În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013
3. Sărbătorirea celei de a cinzeci-a aniversări a zilei sale de naştere, a fost una rea pentru Al Nouăzeci şi patrulea. S-a întâmplat în 1867, un an plin de evenimente: Franz Iosif s-a încoronat rege al Ungariei, doar cu câteva zile înainte ca fratele său, Maximilian, să fie executat în Mexic, ţarul Alexandru II a vândut Alaska americanilor, Otto von Bismarck a devenit cancelar federal, August Bebel şi Wilhelm Leibknecht au fost primii social-democraţi în Reichstag, Karl Marx a publicat volumul întâi din „Capitalul”, turcii au părăsit oraşul Belgrad, al cincisprezecelea (ultimul) şogun, Tokugawa Yoshinobu, a renunţat la putere (dar asta se petrecea departe, foarte departe, undeva în Japonia). Şi toate astea şi încă multe altele în 1867.
Zilnic au apărut ştiri extrem de importante, multe despre care nici nu s-a bănuit că vor avea efecte decisive pentru viitor, pentru milioane de oameni. Însă, de obicei, ceea ce interesează pe fiecare cel mai mult sunt întâmplările pe plan personal. Al Nouăzeci şi patrulea a împlinit cinzeci ani, Al Nouăzeci şi cincilea treizeci. Amândoi în aceeaşi zi. Până nu de mult, data aceea făcea ca toată familia să se reunească pentru dubla aniversare pe Leopoldsberg. După moartea soţiei, Simon a preferat scurte întâlniri într-unul dintre separeurile din Altwienerhof sau Zum Weissen Rauchfangkehrer. Dar ultimul asemenea prânz s-a terminat cu o ieşire nervoasă a generalului şi tocmai la invitaţia cu ocazia împlinirii unei jumătăţi de veac, Simon n-a primit nici un răspuns de la nici un membru al familiei. Aşa că a sărbătorit într-un cerc de generali şi ofiţeri. Gândind la familia sa, şi-a spus asemenea tuturor marilor ambiţioşi dezamăgiţi: „Nu m-au meritat!” Dar când a mai aflat că, în timp ce el primea toasturile pe Ring, fiul său cel mai mare fusese sărbătorit cu fast pe domeniul de pe Leopoldsberg, că până şi Bruno fusese invitat acolo (!), ca şi rudele din Italia (!!), iar el – tocmai el! – fusese ignorat, i-a scris Celui de Al Nouăzeci şi cincilea o scrisoare în care n-au existat urările tatălui pentru fiu cu ocazia celei de a treizecia aniversări, ci reproşuri dintre cele mai severe. Din nou n-a primit nici un răspuns, în schimb a suferit un atac cerebral.
Generalul Simon a zăcut mai multe zile între viaţă şi moarte, însă, până la urmă, medicii şi constituţia sa robustă l-au salvat. Dar a rămas cu o hemipareză şi fostul atlet a ajuns să-şi tragă cu greu după el partea stângă a trupului. Întreg restul vieţii. Cu toate acestea, a încercat să revină la serviciu, precum şi la vechile sale îndeletniciri. După mai puţin de o lună, a fost nevoit să renunţe.
Nu şi la uniformă. Retras în apartamentul său de pe Amadeusstrasse, ieşea doar seara. Când s-a auzit că şi-a mai revenit din boală, oamenii au încercat să-l caute acasă. Oameni cu probleme, dar şi oameni dornici de a nu pierde o relaţie importantă. Obrăzare! Să-l deranjezi acasă pe generalul Simon fără să fii invitat?! Bineînţeles că aşa ceva nu se cuvine! Bineînţeles! Solicitanţii au fost întorşi de la poartă. Aşa că au renunţat să-l mai caute pe generalul Simon la domiciliu. Pentru o vreme, a încercat noi experienţe cu femei şi, chiar şi infirm, partenerele nu i-au lipsit. Însă plăcerea nu mai era nici pe departe aceeaşi. Nici recepţiile şi veşnicele baluri vieneze nu-l mai satisfăceau. De ce să se mai arate în public? Pentru ca lumea să se holbeze la el ca la urs? „Un general ce abia mai poate să umble!”…
I-a mai rămas armata de informatori Dar şi solicitările de a rezolva câte o problemă sensibilă au devenit tot mai rare. Tot mai rare. Feţele care nu se văd se uită! „Întotdeauna se mai găsesc destui naivi de muls!”, doar că pentru asta trebuie să fii la locul potrivit. Al Nouăzeci şi patrulea era tot mai rar la locul potrivit. Până n-a mai fost deloc.
