Asasinarea gen. Soleimani, decisă de Trump, electrizează Orientul Mijlociu (II)

După raidul american fără precedent de vineri, 3 ianuarie, în care au fost uciși influentul general iranian Qassem (prenume scris și Kassem) Soleimani și Abu Mehdi al-Muhandis, nr 2 al Hachd al-Chaabi, coaliție de mișcări paramilitare pro-iraniene din Irak, nu era greu de bănuit că  a apărut o perioadă de incertitudini pentru SUA și aliații lor din regiune, care a dus la numeroase întrebări. Și totuși, acest raid este, cumva, punctul culminant al unei serii de evenimente începute cu ani în urmă și pe care îl prezentăm în patru episoade începând de joi dimineață. Dumitru Constantin va lămuri pentru cititorii cotidianul.ro ce se află de fapt dincolo de știrile pe acest subiect care au făcut înconjurul lumii. Astăzi, partea a II-a.

                                  „America în plin Bagdad”

In interiorul incintei, Amerak trăiește după modelul american. O linie de autobuze dotate cu aer condiționat leagă diferitele cartiere ale zonei verzi, difuzând muzică country. Viteza de circulație este limitată la 40 de km/h. Un mall este instalat în inima Zonei verzi.

Un PX (Post-Exchange, magazin militar) vinde gadgeturi militare, feluri de mâncare tex-mex și hotdogi, precum și halbe inscripționate „Operation Iraqi Freedom”. În micile magazine, aceștia pot cumpăra covoare sau pot fi tunși de frizeri irakieni privilegiați, care au obținut autorizația de a pătrunde în acest rai. Se cumpără pizza sau cafea, pe care le pot consuma lângă soldați sau mercenari cu ochelari de soare și puști de asalt ce se odihnesc lângă scaunele lor de plastic…

Hotelul Al Rashid și-a pierdut mozaicul de la intrare reprezentându-l pe președintele George Bush și pe care trebuiau să calce vizitatorii ce intrau în hotel. Astăzi, în plină Zonă verde, el găzduiește diplomați și invitați ai Amerakului.

…Zona verde? America în plin Bagdad. „Zona verde? Este Arca lui Noe, cu diferența că ocupanții săi nu sunt încă salvați…” Un civil american, care dorește să-și păstreze anonimatul, descrie ironic locul unde trăiește și muncește, înainte de a mărturisi că nu a călcat niciodată mai departe de cei 10 km pătrați situați în centrul Bagdadului. Un adevărat oraș în oraș, unde, printre imobile și grădini, s-au ridicat baraje din beton, înconjurate cu sârmă ghimpată și buncăre. Toate acestea între monumentele oficiale ridicate în cinstea unui Irak uitat.

Uneori, războiul pătrunde și în acest univers special. De la începutul conflictului din Irak, obuzele mortierelor cad în aproape fiecare zi și, în ciuda controalelor, punctelor de control și a sârmei ghimpate, luptătorii kamikaze au reușit deja să se infiltreze…

Nu este, așadar, o surpriză că, până la urmă,  demonstranții de pe 31 decembrie 2019 au putut ataca destul de ușor ambasada SUA din Zona verde din Bagdad, creând atâta șoc și emoție la Casa Albă, personal lui Trump, aflat în vacanță departe de Washington, ca și în rândul marilor cancelarii occidentale.

Pregătind un articol despre atacul respectiv și despre grupul Rata`ib Hezbollah, cel care a asediat ambasada SUA din Bagdad, nu am găsit menționat nicăieri numele gen. iranian Soleimani. Cu toate astea, alte știri de presă evocau adesea prezența lui la Damasc și mai ales la Bagdad, unde conferea cu liderii milițiilor șiite reunit în gruparea Hachd al-Chaabi, al cărei nr 2, Abu Mehdi al-Muhandis, îl însoțea și care, de altfel, a decedat odată cu el în atacul amrican cu dronă de pe 3 ianuarie a.c.

Oricum, este de reținut, el se afla la Bagdad în acele zile și că, deși, de ani de zile, se știa că au fost mai multe tentative de a-l asasina de către Israel sau alte state arabe, se afișa public. Așa a și fost văzut pe aeroportul din Damasc pe când se îmbarca pentru Bagdad de informatori ai americanilor, care și-au făcut datoria prompt.

Pe de altă parte, înainte de orice, acest gen de atac cu țintă umană precisă – două personalități străine – duce cu gândul mai curând la metodele armatei israeliene, decât la ale celei americane, care, de regulă, apelează la forțele sale speciale când vrea să elimine persoane foarte căutate, precum Ussama ben Laden sau, mai recent, Abu Bakr al-Baghdadi.

În al doilea rând, dacă în cazul lui Ussama ben Laden era vorba de liderul unei nebuloase teroriste – în speță Al-Qaida – iar în cel al lui Al-Baghdadi despre „califul Califatului islamic”- un stat artificial creat pe o parte din teritoriul irakian și pe alta din cel sirian – în ce-l privește pe gen. Soleimani avem de-a face cu o personalitate emblematică dintr-un stat care deținea funcții oficiale, el fiind, din 1998, comandantul Forței al-Qods, unitate de elită a Gardienilor Revoluției, care se ocupă cu operațiuni externe, practic nr 2 în țară după ayatolahul Ali-Khamenei, ghidul suprem al Revoluției Islamice.

