În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Povestind despre Ambrogio II şi despre fiul său, Pip, scribul şi-a demonstrat, încă o dată, că istoria nu este decât rezultatul rodului muncii celor ce o înfăţişează. Dacă cineva este descris drept un personaj bun, atunci acela intră în subconştientul colectiv ca erou. Iar dacă o comunitate şi-l alege model, devine o crimă să pui la îndoială convingerea impusă de scrib.
Prima amintire a Celui de Al Nouăzeci şi treilea a fost legată de un lung alai de prizonieri prelins pe drumul care trecea de la Milano, prin Segrate, către cine ştie unde. Un şir parcă interminabil de oameni epuizaţi, cu privirile în pământ, cu un singur orizont – spatele celui din faţă; un râu decolorat şi plin de mizerie, murdărind tot decorul prin care se târa într-o tăcere sumbră. De tăcerea aceea, băiatul de doar câţiva anişori n-a putut scăpa niciodată.
De o parte şi de cealaltă a convoiului, paznicii: câţiva militari plictisiţi până peste poate, cenuşii şi ei, părând soldaţi de plumb. Deveneau vii doar când se mai încruntau către nenorociţii din coloană.
Anul Domnului 1802. Soldaţii erau francezi, iar prizonierii nu mai erau nimic. În fruntea sinistrei defilări pedestre, călărea un ofiţer obosit. Piemontul a trecut sub administraţie militară franceză.
După ce i s-a explicat micuţului de trei ani ce este cu oamenii aceia, copilul a întrebat cum de pot să-i ţină în frâu aşa de puţini paznici pe atât de mulţi prizonieri.
– Paznicii sunt înarmaţi, celorlalţi li s-au luat armele, i s-a răspuns.
Băiatul n-a mai pus alte întrebări, dar tot n-a înţeles de ce nu s-au revoltat prizonierii: mureau câţiva, însă majoritatea s-ar fi eliberat, fiindu-i până şi Celui de Al Nouăzeci şi treilea evident, la doar vârsta de trei ani, că un singur soldat n-ar fi putut face faţă atacului simultan a cel puţin zece oameni. Chiar dacă aceia erau cu mâinile goale. Chiar dacă unul sau doi dintre aceia ar fi murit.
A doua amintire provenea din grădina celebră a Castelului. Stătea lungit în iarbă, nemişcat şi extrem de răbdător. Nu se mişca pentru a nu speria gângăniile, ce parcă abia aşteptau să-şi vadă de treburile lor importante.
– Insectele tac, dar păsărelele, dacă nu le sperii, vorbesc.
– Cum vorbesc? îl întreba mama.
– Nu le auzi? Spun „pip”. Auzi? „Pip, pip!”.
– Tu le înţelegi graiul?
– Da, se lăuda puştiul şi râdea.
Şi mama l-a alintat „Pip”. Şi „Pip” i-a rămas porecla.
Una dintre primele cărţi citite de Al Nouăzeci şi treilea a fost Jurnalul lui Jacob Roggeveen, olandezul care a călătorit printre întâii europeni în regiuni necunoscute ale Oceanului Pacific. Scrierea, de fapt un raport apocrif, trebuia să fie un răspuns la emulaţia stârnită de piratul englez Edward Davis, descoperitorul misterioasei „Ţări a lui Davis”, atât de renumit după ce a atacat cu corabia sa Delight Batchelors navele spaniole ce se întorceau încărcate cu bogăţii de pe Noul Continent. Cum Davis a dispărut fără urmă, la începutul secolului al XVIII-lea, legendele despre el au supravieţuit încă multă vreme, chiar şi cu un veac mai târziu. Nenumărate ambarcaţiuni (mari şi mici) despre care nu se mai ştia nimic au căzut „în mod sigur” în mâinile celebrului corsar. „Cartea lui Roggeveen” era bogat ilustrată, tocmai bună pentru a stimula imaginaţia celor tineri şi a celor foarte tineri. În special pasajele despre Insula Paştelui i-au stârnit Celui de Al Nouăzeci şi treilea apropieri faţă de toate cele ce se petreceau în faţa sa în iarba din grădină. Unde vieţuitoarele de acolo i-au fost un adevărat refugiu şi mult mai târziu, când putea fi surprins şi atunci, adult fiind, lungit pe jos, printre muşuroaie şi admirând o lume ce nu i se înfăţişa decât lui.
