AUTIŞTII CĂRŢILOR (58)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Municipalitatea a creat un premiu special pentru cetăţenii merituoşi ale căror fapte ajută la perpetuarea memoriei oraşului. Fericiţii câştigători au fost recrutaţi din cele mai diferite pături sociale: un negustor ce a aruncat pe piaţă celebrele servicii de apă Rujn an Zweeg, un campion profesionist de box care a dus în lumea largă faima localităţii sale natale. Prin 1930, un tânăr profesor de istorie, cea mai îndreptăţită speranţă a intelectualităţii locale, a început să lucreze la o cronică a oraşului liber din care se trăgea. Bărbat ambiţios, tânărul dascăl s-a ridicat prin puteri proprii şi nimeni nu se îndoia că premiul special îi va fi atribuit imediat ce-şi va fi terminat lucrarea. De neînţeles părea doar cum de nu s-a întocmit până atunci o istorie locală – o scăpare pe cât de neaşteptată, pe atât de inexplicabilă.

Cu ocazia documentării sale la biblioteca-muzeu, profesorul a identificat un sacrilegiu: în mapele prăfuite ale sfârşitului secolului al XIX-lea, cineva a intrat cu foarfecele în ziare, decupând anumite articole. Bibliotecarul-arhivar, moştenitorul ereditar al acestei funcţii atât de importante, n-a putut da explicaţii satisfăcătoare. Autorităţile au instituit o anchetă, însă aceasta s-a dovedit în curând neputincioasă.

Atunci, profesorul a pornit de la premisa că acela care a maltratat colecţia a urmărit o anumită serie de articole, un subiect comun tuturor materialelor lipsă. Aşa că a început să caute printre ziarele păstrate de particulari. Însă anul 1883, precum şi următorul, lipseau de acum aproape cu desăvârşire pretutindeni, iar numerele găsite nu s-au păstrat intacte nici în colecţia oficială. Mai rămânea o singură sursă: titlurile lipite în albumele pe care fiecare casă le tezauriza cu maximă grijă, textele în legătură cu propriile familii. Comparând acele albume cu ziarele existente, au putut, până la urmă, să fie descoperite patru articole ce nu se mai găseau în colecţia păstrată în biblioteca-muzeu. Dar ce legătură să fie între comemorarea morţii unui staroste de brutari, munca desfăşurată la şcoală de noul învăţător, rezultatele finale ale concursului de trântă şi recomandările medicului privind dieta sugarului în anotimpul rece? Întrebarea care se punea se referea la conţinutul celor scrise pe contrapaginile articolelor păstrate de descendenţii brutarului, ai învăţătorului, ai campionului de trântă şi ai medicului. Însă nici una dintre cele patru familii solicitate nu era dispusă să-şi dezmembreze relicvele, riscând să distrugă amintiri de nerecuperat după primejdioasa acţiune de dezlipire a vechilor foi de ziar de pe cartoanele frumos ornate pe care au fost fixate cu grijă şi pentru vecie cu atâtea decenii în urmă – dovezi ale trecerii prin lume ale strămoşilor. Ale strămoşilor lor! Nici un cetăţean al Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg n-ar putea pretinde unui concetăţean un asemenea sacrilegiu¹. Dar aceeaşi mentalitate silea oamenii să încurajeze cu orice preţ cercetările. Aşa că, după lungi tratative şi după ce, în prealabil, documentele au fost, pentru orice eventualitate, fotografiate, cele patru articole au fost desprinse de pe suportul pe care se odihniseră atâta amar de vreme².

Şi, într-adevăr, ceea ce scria pe verso se lega: era vorba despre reportajele unui anume proces. Cronologia articolelor se putea deduce fără greutate (de altfel, contrapagina era datată cu grijă în albume), dar devenise la fel de evident că evenimentul respectiv se bucurase de mai mult de patru urmări.

