Axa lumii (44)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Scribul nu ştie lucrul esenţial: oare acel Caesar, „Cavalerul cu icoana” şi fiul Memorialistului, au fost una şi aceeaşi persoană? Când îşi continuă firul despre cel numit de scrib Cel de Al Şaizeci şi doilea, chiar şi Charles cel Înţelept (Der Gescheite Karl – “Evanghelistul primei cruciade”) pomeneşte, pe larg, despre modificarea petrecută în timpul cruciadei în sufletul lui Caesar. Charles cel Înţelept, la fel ca şi toţi ceilalţi autori, nu vede nimic neobişnuit în soarta minunată a personajului şi n-are nici un impuls de a emite şi cea mai nevinovată ironie. Celebrul filosof şi istoric va fi printre primii care vor denunţa motivele vădit laice ale primei cruciade şi îl va da, de mai multe ori, de exemplu tocmai pe fiul Memorialistului, ca pe unul dintre puţinii care s-au sacrificat din curată conştiinţă religioasă.

Un an după moartea lui Caesar, va fi cucerit şi Ierusalimul. Şi tot atunci, în alt colț al lumii, se va stinge şi Cidul (Rodrigo Diaz de Bivar, oștean al regilor Fernando, Sancho şi Alfonso al Vl-lea). După încă un an va muri şi Henric al IV-lea. Apoi se va termina, în sfârşit, şi cu veacul al XI-lea de după Christos. Dar axa lumii s-a rotit deja ireversibil.

Fără să poată fi de acord cu Abraham din Ierusalim, care a pretins că, în numele celor două „războaie sfinte” (cel al creştinilor şi cel ar islamului), ar fi murit atâţia oameni încât nu sunt suficienţi sfinţi în ceruri pentru fiecare victimă nevinovată şi suficienţi îngeri să conducă morţii ingenui în rai, scribul neştiind nici câţi sfinţi şi nici câţi îngeri se află în tării, se pare că Al Şaizeci şi doilea şi-ar fi găsit ieşirea din deşert tocmai în deşert.

Cel de Al Şaizeci şi doilea a dat mai multe legende disparate: avem atât „Cântecul Căpitanului Caesar”, luptătorul neînfricat, banditul feroce, cavalerul damnat după care suspină toate femeile; mai avem şi o altă baladă despre „Caesar din Veneţia”, savantul stângaci şi prototipul înţelepciunii teoretice¹. Şi-l mai avem şi pe „Cavalerul cu icoana pe piept”, eroul primei cruciade, eliberatorul Răsăritului. Cel de Al Şaizeci şi doilea a fost fiecare dintre aceştia, dar e foarte greu de spus cum au încăput toţi trei în unul şi acelaşi personaj.

Şi, fiindcă legendele nu se potrivesc defel cu cea mai mare parte a vieţii sale, Caesar se poate declara mulţumit: năvălirile succesive asupra Edesei şi a întregii regiuni vor acoperi cu nesfârşite dune de nisip şi mâl trecerea sa efemeră. Acolo unde nu există ierarhie, nu există nimic, iar acolo unde nu există urme, nu există nici greşeli.

Şi nici confuzii, se poate consola şi scribul.

AL ŞAIZECI ŞI TREILEA

(1088 – 1160)

– Genealogul –

(Schwartz von Schwartz)

(“Când scrii ceva, devii nobil”)

Greu, foarte greu îi vine scribului să se poarte cuviincios şi să nu înceapă iarăşi să se lamenteze la nesfârşit, atunci când vine rândul să îi descrie viaţa fiului lui Caesar. (Viaţa şi nu atât opera, la care, oricum, nu se prea pricepe.) Cel de Al Şaizeci şi treilea a zămislit atâtea pagini scrise şi desenate, încât atât el, cât şi urmaşii lui, vor fi înghiţiţi de poveste. Şi tocmai aici se află puterea şi blestemul unui manuscris: născut din truda, îndemânarea, cinstea şi credinţa unora – la fel ca şi din stângăcia, ticăloşia şi erezia altora ori, câteodată, a aceloraşi – slovele se înlănţuie, prind viaţă şi ajung să devină ele stăpânele, iar autorii neputincioasa lor creaţie. Obrăznicia cuvântului scris este nesfârşită, iar uzurparea pe măsură.

