Bastonul contelui (68)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Totuşi, fiul Tânărului Conte nu a revenit direct la Segrate. Bunul cititor poate îşi mai aduce aminte de Pasquale Paoli, „U Babbu di a patria“, „campionul libertăţii în Europa”, cel cu care Ambrogio II ar fi fost în legătură pe vremea când şi tatăl Celui de Al Nouăzeci şi treilea a fost doar un adolescent. Şi poate că îşi aminteşte şi de faptul că Ambrogio II l-ar fi întâlnit la Ajaccio, unde „Părintele Naţiunii Corsicane“ ar fi fost asistat de Carlo Bonaparte, părintele viitorului împărat. Scribul a descoperit o mulţime de inadvertenţe crase în jurnalul tatălui lui Pip, inadvertenţe pe care le-a pus pe seama modificărilor intenţionate făcute în interesul proceselor de succesiune a averii. Odată cu noii paşi parcurşi în biografiile Celor O Sută, scribul a trebuit – din nou! – să-şi nuanţeze concluziile. De atâtea ori pripite.

Al Nouăzeci şi treilea de asemenea a revenit de la Viena nu pe drumul cel mai scurt, ci tot prin Ajaccio. Şi n-a mai călătorit cu părintele Tarantini, ci cu un francez cu nume englezesc, Robert A. White, care l-a preluat încă de la hotelul „Împărăteasa Austriei”. Francezul cu nume englezesc pretindea că este nativ din Ajaccio, că tatăl său a fost şeful reprezentanţei unei bănci londoneze şi chiar un fel de legat al coroanei britanice la Bastia, după ce, în 1794, amiralul Nelson şi generalul David Dundas au ocupat portul şi oraşul. Acel Robert White tatăl ar fi fost în vechi relaţii cu casa de la Segrate, iar una dintre primele realizări timpurii ale lui Ambrogio II, drumul mărfurilor legale, ca şi a celor de contrabandă, pe ruta Orientul Apropiat – Ajaccio – Marseille – Plymouth, ar fi putut să aibă loc şi datorită funcţionarului englez.

Robert A. White locuia într-o veche clădire maiestuoasă care a aparţinut, cu sute de ani în urmă, unui nobil genovez. Fin cunoscător al obiceiurilor locului, el şi-a asigurat oaspetele că pe pământul acela nimeni nu poate supravieţui dacă nu cunoaşte rigorile cinstei corsicane. Robert A. White nu numai că le cunoştea, că le-a supravieţuit, însă s-a şi folosit din plin de ele. Ceea ce explică multe dintre „anacronismele” din jurnalul lui Ambrogio II: nici mai mult, nici mai puţin decât crime ce trebuiau să fie justificate, dacă nu chiar mascate.

– Un canal subteran ca drumul mărfurilor venite de departe spre şi mai departe nu poate fi ţinut curat doar cu mănuşi glacé. Chiar dacă, uneori, sunt folosite şi acestea…

– Ştiam că tata a fost aici, dar n-am ştiut exact de ce.

– Acum ai venit pentru a şti de ce.

Al Nouăzeci şi treilea nu împlinise decât şaisprezece ani şi jumătate. Avea într-adevăr ce învăţa. Şi dacă nu a învăţa, măcar a afla. A şti.

Pentru a putea funcţiona timp de decenii fără a fi obturat de oficiali şi de rivali, un asemenea parcurs trebuia să fie strict păzit şi aflat într-un permanent remont. O revizie nu numai tehnică, dar şi de personal. Ceea ce, într-un asemenea caz, nu era defel uşor de a se face, întrucât o piesă din angrenaj o poţi schimba fără probleme, însă o persoană înlocuită nu e recomandabil s-o laşi pe marginea drumului, fiind dificil să-i ştergi memoria. De aceea, cei ce au lucrat în cadrul liniei de pe ruta Orientul Apropiat – Ajaccio – Marseille – Plymouth în calitate de piese ale angrenajului, când n-a mai fost nevoie de ele, au fost eliminate cu totul de pe suprafaţa pământului.

– Au fost mulţi?

– Destul de mulţi. Toţi cei care, dintr-un motiv sau altul, n-au mai fost utili.

– Tata ştia… ştie..?

– Ştia şi ştie. În memoria Celui de Al Nouăzeci şi treilea, Ambrogio II nu se suprapunea cu cele aflate. Un singur asemenea transport – lipsit de orice taxe – aduce mai mult beneficiu decât recolta de pe o întinsă moşie întreagă. Văzând figura dezamăgită a tânărului, Robert A. White a renunţat să mai pomenească de victimele născute din bătăliile cu rivalii, bătălii mai crâncene decât cele cu autorităţile. În loc de aceasta, a început să laude calitatea obiectelor şi serviciilor de care beneficia Pip. Din tribulaţiile tatălui său s-au născut acele facilităţi.