Nici la Curte nu prea mai era solicitat. Pentru a se oferi el, era mult prea orgolios. Generalul Simon nici n-a demisionat, nici nu s-a pensionat, nici n-a fost revocat. Revocat din ce funcţie? Postul său nu era trecut pe nici un stat de funcţiuni. Cu toate că primea un salariu foarte mare. Şi banii aceia i-au venit în continuare şi când n-a mai dat decât tot mai rar pe la biroul său. Tot mai rar. Salariul îi venea în continuare, subordonaţii îi erau la serviciu, de parcă şeful n-ar fi lipsit nici o clipă. Asta l-a supărat şi mai tare. Cum, adică treburile se desfăşurau cu el sau fără el la fel?! Dar cui să-i spună aşa ceva? Şi ce să facă? Să renunţe la retribuţie? De ce să renunţe la retribuţie? Pe cine ar impresiona asta? Treburile din serviciul său se desfăşurau cu el sau fără el la fel! Dacă şi-ar da demisia, n-ar face decât să arate că prezenţa lui este absolut inutilă! „Lucrurile sunt mai complicate!”, a concluzionat generalul în faţa lui Alois, bătrâna sa ordonanţă. Care n-a înţeles la ce se referea şeful său, dar n-a pus nici o întrebare: o ordonanţă nu trebuie să ştie tot; o ordonanţă nu trebuie decât să asculte!
Al Nouăzeci şi patrulea nu mai ieşea decât seara din apartamentul său de pe Amadeusstrasse. Unde, după primele încercări nereuşite de a fi contactat, nu l-a mai căutat nimeni. Al Nouăzeci şi patrulea n-a mai ieşit decât seara din apartamentul său de pe Amadeusstrasse. În copilărie a avut o premoniţie: se vedea (la fel ca un personaj povestit şi nu văzut) plimbându-se seara târziu pe malul râului, infirm şi cu un câine uriaş în lesă. O apariţie înspăimântătoare.
Timp de aproape cincisprezece ani, Al Nouăzeci şi patrulea, mereu în uniformă de general, târându-şi un picior şi însoţit întotdeauna de un câine uriaş, putea fi întâlnit seară de seară plimbându-se pe malul râului. Dar mai bine nu-l întâlneai: era o apariţie ce putea speria pe oricine.
Într-o noapte din toamna târzie a anului 1881, un bărbat robust îmbrăcat în uniformă de general a fost găsit prăbuşit pe malul râului. Un câine uriaş îl păzea. Poliţia chemată a avut de furcă pentru a putea lua trupul încă viu de acolo. Corpul căzut purta uniformă de general, iar uriaşul animal nu lăsa pe nimeni să se apropie. A reieşit că era vorba de generalul Simon.
Al Nouăzeci şi patrulea a murit încă în aceeaşi dimineaţă – în prezenţa medicului, a lui Alois şi a câinelui. Ultimele-i cuvinte au fost: „Nu m-au meritat!”.
Timp de aproape cincisprezece ani, Al Nouăzeci şi patrulea, mereu în uniformă de general, târându-şi un picior şi însoţit întotdeauna de un câine uriaş, putea fi întâlnit seară de seară plimbându-se pe malul râului. Dar mai bine nu-l întâlneai: era o apariţie ce putea speria pe oricine.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.