Fiul Anarhistului, după cum, poate, îşi mai aminteşte bunul cititor, are deja de la naştere destinul învăluit în apele înşelătoare ale legendei. Pe de o parte, din câteva hârtii oficiale, ştim că Caesar a avut un băiat şi două fete, că bunicul, profund neîncrezător în calităţile de tată ale fiului său, le-a lăsat tuturor celor trei copii o dotă consistentă spre a-şi putea duce şi păstra rangul în viaţă; pe de altă parte, din actele de la Veneţia nu găsim trimiteri decât la cele două fete. Apoi, trebuie să luăm în considerare şi legenda născută încă pe vremea Celui de Al Şaizeci şi doilea şi cuprinsă în biografia lui: cum Caesar ar fi coborât pe un drum lăturalnic din reşedinţa-i oficială, ar fi urmat cursul unei ape, ar fi zărit mai multe fete spălând rufele la râu, s-ar fi oprit la cea mai frumoasă dintre ele, din dragostea lor născându-se un băiat ce avea să fie crescut în satul ascuns în codrii. Măsura ar fi fost necesară spre a proteja pruncul – poliţa de asigurare pentru dăinuirea tatălui. Aşa că atât fiul, cât şi cei ce-l creşteau ar fi fost în permanenţă păziţi de oamenii cei mai de încredere din banda de tâlhari ai lui Caesar, iar mica localitate s-ar fi bucurat de un belşug niciodată sperat, Anarhistul răsfăţându-şi urmaşul. La fel cum nu poate fi omisă nici varianta Genealogului însuşi, cea care a stat la baza construcţiei lungii demonstraţii a operei sale. „Varianta oficială”… Şi, în sfârşit, trebuie luate, măcar cu titlu de inventar, şi succesivele denigrări la care au fost supuşi opera şi autorul peste secole, culminând cu campania dusă de Heinrich Zellius din Kőnigsberg, patru sute de ani mai târziu. Şi cine să mai ştie ce a fost îndreptăţit şi ce a reprezentat cu adevărat o denigrare răuvoitoare? Este, poate, şi soarta autorului Genealogiei Universalis, soarta celor ce, conştienţi sau nu, încearcă să se apropie de axa lumii, neaflându-se niciodată cineva în preajmă apt să le poată confirma ori infirma rezultatul tentativei.

Da, da, da… Numai că, încă din fragedă pruncie, diferitele precizări despre Cel de Al Şaizeci şi treilea nu se mai potrivesc deloc între ele. Ispititoarelor poveşti romantice – în numeroase variante şi toate împănate cu ingredientele spectaculoase atât mistice, cât şi bucolice – li se opune descrierea tradiţională a creşterii copilului de patrician la Veneţia. Toate acestea, conţinând nenumărate amănunte, dau fiecărei surse iluzia credibilităţii¹. Motiv pentru care scribul este obligat să utilizeze cu sporită precauţie orice informaţie. Iar, de data asta, informaţiile nu lipsesc.

Ceea ce se ştie din sursele tuturor variantelor este că Al Şaizeci şi treilea a fost un copil atât de ascultător încât părintele său, obişnuit cu o veşnică duplicitate, nu putea crede că aşa ceva este cu adevărat posibil şi, după ce l-ar fi suspectat multă vreme de vicleşuguri şi mai ingenioase chiar decât ale sale, cu ajutorul cărora pruncul să-şi fi construit existenţa paralelă, a trebuit să concedă că are un moştenitor tăntălău, lipsit de personalitate, un papă-lapte care nu-i semăna deloc. Dar deloc! Explicaţia pe care i-ar fi dat-o copilul – o explicaţie extrem de precoce pentru vârsta la care ar fi emis-o – i se părea activului părinte fie o minciună, fie un gând nedemn. Băiatul pretindea că nu există metodă mai economică de a face ceva cât mai apropiat de propria-ţi voinţă, decât să te supui fără crâcnire celor ce ţi se cer de către cei ce au latitudinea de a-ţi impune conduita. (Mai târziu, Genealogul îşi va dezvolta teoria, devenită crez de viaţă: „Întotdeauna eşti obligat să te supui cuiva: viaţa este astfel alcătuită încât orice opoziţie nu face decât să-ţi creeze frustrări; dacă îţi cheltuieşti timpul şi energia spre a-ţi impune propriul punct de vedere, poţi să te afunzi într-o cale fără de ieşire şi cu atât mai demobilizatoare; chiar dacă reuşeşti să scapi de o voinţă exterioară pe care o simţi drept o tiranie, chiar dacă izbândeşti să te eliberezi de ea, vei da de o altă forţă ce se va grăbi să-i ia locul celei tocmai înlăturate cu atâta trudă; dar de nu te vei amăgi în lupte fără rost, îţi va rămâne şi timp şi energie să-ţi trăieşti şi propria-ţi plăcere, care depinde doar de tine s-o născoceşti”. Filozofie mult prea complicată pentru omul de acţiune care a fost Caesar, tatăl profund dezamăgit de prestaţia unicului său fiu.