Dezbaterile din anul 1883 s-au ocupat de o cauză pe care juriştii acelui timp n-au reuşit s-o încadreze într-un delict anume. Din articolele recuperate, se putea reţine că un duel aprig a angajat acuzarea – care a cerut pedepsirea unui oarecare Jan Haan – cu apărarea – care a pretins cu încăpăţânare ca procurorul să identifice articolul din „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg” în care s-ar încadra vina împricinatului. Ziaristul care a semnat articolele (şi care în viaţa particulară era farmacist) se întreba, pe bună dreptate, ce se va alege cu echitatea dacă procurorul nu va fi capabil să-l prindă într-un anumit paragraf pe Jan Haan: vina pentru care acesta a fost inculpat nu se putea desprinde din textele articolelor atât de greu recuperate, de trei ori apărând, totuşi, în relatare cuvântul „crimă”, fiind menţionată de două ori şi expresia „victima minoră”.

Arhivele separate ale tribunalului, au relevat lacune identice în registrele anilor 1893/4. Totuşi, la Starea Civilă se află înregistrat un Jan Haan născut la 1 iunie 1859 şi tot la Starea Civilă se găseşte şi originalul Certificatului de căsătorie al aceluiaşi, în anul 1887, cu Fredercike Rep. Mai departe, se poate afla că din această unire au provenit trei copii: o fetiţă, Klara-Maria, în 1889 şi doi băieţi, Josef-Bruno, în 1892 şi Dan(iel) Adam în 1994. Aşadar, trebuiau căutaţi în lumea mare cei trei descendenţi ori descendenţii descendenţilor.

Profesorul de istorie, înarmat cu zelul şi cu răbdarea sa atât de lăudate de toată lumea, îşi continuă munca şi la S.G.F.C.a.O.L.R.R.a.Z (Societatea Generală a Foştilor Cetăţeni ai Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg), unde arbori genealogici complicaţi, precum şi fişe la zi, puteau realiza oricând un pod spre cei plecaţi. Josef-Bruno a căzut în primul război mondial, Dan Adam a dispărut în condiţii neelucidate, însă Klara-Maria mai trăia. Profesorul s-a pus pe scris scrisori.

Răspunsurile s-au lăsat aşteptate. Apoi s-a dovedit că mai exista un frate, un fiu născut după plecarea părinţilor din Rujn an Zweeg. Neobositul profesor s-a pregătit să-l caute şi să-l contacteze personal. Însă în seara de dinaintea zilei în care voise să plece, fu invitat la primar. Când a intrat în aceeaşi odaie ce le servise drept birou şi primarilor veacurilor trecute şi unde doar telefonul era încă singurul obiect nou, de faţă se mai aflau judecătorul şi bibliotecarul-arhivar surdomut.

– Domnilor, se face iarăşi toamnă, spuse primarul, în timp ce se aşezau cu toţii în jurul mesei de consiliu. Lumânările clipeau înşelător şi încăperea părea că-şi schimbă mereu dimensiunile. (Exista şi o opinie, tot mai fermă, mai ales printre tineri, de a se introduce curentul electric şi în locurile publice, după ce a fost racordată la reţea doar sala unde a avut loc fotocopierea preţioaselor mărturii ale trecutului. Şi, într-adevăr, încă înaintea declanşării celui de al doilea război mondial, se înfăptui evenimentul şi – aproape – întreaga localitate a fost legată de reţeaua de înaltă tensiune.) În anul acesta ar trebui să decernăm premiul, mai zise primarul. Figuri cioplite în lemn pâlpâiau pe lângă pereţi. Unde aţi ajuns cu lucrarea dumneavoastră?

– Istoria Oraşului Liber Regal Ruhn an Zweeg nu se poate scrie într-o singură noapte!

– Aşa-i, aprobă judecătorul.

– Am pierdut multă vreme cu investigarea procesului acela. Mâine voi pleca să stau de vorbă cu fiul lui Jan Haan.

– Nu e nevoie, se auzi iar vocea primarului şi tânărul profesor avu impresia că, din semiîntuneric, au vorbit figurile de lemn.

– Cum, vă rog?

– Nu veţi afla nimic de la acel om.

– La fel cum nu veţi afla nimic nici de la alţi oameni, completă judecătorul.

