Bastonul contelui (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Nici tatălui său, băiatul nu-i punea întrebări, dar cu tatăl său nici nu se vedea prea des. Al Optzeci şi nouălea se scula devreme, când fiul său încă dormea, lua un mic dejun consistent şi dispărea pentru toată ziua pe timp frumos în grădini, pe timp urât în încăperile sale. Serile servea cina împreună cu Contele, când băiatul se afla iarăşi în pat.

Servea cina împreună doar cu tatăl său: unul aşezat la un capăt al mesei lungi din sufragerie, celălalt la celălalt capăt. Între ei, distanţa era aproape cât încăperea. Aristocratic asemenea… filmelor cu aristocraţi. Şi vesela s-a schimbat la Segrate: vechiul serviciu de gală cu chipurile sfinţilor a fost înlocuit cu porţelan de Saxa, nelipsind până nici celebrul serviciu „al lebedei”, o copie identică originalului lui August al II-lea. Nu-şi vorbeau decât puţin, însă, de se întâmpla ca unul dintre ei să întârzie, celălalt nu punea nimic în gură şi aştepta răbdător.

Contele Ambrogio era mulţumit: ceea ce a mai rămas din familia sa se afla din nou împreună şi nimeni nu stânjenea în nici un fel pe nimeni. Dumnezeu i-a dăruit situaţia ideală: i-a lăsat atât singurătatea, cât şi liniştea că se află în siguranţă şi cei apropiaţi¹. Al Optzeci şi optulea îi era profund recunoscător Domnului şi spunea o rugăciune de mulţumire şi de binecuvântare a bucatelor înaintea fiecărei mese. Al Optzeci şi nouălea, care nu se atingea niciodată de mâncare, dacă tatăl său întârzia câteva minute, câteodată îşi împreuna şi el mâinile în timp ce Contele rostea rugăciunea, alteori se mulţumea să-l vadă aşezat la locul său din celălalt capăt al lungii sufragerii, înainte de a se repezi spre farfurie: zilele erau lungi de la micul dejun şi până seara.

Au trecut în felul acesta mai mulţi ani şi, spre bucuria lui Ambrogio, nimic nu părea să se schimbe în viaţa sa, în viaţa care se desfăşura aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel. Doar nepotul îi creştea şi, de la un moment-dat, a trebuit să-l lase dimineţile în grija unor dascăli, alături de alţi copii ai angajaţilor de la castel. După amiezile, însă, băiatul venea în uriaşa grădină şi se găseau fără nici un efort, fără a se fi înţeles dinainte. Au trecut în felul acesta mai mulţi ani şi, spre bucuria Contelui, nimic nu părea să se schimbe în viaţa sa, în viaţa care se desfăşura aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel. Au trecut în felul acesta mai mulţi ani şi pentru Al Optzeci şi nouălea şi, de asemenea, şi viaţa sa se desfăşura aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel.

Curând după revenirea acasă a lui Doi-într-unul, lupta de a-l avea ginere s-a reaprins printre familiile din Milano şi din Lombardia toată. Însă cel ce trebuia cucerit nu se lăsa întâlnit. Nu venea nici la puţinele invitaţii pe care le onora tatăl său. Al Optzeci şi nouălea ieşea pe furiş o dată pe săptămână din castel şi o vizita pe Cleopatra, o profesionistă fără vârstă, cea care a fost prima femeie din viaţa sa. În restul timpului, numai el singur ştia ce făcea.

