Bastonul contelui (60)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Despre franţuzi, părintele Umberto avea mereu ceva cumplit de povestit, dar subiectul său preferat erau evreii, masonii şi negrii. Care, în opinia sa – preluată de la cele mai înalte autorităţi, după cum spunea el – nu sunt decât una şi aceeaşi fiinţă damnată, având proprietatea de a se putea prezenta, la nevoie, în oricare dintre cele trei ipostaze ale răului – ca evrei, ca masoni ori ca negri. Ori ca toţi trei sub un singur chip. (De ce are Lucifer, în numeroase ilustraţii faimoase, trei capete? Vedeţi?)

– Acum, nu ajunge că vor să se unească sub chip de evrei şi să cucerească lumea, să şi-o supună, dar, sub chip de masoni, armatele lui Lucifer s-au şi unit deja, continua părintele Umberto. În 1723, un englez – păi, cine altul? –, pe numele său James Anderson, a formulat chiar şi o aşa-numită „constituţie” după care să-şi ducă planurile la îndeplinire. Şi nu s-au oprit aici, cincisprezece ani mai târziu, un alt diavol, împreună cu unul, Jean-Théophile Désaguliers, le-a actualizat. Aceşti masoni au inventat o mulţime de pedepse inimaginabil de dure pentru supuşii lor dacă nu-şi respectă jurământul. Puteţi să vă închipuiţi ce ne aşteaptă pe noi, oamenii cu frica lui Dumnezeu, dacă pe ei înşişi îi ameninţă astfel?

Întors acasă şi preluând, pe dată, cârma, de parcă n-ar fi lipsit deloc atâta amar de vreme, Tânărul Conte mai păstra în memorie atmosfera patriarhală de la acel Segrate de unde a plecat cu atâţia ani în urmă. Acel Segrate pe care Petru l-a îndrumat atât de convingător să şi-l amintească descriindu-l în Jurnal. Problema era nu că el n-ar fi fost el, ci că Segrate părea să nu mai fie Segrate. Şi nu i-a trebuit decât puţin timp ca să-l depisteze pe părintele Umberto drept una din cauzele acestei schimbări.

Cum cei mai vechi dintre cei de acolo îşi aminteau de Contele Ambrogio, l-au acceptat repede şi în mod firesc pe Ambrogio II. Iar acesta voia să reinstituie atmosfera creată de bunicul bunicului său. Al Nouăzeci şi doilea intuia că doar astfel caraghioasele procese interminabile nu vor mai avea chiar nici un ecou. („Nu-i chiar aşa, l-a prevenit domnul Laufenberg, mulţumită lui Dumnezeu, lucrurile au mers până acum bine, dar cine ştie ce se mai poate întâmpla. Oricând şi mai ales când ne aşteptăm mai puţin, Sabia lui Damocles poate să se desprindă, să cadă şi să ne lovească din plin!”. Dar convingerea Celui de Al Nouăzeci şi doilea s-a dovedit puternică. Şi puternic s-a dovedit a fi şi el. Mult mai puternic decât s-au aşteptat chiar şi apropiaţii săi¹).

La doar trei săptămâni după ce a revenit, Contele cel Tânăr, comparând ceea ce a găsit acasă cu ceea ce şi-a propus în lunga sa absenţă, a izbutit să-şi facă o imagine limpede în legătură cu oportunităţile şi, respectiv, cu ameninţările privind afacerile sale. Nimic de zis, atât Ronaldo, cât şi domnul Laufenberg şi-au făcut corect datoria şi Al Nouăzeci şi doilea le-a arătat deplina sa recunoştinţă: ei au fost cei cărora li se datora faptul că el mai avea asupra ce să facă planuri. Însă Ambrogio II voia mai mult: în primul şi în primul rând, să restabilească senzaţia de calm în Castel, intuind că doar astfel ar putea beneficia şi el de idealul bunicului bunicului său, acela de a trăi doar aşa cum îşi dorea şi niciodată altfel.