În țara sa, el era foarte popular, 83% dintre iranieni aveau o părere bună despre el și era văzut de liderii occidentali drept elementul central al legăturilor Iranului cu milițiile șiite din regiune, îndeosebi cu Hezbollahul libanez și cu Hamasul palestinian. Totodată, Occidentul vedea în el un adversar redutabil. Soleimani este considerat omul-cheie al influenței iraniene în Orientul Mijlociu, unde a întărit ponderea diplomatică a Teheranului.

Este cert și că a avut un rol cheie în negocierile de după 2018 pentru formarea unui nou guvern în Irak, țară în care, prin mijlocirea lui, influența politică iraniană s-a adugat celei religioase, creând un pol important. S-a creat astfel un paradox, dat fiind că SUA- care au avut rolul decisiv în eliminarea lui Saddam Hussein și în prăbușirea regimului său, iar acum au trupe pe teritoriul acestei țări – se văd concurate serios chiar în interiorul Irakului.

                    Un precedent istoric: asasinarea amiralului Yamamoto

Pornind de la eliminarea fizică a lui Soleimani de către SUA și mergând pe firul istoriei, constatăm că există un precedent: asasinarea, la 18 aprilie 1943, de către aviația americană a amiralului japonez Isoroku Yamamoto, artizanul și conducătorul atacului surpriză al forțelor navale nipone de la Pearl Harbor – 7 decembrie 1941- care a dus la războiul dintre SUA și Japonia.

Născut la 4 aprilie 1884, el a devenit o personalitate marcantă a celui de Al Doilea Război Mondial, fiind comandant al forțelor navale nipone în prima parte a războiului Pacificului. Strateg strălucit, cu o viziune modernă, a înțeles rapid potențialul portavioanelor și submarinelor și a prezis că, în Pacific, superioritatea niponă nu va dura decât șase luni, maximum un an. Bătălia de la Midway, la șase luni după atacul de la Pearl Harbor, avea să-i dea dreptate total.

A decedat la 18 aprile 1943, când bombardierul care-l transporta și escorta sa au fost atacate de o escadrilă americană, avertizată de călătoria lui după ce fusese spart codul japonez de comunicații. Spre a remotiva trupele sale după dezastrul de la Guadalcanal și în vederea lansării unei contrafensive, „Operațiunea I-Go”, amiratul Yamamoto a decis să viziteze mai multe baze navale nipone din sudul Pacificului.

La 14 aprile 1943, în cadrul Programului Magic ( un fel de replică a programului britanic Enigma prin care se interceptau și decriptau mesajele  nemțești), serviciile americane de spionaj au interceptat și decriptat un mesaj cu informații detaliate despre traseul lui Yamamoto, orele și dipozitivul prevăzut pentru a-l transporta pe el și escorta. Călătoria urma să aibă loc în dimineața zilei de 18 aprilie.

Amiralul Chester W. Nimitz, comandant al flotei americane din Pacific, s-a consultat cu William F. Halsey Jr, comandantul șef  al Zonei Pacificului de Sud, și, după aprobarea dată, la 15 aprilie, de președintele SUA, Franklin D. Roosevelt, a autorizat ca o misiune specială numită „Vengeance” să intercepteze avionul lui Yamamoto și să-l doboare.

Escadronul 339 al celui de al 347-lea grup de avioane de vânătăare a fost desemnat să execute misiunea pentru care doar avioanele Lockheed P-38 Lighting erau apte să intercepteze un avion la o distanță atât de lungă. Piloții au fost informați în ce privește obiectivele misiunii, dar unele detalii au fost omise: ei știau că trebuie să distrugă avionul „unui ofițer superior” nipon, dar numele lui Yamamoto nu a fost pronunțat.

În dimineața zilei de 18 aprilie, în pofida avertismentelor consilerilor săi, care se temeau de o ambuscadă, avionul lui Yamamoto a decolat de la Rabaul  având o escortă de șase avioane Zero pentru un zbor de 500 de km. Aproape imediat, 18 aparate americane P-38, special pregătite pentru această misiune cu rezervoare suplimentare, s-au îndreptat spre Guadalcanal. La decolare, unuia i-a explodat un pneu și s-a prăbușit, iar altul a făcut cale întoarsă din cauza problemelor la alimentare, celelalte 16 au zburat circa 700 de km fără legături radio.

La 9h34 (ora Tokyo) cele două grupe de avioane s-au intersectat, începând confruntarea între cele 16 P-38 și cele șase avioane nipone Zero. Lt. Rex T. Barber a luat la țintă primul dintre cele două bombardiere japoneze de tipul Mitsubishi A6M, pe cel înmatriculat T1-323, care-l transporta pe Yamamoto. Barber a tras până când a început să iasă fum din motorul stâng.