Se pare că numeroasele ilustre coincidenţe – „care vor conta” în biografia Celor O Sută, mai ales a celor din preajma Celui de Al Şaizeci şi treilea – au fost relevate ulterior trecerii personajelor prin lume şi provin tocmai din truda neobosită a cercetărilor Genealogului. Aşa că scribul se va întoarce la însăşi momentul astral, atât de neobişnuit, al naşterii acestuia. Iată, pe scurt, coincidenţa, relevată chiar de el:

1.) După moartea Sfântului Grigore al VII-lea, atât de prezent în biografiile străbunilor direcţi ai Genealogului, pe tronul pontifical a ajuns stareţul de la Montecassino, Desideriu din Benevento, desemnat, se spunea, de marele său predecesor. Dar consacrarea noului papă, care şi-a spus Victor al III-lea, a fost complicată şi a durat multă vreme până să se petreacă, întrucât regii normanzi îşi doreau omul lor. Iar după ce evenimentul a avut, în sfârşit, loc în mod solemn în Bazilica Sfântul Petru, Victor al III-lea n-a supravieţuit decât puţine luni. Următoarea alegere a unui suveran pontif pentru tronul rămas atât de repede vacant avea să urmeze scenariul precedent, acelaşi antipapă Clement al III-lea fiind din nou figura interpusă de către normanzi. Şi nu numai. Până ce, la 8 martie 1088, an socotit după Christos, la Terracina, respectându-se întocmai prevederile decretului din 1059 privind procedura de alegere a urmaşului Sfântului Petru, prelaţi şi „reprezentanţi ai poporului” au trecut la căutarea compromisului celui mai puţin dureros. Munca aceasta a durat cinci zile şi abia la 12 martie a fost nominalizat episcopul de Ostia, Eudes de Lagery, cel ce va intra în istorie sub numele Urban al II-lea, papa care a reuşit să impună în practică veşnic amânata idee a cruciadei.

2.) La 8 martie 1088, mama Celui de Al Şaizeci şi treilea a simţit că i-a sosit sorocul să nască. Durerile au început în acea zi, însă copilul refuza să iasă să vadă lumina soarelui. Travaliul mamei a durat cinci zile şi pruncul a scos primul ţipăt la 12 martie.

(Cel de Al Şaizeci şi treilea, însuşi, nu părea interesat să limpezească amănuntele lumeşti ale vieţii sale: el obişnuia să repete „Eu vin de acum 500 de ani” şi multă vreme scribul n-a înţeles ce a vrut să spună cu asta.)

Mai târziu, după ce a consemnat coincidenţa, Genealogul a căutat şi a găsit şi o mulţime de alte similitudini între firea sa şi cea a celebrului pontif, precum şi semnele ce le-au marcat amândurora destinul – „desigur, la nivelul incomparabil al diferenţelor dintre un conducător al lumii şi cel mai umil supus al său”, sublinia mereu Cel de Al Şaizeci şi treilea. În primul rând, asemănare fizică „tot mai pronunţată”: obrajii supţi, similitudinea cutelor de pe frunte (atunci un semn de mare distincţie), calviţia „predestinată”¹. Cum Urban al II-lea a murit când Genealogul nu împlinise decât 11 ani, este greu de crezut că acesta ar fi avut o imagine directă a sacrosantului model, deşi, ulterior, va pretinde că el, copil fiind, l-ar fi văzut pe pontif în drumul aceluia spre Franţa. (Cel de Al Şaizeci şi doilea va face numeroase trimiteri la acea experienţă şi-şi va argumenta o mulţime de afirmaţii bazate pe acea „dovadă”.) Mai degrabă, trebuie să acceptăm că altcineva, mult mai târziu, ar fi lansat supoziţia asemănării dintre cei doi şi că fiul lui Caesar ar fi fost atât de încântat de ea, încât ar fi preluat-o. La fel cum, însă, nu avem de ce să respingem cu totul o asemănare fizică posibilă între doi bărbaţi, asemănare remarcată de contemporani. („Sunt atâţia oameni pe lume şi fiecare are un chip. Nu putem să-I cerem nici lui Dumnezeu să nu se repete din când în când…”, va nota Genealogul mai târziu, ceea ce nu face decât să vină să confirme ipoteza teoriei imaginaţiei aproape infinite a lui Dumnezeu, de atâtea ori pomenită de scrib.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.