O altă fereastră minunată i s-a deschis lui Pip după ce a citit de mic şi romanul englezului Daniel Defoe, Robinson Crusoe. (“The Life and Strange Surprising Adventures of Robinson Crusoe, of York, Mariner: Who lived Eight and Twenty Years, all alone in an un‐inhabited Island on the Coast of America, near the Mouth of the Great River of Oroonoque; Having been cast on Shore by Shipwreck, wherein all the Men perished but himself. With An Account how he was at last as strangely deliver’d by Pyrates”, cum scria pe pagina de gardă, bogat ilustrată.) Viaţa lui Alexander Selkirk, alias Robinson Crusoe, marinarul care ar fi supravieţuit singur atâţia ani pe Insula Más a Tierra, l-a inspirat pentru un joc de care nu s-a mai despărţit în multe seri, înainte de a adormi. Preluând şi din celebra legendă a şahului, pe care tatăl său i-a povestit-o băiatului când acesta fusese încă foarte mic, Al Nouăzeci şi treilea a inventat o variantă proprie: să stai singur nu pe un ostrov izolat, ci într-o casă din mijlocul unui oraş şi să depinzi de o rentă progresivă – în prima lună să primeşte un singur ducat de argint, din care să trebuiască să te întreţii în totalitate până la următoarea lună, când vei primi doi ducaţi. În a treia lună patru, în a patra opt etc. Sigur, după o vreme puteai deveni putred de bogat, dar cum să treci peste prima perioadă, cea în care n-ai nici măcar un pat, nici măcar o farfurie, darămite ce să pui în ea, când încă n-ai nimic-nimic? Cum? Imaginând diferite strategii de supravieţuire, Al Nouăzeci şi treilea a adormit de multe ori în gând cu acel joc. De care nu s-a mai despărţit niciodată. Cum şi cartea lui Daniel Defoe, împreună cu cea despre Roggeveen, i-au rămas mereu aproape1.
Mai târziu, când a mai crescut şi curiozitatea i-a devenit mai mare decât frica, a coborât în pivniţele de vinuri. Acolo în mod sigur ar fi trebuit să se afle şi comori! La început, a coborât însoţind câte un argat cu treburi, pe urmă s-a aventurat şi singur. În pivniţă, cu uşa grea din lemn larg deschisă, mai pătrundea un fir de lumină până în adânc. Până departe. O stranie penumbră neliniştitoare. Într-o zi, butoaiele uriaşe au prins viaţă şi conţinutul lor a cântat. Băiatul a auzit clipocitul vinului, care se trezeşte în scurta perioadă cât viţa de pe deal înfloreşte, i-a explicat bunicul, profesorul Gaviani. Lichidul din boabele strivite îşi povesteşte experienţa butucilor de pe coastă. Sau butucii de pe coastă, prin lujerele înflorite, îi povestesc vinului ce mai e nou în lumea de afară. Însă asta doar în scurtul răgaz cât viţa de vie este înflorită. I-a povestit bunicul. Şi l-a confirmat şi un ţăran.
În restul anului, în pivniţa de vinuri era linişte ca în biserică. Şi era răcoare. Ca în biserică. Până ce, într-altă zi, cineva a încuiat uşa grea de la intrare. Băiatul s-a interesat la unu’ şi la altu’, însă nimeni nu i-a putut răspunde unde este cheia lacătului. Şi nici cheia mare de la broasca cu lucrătură meşteşugită, creată încă de Petru. Nimeni nu i-a putut răspunde ori nimeni n-a vrut să-i răspundă. Sau n-au avut voie să-i răspundă. Poate că au găsit comoara pe care copilul degeaba a căutat-o şi n-au dorit să rişte să afle şi altcineva despre ea.
– În pivniţa de vinuri nu este nici o comoară, i-a replicat sec taică-său.
Scribul a amintit despre tabloul înfăţişând familia lui Ambrogio II, tabloul realizat de Paolo Schifferi (Schiffer), ucenicul mult mai cunoscutului Pedro Castiglione şi urmaşul aceluia la Segrate. Probabil că n-a fost ales pentru măiestrie, ci mai mult pentru că lucrările lui urmau consecvent stilul maestrului, făcând ca în galeria de la Castel rupturile dintre generaţii să fie cât mai estompate. Dintr-o ramă bogată şi încăpătoare, de pe pânză, ni se înfăţişează familia Celui de Al Nouăzeci şi doilea: un tânăr conte voinic, privind mulţumit drept înainte, cu mâna stângă mângâind unul dintre cei doi câini mari, cu mâna dreaptă sprijinindu-se pe bastonul cu măciulie de aur, atât de celebrul baston al Contelui; celălalt câine îşi întinde ameninţător botul către privitor. Soţia nobilului domn face parcă parte din alt grup: mai puţin elegantă ca Ambrogio II, dar sobră şi distinsă, Laura Estera atrage atenţia în mod special: ea se uită spre noi nu printr-un lornion şi nici prin ochelarii fără braţe la modă stil empire, ci printr-o pereche de genul celor introduse cu două generaţii în urmă de englezul Edward Scarlett, ochelari ce s-au impus atât de greu până să cucerească în viitor uzanţa unanimă. Cei trei copii, un băiat şi două fete stau agăţaţi de ea. Al Nouăzeci şi treilea, cel mai mare, o priveşte insistent, o fetiţă îşi ţine mama de mână şi se uită în jos, iar mezina aflată încă în braţele Laurei Estera şi-a încolăcit braţele de gâtul ei. Copiii poartă veşminte şi podoabe de aur. În spatele grupului, se află o etajeră cu cărţi. Printre ele, vaze şi figurine stil rococo. În fundal, vagi, portretele unor personaje imposibil de identificat. Probabil tot tablouri de familie.