Pip şi-a amintit că, pentru a-l scoate din „anturajul nesănătos” de la Viena, părintele Tarantini i-a propus pupilului său numeroase destinaţii unde „putem locui în propriile noastre case”. Probabil că noduri asemenea celui de la Ajaccio mai existau multe. Poate că ar fi trebuit să-l asculte pe Tarantini.

Sunt zile în care, după ce te trezeşti, nu mai ai chef nici măcar de tine însuţi. De obicei, odată cu înseninarea cerului şi cu pătrunderea în rutina zilnică, starea aceea dispare. Pip s-a trezit într-un pat uriaş din edificiul tatălui său din Corsica. Opulenţa baldachinului i-a coborât şi mai mult starea. Pur şi simplu, nu şi-a putut ore în şir dezlipi ochii de la ciucurii uriaşi ce lăsau să se presupună praful adunat în ei de zeci de ani. Pentru prima oară îi părea rău că a părăsit-o pe Barbara. O femeie este remediul cel mai bun pentru astfel de stări. Pentru scurt timp, orice femeie. Pentru vreme mai îndelungată, o anumită femeie.

La Viena, tatăl său i l-a trimis şi pe Raphael. Raphael era mai mare cu vreo zece ani decât Pip şi i-a devenit servitorul personal pentru totdeauna. Când a intrat Raphael cu micul dejun în dormitorul cu patul uriaş, Pip mai fixa în continuare un ciucure ce atârna din baldachin.

– De când n-au mai fost spălate toate pânzele de aici?

– Nu ştiu. Am să mă interesez.

– Până şi tapiseriile de pe perete sunt pline de praf. Abia de se mai văd culorile!

Încă în aceeaşi zi, în clădirea de la Ajaccio s-a trecut la curăţenie generală. Al Nouăzeci şi treilea n-a mai inspectat munca depusă. A plecat la Segrate şi nu s-a mai întors niciodată în Corsica.

– Nu-ţi fie teamă! Lucrurile vor merge la fel de bine şi în continuare, l-a asigurat Robert A. White.

Al Nouăzeci şi doilea a lipsit aproape douăzeci şi doi ani de acasă, fiul său nici doi. Ambrogio II a trebuit să dispară de teama „uliilor”, a „hienelor” şi a „şacalilor”. Procesele pentru succesiunea averii nu s-au stins nici la întoarcerea lui Pip, însă au intrat în faza în care „cu ele se putea trăi fără mari emoţii”. Al Nouăzeci şi doilea „a revenit ca un bărbat în toată firea, înalt, frumos şi răspândind în jur aerul iradiat pe vremuri doar de Bătrânul Conte”. Fiul său a revenit şi el împlinit fizic, dar în locul hotărârii nestrămutate a părintelui său, cu un entuziasm efervescent, dar plin cu întrebări de adolescent.

– Mai bine nu plecam, se plângea el şi, luându-şi vechea pătură şi nelipsita-i geantă, se refugia în grădină şi, într-unul dintre coridoarele tainice ale „labirintului cel vechi”, admira, ca pe vremuri, agitaţia din iarbă. Dar nu mai era chiar ca pe vremuri. El stătea în locurile sale, Ambrogio II în ale lui, unde Tânărul Conte trăia aşa cum dorea şi niciodată altfel. Însă Ambrogio II nu se afla întotdeauna în locurile ştiute. Ceea ce îi producea nelinişte fiului său, o nelinişte neresimţită pe vremuri.

– Am mai fost aici, i-a pus, când l-a găsit, în sfârşit, şezând într-un chioşc, sprijinit cu mâna dreaptă pe bastonul cu măciulie de aur, privind drept înainte. Pip l-a urmărit îndelung, tatăl său nici nu mişca. Stătea de parcă ar fi pozat unui pictor. Aş vrea să te întreb mai multe lucruri. Ambrogio II nici nu clipea. Cât am lipsit, am aflat… am cunoscut mai multe… Ambrogio II, fără să-şi schimbe poziţia, i-a spus:

– Mai târziu…

Doar atât: „Mai târziu”. Şi a doua tentativă s-a terminat la fel. A treia n-a mai existat.

Al Nouăzeci şi doilea nu voia decât să trăiască aşa cum îşi dorea şi niciodată altfel. Fără întrebări incomode. Fără întrebări, în general.

În privinţa fiului său, nu-i mai rămânea decât să se asigure că Pip se va căsători şi va avea un fiu. (Mai bine doi – nu se ştie niciodată – ce se poate întâmpla… I-a spus acest lucru şi Celui de Al Nouăzeci şi treilea şi i-a spus-o şi soţiei sale. Laura Estera a remarcat că poate e încă puţin prea devreme. Tânărul Conte a spus că „Tot ceea ce e făcut e bine făcut!”)