„Cine ştie câte taine ascunde această încăpere, gândi profesorul. Şi câte taine ascund casele din Rujn an Zweeg… Dacă am considera neînsemnate aceste taine îngropate pentru totdeauna, dacă am trece nepăsători pe lângă ele, ar trebui totuşi să fixăm o limită la care să considerăm un secret că devine important. Nimic mai periculos decât o asemenea limită!” Dar cu voce tare n-a spus decât că el intenţionează să scrie o istorie exhaustivă a locurilor sale natale.

Primarul aprobă grav:

– Foarte bine. Aşa şi trebuie!

– De aceea ar fi necesar să ştiu tot ceea ce priveşte aceste locuri.

– Tot?! Cine să mai ştie astăzi tot ce s-a petrecut aici în atâta amar de vreme?

– Ce s-a petrecut în procesul acela, când s-a judecat o crimă care…

– Te referi la procesul lui Jan Haan? De ce susţii că ar fi fost vorba despre o crimă?

– Am aflat că un copil a murit de pe urma celor întâmplate atunci.

– Nu orice moarte este urmarea unei crime.

– În fond, de ce vă interesează un proces de mult uitat, un proces ce practic nici n-a avut loc? se interesă şi judecătorul.

– De ce mă interesează?! Pentru că omul de ştiinţă trebuie să afle.

– Nici omul de ştiinţă nu trebuie să afle lucruri dăunătoare! Mai ales el nu…

„Bine, gândi profesorul, nu voi pleca să-l întâlnesc pe cel de al doilea fiu al lui Jan Haan. Dar, dacă urmezi un fir logic, lucrurile ies la lumină de la sine” şi întrebă:

– S-a dovedit chiar atât de dăunătoare povestea aceea?

– Uite, admise judecătorul, am să-ţi povestesc.

– Nu ştiu dacă e bine, se impacientă primarul.

Bibliotecarul-arhivar tăcea. El era surdomut.

– Ştiu eu ce şi cât să spun! Ăăăă… Jan Haan a fost acuzat de… de ceva. De fapt, nici n-a fost acuzat. El nici n-ar fi putut fi condamnat pentru că în „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg” nu exista un paragraf care să stipuleze fapta săvârşită de dânsul.

– Şi, atunci?

– Înseamnă că Jan Haan n-a săvârşit nici un delict, în măsură ce legea nu l-a prevăzut ca atare.

– Păi, a murit un copil! Totuşi,…

– Da, a murit. A fost un accident cu totul şi cu totul regretabil. Însă – încă o dată! -, legea nu a prevăzut vinovăţia lui Haan.

– Cum?! Şi dacă s-ar repeta azi?…

– Între timp, a fost creat un amendament corespunzător. Astăzi Jan Haan ar fi condamnat cu toată severitatea.

– Asta înseamnă că acum puteţi să-mi dezvăluiţi fapta lui.

– Nu. Nu putem.

– Păi, acum delictul, fiind consemnat de lege, a devenit cu adevărat un delict şi, pe viitor, ar fi pedepsit ca atare.

– Da, dar de se creează un precedent…

– „Legea Oraşului Liber Regesc Rujn an Zweeg” e perfectă, asemenea unui diamant. Nimeni n-are voie să se îndoiască de acest lucru, completă primarul.

– Dumneata ai tăiat articolele cu cazul Jan Haan? îl întrebă profesorul pe bibliotecarul-arhivar.

Dar bibliotecarul-arhivar tăcea. El era surdo-mut.

– Din cele mai vechi timpuri, există un principiu juridic după care nu există proces, dacă nu există plângere. Plângerea este mai importantă decât delictul însuşi în punerea pe rol a unei cauze. De aceea, o lege perfectă trebuie să stipuleze şi să aprecieze fiecare delict posibil, îl învăţă judecătorul pe tânărul şi atât de dotatul profesor.

– Dacă plângerea lipseşte nu există proces! întări primarul.

– Iar fără proces nu există justiţie!

– Legea oraşului nostru este perfectă ca un diamant. Ea nu cunoaşte situaţii neprevăzute.

Din nou, profesorul avu senzaţia că de pe margini, din penumbră, figurile de lemn erau cele ce au vorbit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.