Cu adevărat uimitor: Al Nouăzeci şi doilea a avut doar trei ani în noaptea aceea… Ce amintiri despre Conte să aibă de la acea vârstă? Şi, mai ales, ce convingeri să fi preluat şi să i se fi întipărit atât de devreme? Mai vechii locuitori ai Castelului erau tot mai convinşi că tânărul stăpân nu era decât întruchiparea Contelui, că acela s-ar fi întors sub noua înfăţişare. „Vezi cum îşi ţine capul?”, „Uite şi cum salută, ridicându-şi bastonul, bastonul Contelui!”, „Când îi aud vocea, parcă l-aş auzi din nou pe însuşi Contele Ambrogio!” Veteranii vorbeau aşa, încât ideea că s-ar fi întors Contele a fost îmbrăţişată şi de cei tineri, cei ce nici măcar nu l-au mai prins pe Ambrogio cel Bătrân. Şi tocmai atunci s-a găsit un oarecare Vittorio Baoni să reclame în faţa autorităţilor că bărbatul venit la Segrate („De unde?”) nu era decât un impostor. Lumea din Castel la început a râs, pe urmă chiar s-a revoltat: era de parcă i s-ar fi contestat însăşi propria viaţă. Da, dar, la rândul lor, autorităţile au răspuns că ele trebuie să-şi facă întotdeauna datoria şi au dat curs sesizării lui Baoni. Nu era prima sesizare de acest fel, dar era prima în prezenţa unui Ambrogio II de faţă şi adult.

Vittorio Baoni a fost un funcţionar superior de primărie, descendentul unei familii cândva înstărite, un om, la data aceea, de vreo patruzeci şi cinci de ani, după cum a aflat scribul din arhivele tribunalului. În afara faptului că şi-a pierdut mare parte din avere, fiind obligat să vândă moşia strămoşească din pricina unui lung şir de întâmplări potrivnice – doi ani succesivi de secetă adăugându-se bolilor cronice ale părinţilor şi invalidităţii socrilor săi -, despre Vittorio Baoni nu s-au consemnat fapte incriminante. Ba, personajul a fost perceput mai degrabă ca un mare ghinionist, ca un bărbat merituos lovit de o soartă nemiloasă. Căreia îi făcea faţă cu demnitate. Tocmai datorită bunei sale reputaţii, s-a pomenit parte a unuia dintre multele procese legate de moştenirea Contelui. La început împreună cu alţi doi petenţi, apoi singur. Avocaţii săi ar fi descoperit o datorie veche a lui Ambrogio către tatăl lui Vittorio². Pe lângă suma datorată, avocaţii cereau penalizări de întârziere şi despăgubiri morale şi materiale pentru că, dacă ar mai fi putut beneficia de suma respectivă în momentele atât de grele pe care le-a străbătut, clientul lor nu ar fi fost obligat să-şi vândă la un preţ de avarie moşia.

Iată, pe lângă pretenţiile propriu-zise asupra moştenirii (ori a unor părţi din moştenire), existau şi procese prin care se solicita achitarea unor mai vechi restanţe. Numai că unele dintre aceste cauze aveau un suport îndreptăţit, iar altele se bazau pe acte false ori pe pure invenţii. „Ulii”, „hienele” şi „şacalii” au folosit şi asemenea pretexte, unele sub formă de şantaj. (De pildă, o patroană de bordel de lux din Milano, după ce n-a obţinut satisfacţie în urma unor scrisori tot mai tăioase către „administratorul interimar”, a intentat un proces de recuperare a unor datorii imense pe care le-ar fi perfectat tânărul Filip[o] Emanuel[e] [Luigi – Al Nouăzeci şi unulea], „oaspete aproape zilnic” al stabilimentului ei. Această cauză a fost şi cea mai gustată de public, Madame Claire oferind nenumărate detalii picante presei. Însă acela a fost şi primul scandal oprit de Al Nouăzeci şi doilea. Madame Claire s-a folosit de câţiva martori plătiţi. Ca să depui de pe o asemenea poziţie, trebuia să-ţi etalezi şi propria reputaţie, aşa că respectivii martori erau indivizi de condiţie discutabilă, deci de credibilitate redusă. Totuşi martori! Uşor de cumpărat nu numai de Madame Claire, ci şi de omul lui Ambrogio II. De la unul dintre ei, s-a aflat la Castel că madama se pregăteşte să arunce pe piaţă şi varianta unui copil din flori – ori chiar doi… – născut[ţi] din sămânţa lui Luigi, deci unu sau doi noi prezumtivi aspiranţi direcţi la moştenire. Noroc doar că tocmai atunci, desigur cu totul întâmplător, Madame Claire a suferit un atac de cord, iar proiectul ei s-a stins odată cu ea. Ziarele au scris ce au scris, dar moara vieţii macină mereu în continuare. Şi nu se împiedică prea mult de decesul suspect al unei patroane de bordel. Povestea copilului nelegitim al tânărului Luigi a murit şi ea.)