Revenind la băiatul de pe pânză, el ne apare din semiprofil, cu faţa întoarsă spre mama, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Seamănă cu taică-său, însă îi lipseşte privirea ostentativ mulţumită a acestuia. Dimpotrivă, pe pânză se găseşte un tânăr mai degrabă agitat. Ori entuziast? O fi de vină vârsta, şi-a spus scribul. Sau, poate, neîndemânarea ucenicului maestrului Pedro Castiglione.
Al Nouăzeci şi treilea voia neapărat să-i spună ceva mamei sale.
Băiatul lui Ambrogio II a venit pe lume în A.D. 1799. La Segrate. În apropiere de Milano. La doar un an după căsătoria Contelui cel Tânăr cu Laura Estera, fiica mai mare a profesorului Gaviani. (Multă vreme, copilul şi-a urât anul naşterii: Ambrogio II a venit cu multe obiceiuri din perioada petrecută la Londra. Printre altele şi cu sărbătorirea Anului Nou, acceptată în Anglia, de către „inovatori”, pentru data de 1 ianuarie încă din 1752. În seara de ajun, după vecernie, întreaga comunitate din Castel se aduna laolaltă şi cânta „Auld Lang Syne”. Versurile lui Robert Burns în Lombardia! Şi oamenii chiar stăteau în cerc, la fel ca în Irlanda. Pe urmă, toată lumea primea câte un pahar de vin cu multe bule, şampanie originală din Franţa! Din pivniţele lui Dom Perignon! Momentul era solemn, dura doar câteva minute, însă era aşteptat cu emoţie un an întreg şi orice om de la Castel se îmbrăca pentru el cu straiele cele mai bune. După care fiecare sărbătorea cu ai lui, după posibilităţi. Pentru Al Nouăzeci şi treilea, sărbătoarea de revelion a rămas adânc întipărită în memorie şi îşi imagina Anul Nou de la trecerea dintr-un veac într-altul drept o serbare cu totul ieşită din comun. Aşa că a rugat de nenumărate ori pe oricine se nimerea să-i povestească în mod cât mai amănunţit cum s-au petrecut lucrurile la 1 ianuarie 1800. Doar puţine relatări l-au mulţumit. Însă, dacă el a trăit A.D. 1800 la etatea de doar un an, când încă n-a putut savura evenimentul, era limpede că A.D. 1900 nu-l va mai putea prinde…)
Al Nouăzeci şi treilea a venit pe lume într-un loc special şi şi-a imaginat, multă vreme că toate locurile sunt la fel de speciale. Şi a fost şi o atmosferă specială. La un moment-dat, când Europa se încărca tot mai mult de trupele franceze, foarte multă lume a venit la Castel. Au sosit şi oameni din popor, însă au apărut şi personaje importante. Şi au venit şi ofiţeri ai trupelor generalului Napoleon Bonaparte, Prim Consulul Franţei. Şi chiar viitorul împărat. (În 1796, la prima năvălire a francezilor în Lombardia şi Piemont, la Segrate n-a fost decât Junot, aghiotantul lui Napoleon.) Napoleon a jucat şah cu Ambrogio II şi s-a arătat încântat şi de tangram, primind de la Tânărul Conte o garnitură din fildeş a acestui puzzle încrustat cu plăci de argint. (Garnitura de tangram (ostomachion) a mai putut-o admira şi scribul în muzeu, la Paris.)
1 Povestindu-i tatălui său la ce se gândea el atât de des, Ambrogio II l-a încurajat, considerând excelent faptul că fiul său a găsit un mijloc atât de direct în a învăţa să preţuiască valoarea banului, nevoia economisirii şi preţuirea a ceea ce ai. „Chiar dacă azi eşti bogat, mâine s-ar putea să nu mai fii!”. Doar că Pip nu era interesat de ceea ce va fi mâine: el a băgat bine în cap că viitorul nu face decât să „omoare prezentul”, aşa cum i-a spus bona. Pip continua să se joace de-a „Robinson Crusoe din mijlocul oraşului” fiindcă i se părea amuzant şi îl distra.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.