Au trecut în felul acesta mai mulţi ani în care, spre bucuria Contelui, nimic nu părea să se schimbe în viaţa sa, în viaţa care se desfăşura aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel. Însă a venit şi ziua când totul a ameninţat să se sfarme în mii de bucăţi: tocmai într-o superbă dimineaţă de primăvară, Al Optzeci şi optulea, aflat într-o filigorie de pe malul „pârâului adevărat”, acolo unde veneau animalele să se adape, a auzit dinspre grădina din faţă, zgomote neobişnuite. Care nu numai că au persistat, ci au devenit tot mai puternice, pe măsura trecerii timpului. Ambrogio obişnuia să-şi ia cu el, într-un săculeţ din piele, o sticluţă cu cafea, o butelcă din „vinul lui”, un vin roze uşor acidulat, tutun şi două pipe, o carte, un caiet, o călimară şi pene de scris, precum şi o cutie cu dulciuri pentru când va veni şi nepotul lângă el. Săculeţul acela din piele a devenit la fel de obişnuit în prezenţa sa ca şi nelipsitul baston cu măciulie de argint. (La început i l-a umplut cu cele necesare un domestic, însă în curând şi a făcut acest lucru singur, ne mai lăsând servitorul nici măcar să i-l care. Săculeţul din piele, având pe el imprimată stema casei şi cu fireturi de pe şnurul cu care se strângea la capete, a devenit un accesoriu prea intim pentru a avea şi altcineva voie să-l atingă.) Cu lucrurile risipite pe masă, Contele nu mai putea contempla, după plac, atmosfera blândă a dimineţii de vară timpurie: zgomotele dinspre castel erau tot mai nemilos de gălăgioase. Până la urmă, Al Optzeci şi optulea s-a sculat de la locul său şi a pornit să vadă ce se întâmplă. O presimţire difuză că binecuvântata-i linişte i-ar putea fi tulburată se instala cu atât mai insistent cu cât un asemenea sentiment nu l-a mai deranjat de atâta vreme. Şi, într-adevăr, temerile i s-au adeverit, atunci când, venind din spatele aleilor, a văzut cu uimire o mulţime de muncitori trebăluind printre rondourile aliniate geometric în faţa castelului. Cine a chemat acei oameni? Păi, cum „cine?”. Contele cel tânăr. Care stătea printre muncitori, în mâini cu nişte coli mari de hârtie şi indicând ce tufişuri să fie îndepărtate. Iar ordinele sale erau îndeplinite pe loc şi cu o brutalitate extremă faţă de bietele plante.

Ambrogio era siderat. Pufnind pe nas, constată că nu mai este în stare să se certe. Dar, din ziua aceea, tată şi fiu nu şi-au mai vorbit niciodată. Asta chiar dacă totuşi ceremonialul cinelor în comun s-a păstrat. (Măcar atât!) Contele a încercat, totuşi, să nu-şi abandoneze tabieturile, însă nu trecea prin şantierul din grădină, ci ieşea din clădire printr-o uşă lăturalnică la o alee care ocolea tot perimetrul ocupat de muncitori.

Lucrările au durat până toamna târziu, iar în anul următor au mai continuat timp de câteva luni. La sfârşit, grădina din faţa castelului „a devenit vie”. Parcă se mişca şi ea odată cu păunii aduşi acolo de Geamăn. Odată cu cel cel ce o admira. Al Optzeci şi nouălea a aplicat ceea ce a învăţat de la sergentul Gotfried, însă a preluat şi din lecţia de pe proprietatea prinţului Menşikov de pe insula Vasili. Faţă de „Castelul Saxon”, domeniul de la Segrate avea două realizări în plus: o dată că „grădina devenită vie” se prelungea cu vegetaţia lăsată să crească după voia ei şi, în al doilea rând, că, pe lângă simetriile multiple şi perspectivele matematice, Geamănul a inclus şi jocuri naturale de lumini – razele soarelui căzând din direcţii precis calculate pentru fiecare oră a zilei, scoţând în evidenţă fragmente ce nu puteau fi văzute decât vreme de câteva clipe. Spectacolul era perfect, simţea al Optzeci şi nouălea, umplându-şi sufletul cu creaţia sa. (Umplându-şi sufletul şi viaţa! Când a aflat, întâmplător despre cumplitul incendiu de la Petersburg, informaţia a trecut nepăsătoare pe lângă el. Sufletul ţi viaţa sa erau la Segrate. Trecutul îi trezea tot mai puţine amintiri.