Pip se îndoia tot mai mult că tatăl său nu dorea decât să trăiască aşa cum îşi dorea şi niciodată altfel. Sau, mai bine zis, Pip nu mai era încredinţat că acea viaţă se reduce doar la reverie, la gânduri alese şi la fapte filantropice.

Într-adevăr, Al Nouăzeci şi doilea, cel atât de distins de parcă privea pământul de la mari înălţimi, nu-şi urmărea doar ideile abstracte. Atunci când îşi băga ceva în cap, acel lucru trebuia să se întâmple. La optsprezece ani, Pip nu numai că era însurat, dar devenise şi tatăl unui băiat.

– Dar dacă era fetiţă?

– Nu putea să fie fetiţă! Segrate a avut, are şi va avea întotdeauna nevoie de un moştenitor.

Pe urmă, peste doar încă un an, s-a născut şi al doilea copil al Celui de Al Nouăzeci şi treilea. Desigur, tot băiat. N-a spus textual Ambrogio II că „Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla? O continuare de sex masculin trebuie asigurată!” Tânărul Conte – căci în conştiinţa tuturor, Al Nouăzeci şi doilea a rămas „Tânărul Conte”, chiar şi când părul i-a devenit tot mai alb -, Tânărul Conte şi-a făcut datoria… de bunic! La botezul celui de al doilea fiu al lui Pip, el a şi recunoscut public: „De acum, chiar că pot trăi aşa cum doresc şi niciodată altfel!”. Şi s-a întors în sferele sale înalte.

Unde fiul său se îndoia tot mai mult că i s-ar afla întotdeauna părintele.

O discuţie tot au avut cei doi. Dar nu provocată de fiu, ci ca urmare a nemulţumirii tatălui: Pip s-a căsătorit, a făcut cei doi băieţi şi Ambrogio II tot nu era pe deplin mulţumit:

– Mă aşteptam să ai şi tu o părere! Chiar dacă nu te-ai opus, măcar să fi venit şi tu cu o idee.

– Nu-ţi place Cristina?

– Păi, nu eu ţi-am peţit-o? Dar tocmai asta este: eu am ales-o şi tu ai aprobat ca un copil cuminte.

– Şi asta e rău? Nu ştiu la ce te referi. Ambrogio II se referea la faptul că junele s-a căsătorit cu domnişoara aleasă de părinţii săi, că a acceptat fără nici o discuţie tot ce i s-a propus. Tatăl îi reproşa fiului lipsa „totală” de personalitate. Odată, când m-ai pregătit pentru viaţă, chiar tu ai spus că nu ne culcăm decât cu o singură femeie, indiferent câte relaţii am avea.

– Am spus eu aşa ceva?

– S-a întâmplat aici, chiar în chioşcul acesta, înainte ca eu să plec la Viena.

– Şi tu ai regăsit-o în Cristina Theodora pe acea domnişoară von Grunenfeld?!

– Nu. Partenera poate să fie o amintire abstractă.

Ambrogio II a rămas tăcut. S-o fi gândit la femeia de la Londra? Sau la cea din Haiti? A deschis gura ca să spună ceva, apoi a renunţat. Nu era obişnuit să poarte asemenea discuţii. Nici măcar cu fiul său. Cu nimeni. Astfel de fantasme sunt personale şi le ducem cu nou în mormânt.

– Nu ai decât în parte dreptate, a închis el discuţia.

La alte asemenea intimităţi, cei doi n-au ajuns niciodată.

Pe soţia lui Pip o chema Cristina Theodora Carmelli şi era nepoata unui vechi prieten al profesorului Gaviani, unul dintre personajele care au venit de la început la colocviile de la Segrate. Din registre reiese că fata n-a avut nici şaptesprezece ani împliniţi când s-a căsătorit cu nu mult mai maturul ei soţ. Şi mai reiese că primul lor fiu s-a născut la doar şase luni după nuntă, ceea ce duce la ideea că Ambrogio II a vrut să fie sigur din timp că femeia va fi aptă de a face prunci. Bine, existau toate premisele pentru aceasta, Al Nouăzeci şi treilea a luat toate măsurile de precauţie: Cristina Theodora era al şaptelea copil al unei familii unde s-au născut opt băieţi şi trei fete. Şi nici unul dintre toţi aceştia n-a fost bolnav, şi fiecare a ajuns la vârsta matură. „Toate bolile ocolesc neamul Carmelli!” se mirau, nu fără o doză de invidie, vecinii numeroasei familii. Acesta a fost un argument important. Nunta a putut avea loc.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.