Revenind la Vittorio Baoni, acesta nu s-a dezminţit, şi a rămas un om de înţeles. Necazul era cu avocaţii săi, care erau şi avocaţii altor persoane implicate în procese împotriva Casei de la Segrate. Avocaţii nu era foarte disperaţi că nici măcar unul dintre numeroasele procese nu s-a finalizat definitiv în cei peste 23 ani scurşi de la declanşarea primei acţiuni, însă doreau măcar un precedent pentru a le reaprinde speranţele clienţilor lor tot mai obosiţi. După o discuţie cu Ronaldo, cu Laufenberg şi cu proprii săi apărători, Ambrogio II s-a lămurit cel puţin că datoria faţă de Baoni se dovedea a fi fost reală. Însă pentru Al Nouăzeci şi doilea, precedentul dorit de părţile adverse ar fi putut fi exact la fel de periculos pe cât ar fi fost de benefic pentru ceilalţi. Aşa că a încercat o negociere cu Baoni, care, însă, s-a lovit iar şi iar de sfaturile imperative ale avocaţilor săi. Ba mai mult, aceştia au reiterat ideea că bărbatul revenit la Segrate nu este decât un impostor. (O strategie care nici măcar nu era nouă: ne amintim că Ambrogio II a fost acuzat şi în lipsă de acelaşi delict, atunci când s-a susţinut că ar fi murit sau că ar fi fost omorât. Avocaţii se bazau pe precedentul că nici vechile acuze n-au fost vreodată total respinse de vreo instanţă definitivă.)

Până la urmă, nepotul nepotului lui Ambrogio a găsit o soluţie. Eficientă ca un panaceu pentru experienţele viitoare. Poate că bunul cititor n-a uitat nici de acea Olga Ivanova Dolgoruki, prinţesa rusă care pretindea că era mama unui fiu nelegitim al Geamănului. (Olga Ivanova Dolgoruki se trăgea într-adevăr din celebra stirpe Dolgoruki, indiferent dacă fiul ei a fost rodul întâlnirii cu Al Optzeci şi nouălea sau nu.) Femeia, după declinul atât de tragic al familiei ei, destin demn de subiectul unei tragedii antice, a văzut în averea rămasă de la Ambrogio singura salvare a unei vieţi demne. Însă Olga Ivanova Dolgoruki a murit câtă vreme Tânărul Conte a lipsit de acasă, iar fiul i s-a însurat cu o descendentă a unui alt neam rusesc scăpătat şi refugiat tot în Lombardia. Mariaj logic, cei doi soţi punând laolaltă două blazoane ilustre, chiar dacă la momentul acelei căsătorii nu mai reprezentau materialiceşte mare lucru. Ba, nu prea mai reprezentau materialiceşte aproape nimic, tânăra pereche ducându-şi traiul penibil de modest, chiar dacă mai puteau apărea în public arătându-şi cele câteva bijuterii de mare valoare salvate. Mai trist era cu viaţa de zi cu zi, cu faptul că nici vorbă să poată să-şi mai permită servitori, în afara unei perechi de şerbi bătrâni, veniţi cu ei din Rusia. Locuiau mai degrabă pe ascuns, găsindu-şi adăpost într-o casă ţărănească dintr-un cătun mărginaş, menit să-i ferească de orice ochi indiscret. Şi nici măcar nu locuiau singuri, ci împreună cu fratele soţiei şi cu cei doi servitori bătrâni, toţi într-o clădire de trei camere abia mobilate. Cumnatul acela a (totuşi) prinţului Dolgoruki se călugărise de copil într-una din multele mănăstiri pravoslavnice – mai mult ca să-şi piardă urma din faţa cumplitelor persecuţii la care i-au fost supuse neamurile – şi revenise la viaţa de mirean, atunci când a reuşit să ajungă în siguranţă la sora lui. La momentul în care l-a descoperit domnul Laufenberg, Mişa Vasilievici avea în jur de 30 de ani, era un înveterat consumator de tării – „Ce altceva îmi mai poate oferi viaţa?” -, dar vorbitor de şase limbi. Şi s-a nimerit ca tocmai el, „ruşinea familiei”, să devină salvatorul ei. Mişa Vasilievici avea o minte ascuţită şi un scris frumos. Şi putea să reproducă orice text în cele şase limbi pe care, atunci când se nimerea să fie treaz, le vorbea fluent. „Mişa, dacă soarta nu ne-ar fi lovit atât de rău, ar fi putut deveni o capacitate recunoscută de toată lumea, academician la Petersburg ori la Berlin, la Paris sau la Londra” se văita sora lui. „Aş fi putut deveni pe dracu’! Dacă am fi rămas stăpâni pe moşiile noastre, fie aş fi murit într-un duel, fie aş fi crăpat de mult, întrucât aş fi turnat în mine votcă pe săturate. Or, eu nu mă pot sătura niciodată de votcă, iar aici, ca să uit, beau poşircă prost aromată!”.