– Nu chiar perfect, a spus copilul Al Nouăzecilea: lipseşte muzica!

Spectacolul grădinii Contelui Ambrogio a devenit atât de celebru, încât la fiecare 8 octombrie, ziua pe care Al Optzeci şi optulea a declarat-o data naşterii sfântului său protector, mii de oameni din toate părţile au ajuns să folosească prilejul de a putea spune că au văzut cu ochii lor minunea. Serbările de 8 octombrie au rămas valabile, însă Contele Ambrogio nu se mai arăta decât în castel. El a refuzat până la sfârşitul vieţii să treacă prin noua grădină. Fiul său l-a înţeles în felul său, spunând că ştiinţa şi cunoaşterea este asemenea unei nuci cu coaja foarte tare: doar cel care reuşeşte s-o spargă şi să ajungă la miez, îi poate pricepe conţinutul. Până la un punct, îi era chiar milă de Ambrogio, aşa că nu l-a mai umilit spunându-i acele cuvinte. De fapt, nu i-a mai spus niciodată nici un fel de cuvinte. (Dacă unul dintre gemeni i-ar fi zis acele lucruri, Al Optzeci şi optulea i-ar fi replicat că nuca aceea nu are doar un singur miez şi că el l-a găsit pe al său. Dar celălalt geamăn ar fi fost mai dur: „Nenorocirea este că adevăratul miez nu-l recunosc decât specialiştii. Câtă lume poate aprecia fineţurile care fac deliciul suprem al unui cunoscător al unei îmbinări perfecte într-o maşinărie? Câtă lume vede greşelile mari dintr-un angrenaj? Dar imperfecţiunile culorilor unui tablou?” „Sau ale armoniei muzicii?” ar fi adăugat şi Al Nouăzecilea. „Tocmai fiindcă sunt ageamii în cele mai multe domenii, oamenii trec nepăsători pe lângă marile realizări”, ar mai fi adăugat primul geamăn. „Nu poţi fi specialist în toate! Iar eu mi-am găsit miezul”, ar fi încheiat Contele discuţia. O discuţie care n-a avut loc niciodată.

Dacă Al Optzeci şi optulea n-a mai trecut prin „grădina vie”, fiul său, Geamănul, şi-a petrecut acolo mai mulţi ani, găsind satisfacţii fără nici o legătură cu viaţa de zi cu zi, satisfacţii fără nici o legătură cu viaţa atât de uşor de pus în cuvinte. Starea dată de parcul său era imposibil de povestit, chiar dacă tot timpul se petreceau lucruri miraculoase în mijlocul acelui rai. Ea, starea aceea, nu avea nici trecut, nici viitor. Starea dată de parcul său se constituia într-un prezent nesfârşit. Singurul loc unde poate fi găsită fericirea.

Tot domeniul de la Segrate părea să trăiască acel prezent continuu. Până când…

…până când, într-o zi ce nu părea să prevestească nimic deosebit de zilele precedente, doi muncitori aflaţi în apropierea băncii pe care se odihnea tânărul conte savurându-şi senzaţiile, au auzit cearta unor glasuri. Cum zarva a devenit tot mai gălăgioasă, cei doi au venit să vadă de se întâmplă. Pe bancă nu se afla decât Al Optzeci şi nouălea şi ambele voci veneau din trupul său: una se plângea că nu mai poate suporta viaţa lipsită de orice evenimente în afara modificărilor continue ale grădinii, iar cealaltă se străduia s-o pună la punct, acuzând-o de o elementară lipsă de sensibilitate:

– Eşti ca un animal! Doar un animal nu este în stare să se ridice deasupra nevoilor sale biologice şi să se bucure de frumos!

Cearta glasurilor s-a aprins tot mai mult şi cei doi lucrători stăteau înmărmuriţi, neîndrăznind să se mişte din spatele tufişului după care s-au refugiat. La un moment-dat, una dintre voci a scos un ţipăt epuizat:

– Mor!

A urmat o pauză lungă, urmată de un plâns în hohote venind de la celălalt glas.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.