Avionul lui Yamamoto s-a prăbușit în junglă. A doua zi, corpul lui și carcasa au fost descoperite de un grup nipon de prim-ajutor la nord de Buin, pe insula Bougainville din Papuașia-Noua Guinee. Ejectat și ținând în mână o sabie de samurai, el căzuse sub un arbore. La autopsie s-a descoperit că amiralul fusese împușcat în umăr, un alt glonț îi traversase obrazul și ieșise pe sub ochiul drept.

În Japonia, știrea asasinării lui Yamamoto nu s-a anunțat imediat, spre a nu afecta moralul trupelor. În SUA, pentru a nu se deconspira faptul că se obținuseră mari succese pe linia decriptării codurilor japoneze, s-a inventat o poveste pe care au reluat-o toate ziarele și potrivit căreia grănicerii civili de pe insulele Salomon l-ar fi văzut pe Yamamoto pe când se îmbarca într-un bombardier.

Potrivit datelor de pe Wilkipedia. fr, funeraliile naționale ale acestuia au avut loc la 5 iunie 1943, prilej cu care i s-a atribuit postum și titlul de Amiral al flotei imperiale japoneze. Din escorta lui a supraviețuit războiului doar Kenji Yanagiya, dar a fost grav mutilat.

Asasinarea amiralului Yamamoto a reprezentat un succes cert al SUA în  războiul cu Japonia și, deopotrivă, o lovitură cruntă dată inamicului nipon atât pe frontul invizibil al  interceptării și decodării mesajelor armatei imperiale, cât și pe câmpul de luptă.

                           Trump a făcut ceea ce Bush și Obama au evitat

Revenind la generalul Qassim Suleimani, de pe 3 ianuarie a.c., omul cheie al influenței iraniene în întreg Orientul Mijlociu, moartea lui face din el „cel mai important șef militar străin asasinat de Statele Unite după ce acestea au doborât avionul în care se afla amiralul Isoroku Yamamoto, în 1943”, remarca Max Boot, expert al Council on Foreign Relations, într-un articol publicat în „Washington Post”, reluat de ziarul de limbă franceză „L`Orient le jour” din Beirut.

Mulți analiști de seamă au remarcat că, prin acest asasinat, Trump a „făcut ceea ce alți președinți americani care l-au precedat au preferat să evite: să elimine omul cheie al amintitei influențe iraniene în regiune, care contracara politica SUA în toată zona. Mai precis, predecesorii lui Trump de la Casa Albă se temeau ca eliminarea lui Soleimani să nu ducă la un nou război într-o regiune în care armata americană s-a împotmolit deja în Afganistan și în Irak.

Dar, după trei ani de hărțuieli cu milițiile pro-iraniene din regiune, care au culminat cu atacul din finele lunii decembrie 2019 asupra ambasadei SUA, Trump a decis de unul singur că ar fi bine să-și asume acest risc, hotărâre pe care unii experți militari, ca și unii analiști au catalogat-o „aventuristă”.

Astfel, imediat după asasinat, cum era de așteptat, numeroși congresmeni, în principal democrați, ca și experți americani și din lume au opinat că s-a ajuns la o escaladare a tensiunii cu Iranul, care ar putea duce la un război deschis între cele două țări. Și unele cancelarii occidentale nu s-au simțit prea bine, nefiind informate în prealabil despre asasinat și puse astfel în fața faptului împlinit. Elissa Slotkin, aleasă Democrată, fost analistă a CIA, expertă în mișcările șiite care a lucrat la Casa Albă pe timpul președinților Bush și Obama, a reamintit că aceștia doi s-au întrebat asupra oportunității uciderii lui Soleimani.

„Ce i-a împiedicat mereu pe cei doi președinți- unul republican, altul democrat – de a-l lua la țintă pe Soleimani era o simplă întrebare: o atare lovitură și probabilele represalii care ar urma, implică și posibilitatea de a ne antrena într-un conflict?” „Cele două administrații pentru care am lucrat au conchis că finalul nu justifica mijloacele”, a adăugat ea. „Cum se vede, Administrația Trump a făcut un calcul diferit”.

Administrația Obama „nu a subestimat niciodată importanța rolului” lui Soleimani și îndeosebi influența lui dincolo de Orientul Mijlociu, a afirmat pentru France Presse Ned Price, care a fost, și el, consilier al predecesorului direct al lui Trump.„Influența lui se extinde și spre Vest”, a adăugat Price, subliniind că Forțele Al-Qods pot opera în Europa, în America de Sud și chiar în SUA, unde au fost acuzate că, în 2011, au încercat să asasineze ambasadorul Arabiei Saudite.

Totodată, relațiile SUA cu Irakul au avut de suferit, dat fiind că, așa cum au constatat expeții, după asasinat infuența iraniană în Irak a crescut simțitor, nu doar în rândul amintitelor miliții șiite pro-Teheran.Altfel zis s-a ajuns la situația din Irak de după intervenția americană din 2003, care, între altele, a resucitat facțiunea Al-Qaida din Irak și, de asemenea, a condus la apariția în forță a milițiilor anti-americane ale imamului Moqtada Sadr.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.