Domnul Laufenberg a descoperit talentul lui Mihail Vasilievici şi viaţa cumnatului lui Dolgoruki s-a schimbat. Şi nu numai a lui, ci a întregii familii. Mişa i-a fabricat lui Ambrogio II un borderou prin care tatăl lui Vittorio Baoni – mort şi el, între timp – confirma că a primit de la Omul Geamăn contravaloarea datoriei în întregime şi la timp. Documentul era un fals, dar scrisul notarului lui Ambrogio a fost atât de bine măsluit, încât nimeni n-a putut să susţină vreo obiecţie. (Rămas fără nici o şansă, Vittorio Baoni şi-a concediat avocaţii şi s-a bucurat de calităţile morale deosebite ale Tânărului Conte, care, deşi nimic nu-l mai obliga, i-a oferit totuşi o sumă modică de bani. Recunoscătoare, familia Baoni nu l-a mai deranjat niciodată pe Ambrogio II.)

Mihail Vasilievici a devenit o armă de temut, iar atât el, cât şi familia sa – care din clipa aceea (atenţie, din clipa aceea!) şi ea a renunţat la orice pretenţie de moştenire – s-au bucurat, în continuare, de un trai mult mai demn, atât Dolgoruki, cât şi Mişa obţinând o misterioasă dotă semestrială nu foarte mare, dar regulată şi sigură. Un venit din partea unei rude rămase în îndepărtata Rusie, se spunea.

Acum, în privinţa proceselor, problemele care se puneau erau trei:

1. Mişa, ajuns la bani, să poate fi menţinut cât de cât util;

2. Mişa, beat, să nu se laude cu isprăvile sale;

3. Succesele radicale datorate muncii lui Mişa să nu vină într-un ritm prea mare, fiindcă ar deveni suspecte. Sigur, faptul că s-a întors adevăratul stăpân nu era de lepădat întrucât acesta putea pretinde că scoate la iveală documente din scriptele familiei, documente la care altcineva n-a avut acces în lipsa sa. Dar ce ascunzători a cunoscut cineva care a părăsit Segrate atât de tânăr, după ce că a mai şi rămas orfan la doar trei ani? A fost şi întrebarea lansată de familia Panzaritti. Şi nu numai de ea. Aşa că procesele puteau continua, „documentele decisive” ale lui Mişa fiind scoase la lumină la intervale mai mari. (Doar că unele au trebuit să fie fabricate, ca o prevedere, din timp, deoarece Ambrogio II nu putea şti când va trece în faza de delirium tremens maestrul caligrafiilor, moment când nu va mai putea fi folosit.) 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.