În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013
Nu, nici aici, a constatat Esther, nu trebuia să-i fie teamă de vorbe ori de priviri condescendente. De altfel, de multe ori, stăteau la masa de pe terasă nu numai împreună cu Marcel şi cu părinţii acestuia, dar şi cu Mioara, logodnica fiului gazdelor. Mioara era şi ea limbută şi turuia şi ea mai tot timpul. Însă nu părea nici ea dintr-o familie din societatea de elită. Şi nici faţă de ea, părinţii lui Marcel n-au arătat rezerve.
După puţin timp, tânăra pereche a închiriat o casă pe malul Timişului, casă pe care, după un an, a şi cumpărat-o. Aveau acolo o curte mare, unde Esther a plantat o mulţime de flori – se pricepea! – şi unde s-a născut atelierul lui Ruppert şi al lui Marcel. Amintindu-şi de bicicleta de pe Leopoldsberg, Al Nouăzeci şi optulea, împreună cu prietenul său, au înfiinţat o firmă de confecţionat piese de biciclete: şei, lanţuri şi ghidoane. O vreme, a fost evident că nu s-au aşteptat la cine ştie ce câştig şi că lucrau mai mult din pasiune. Lumea voia biciclete întregi, pe care să încaleci şi să pleci, nu doar piese. După puţin mai mult de un an, firma producea „velocipede elegante pentru dame”, după cum se poate citi în publicaţia pentru reclame a lui Oscar Lobl. Deşi un număr ulterior al publicaţiei n-a mai apărut, scribul a descoperit în 1924, într-un ziar, o reclamă pentru „biciclete cele mai rapide pentru doamne şi pentru domni”. Anunţul acesta nici măcar n-a fost mincinos: Ruppert şi Marcel au studiat cu precădere locul unde trebuie plasate pedalele pentru a avea cel mai mare randament la fiecare apăsare, precum şi compoziţia lanţurilor cele mai rezistente. Biciclete B&M au fost adaptate şi pentru curse şi le găsim folosite şi în marile tururi pe şosea, însă mai ales în concursurile de pe velodrom. Ceea ce a presupus diversificare producţiei la biciclete de curse şi biciclete de oraş. Pe lângă cei doi ucenici cu care s-au descurcat până atunci, au trebuit să mai angajeze şi alţi muncitori. La început încă trei, pe rând. Apoi aproape patruzeci. Atelierul din curtea mare a casei devenind neîncăpător, au clădit un hambar pe Strada Făgetului. După care şi o clădire administrativă. Atelierul a devenit fabrică.
Traiul Celui de Al Nouăzeci şi optulea părea să fi intrat pe „un făgaş normal”, cei doi asociaţi, fără a se îmbogăţi peste măsură, găsind satisfacţie în munca lor. Până ce…
Dar, până atunci – cine să fi bănuit aşa ceva? -, Ruppert a devenit un tipic cetăţean onorabil al oraşului: un contribuabil de nădejde, un bun tată de familie – Esther i-a dăruit trei copii, dintre care unul, din nefericire, a murit de mic -, un membru al mai multor comitete şi comiţii, om cu suflet, autor al mai multor acte caritabile, preşedintele clubului de ping-pong şi membru în echipa de echitaţie nu numai a oraşului, ci chiar şi a regiunii. Singurul lucru ce i s-ar fi putut reproşa – dar nu i s-a reproşat niciodată – a fost că, deşi ales în comitetul bisericesc şi deşi s-a arătat la fel de generos, sprijinind şi acţiunile preotului, nu era un credincios practicant, lipsind uneori chiar şi de la marile sărbători. Ruppert era un om foarte ocupat, dar totuşi… Măcar Esther ar fi putut veni la slujbe. Dar ea n-a fost văzută niciodată la biserică… Însă, aşa cum scribul a precizat, fiind vorba despre o familie atât de săritoare la nevoile comunităţii, nimeni nu s-a legat de ea.
Până ce…
Bine înfipt în viaţa oraşului, Ruppert a intrat în mod firesc şi în relaţii cu localnicii cei mai de vază: cu bancheri, cu funcţionarii administraţiei locale, cu judecători, avocaţi, medici, notari, profesori, întreprinzători. Jakob Muschong, Caius Brediceanu, Georges Devereux, Bela Lugosi, Traian Grozăvescu, Aurel Ciupe, Filaret Barbu, Tiberiu Brediceanu, Iosif Willer au devenit nume nu numai des pomenite în familia sa, dar în viaţa unora dintre ei a jucat chiar şi un anumit rol. Când Muschong, fabricantul celebrelor cărămizi preţuite peste tot şi proprietarul Băilor Buziaş, a fost supus unor controale severe financiare din partea noilor autorităţi, Ruppert i-a stat alături. Şi i-a fost alături până când Muschong a murit de inimă rea, aşa că Ruppert şi familia sa au fost şi în continuare invitaţi să petreacă un sejur anual la Buziaş. Cu dr. Iosif Willer, membru al Parlamentului şi mare animator muzical, a fost, o vreme, în strânse relaţii, după ce Esther a luat ore de pian de la omul care a adus mari personalităţi muzicale la Lugoj1. Dar cel mai important eveniment s-a petrecut în 1927, când Nelly Grozăvescu şi-a ucis celebrul soţ. La înmormântarea acestuia a participat întregul oraş, iar, câteva luni după ce s-a auzit că asasina a fost graţiată întrucât în Austria – asasinatul a avut loc la Viena – era în vigoare legea după care crima din gelozie nu era pedepsită, subiectul a fost dezbătut luni în şir în toate întâlnirile oamenilor importanţi din Lugoj şi nu numai. Nelly Kovesdy Grozăvescu apăruse mereu în scaun cu rotile la proces, scaun pe care l-a azvârlit imediat după aceea, când a fost preocupată să-şi dea în judecată pentru avere fiica de doi ani. Celebrul tânăr tenor se spunea că ar fi câştigat cu vocea sa într-o singură seară cât nu câştiga cancelarul Austriei, din salariu, nici într-o lună… Iubitor de muzică sau nu, un asemenea renume nu putea să nu impresioneze pe oricine. În disputele de cafenea, Ruppert devenise cel mai aprig acuzator al criminalei: „Doar cineva dintr-o rasă absolut inferioară poate avea atât de puţină minte încât să omoare găina care dă zilnic un ou de aur!”.
Al Nouăzeci şi optulea se afla de treisprezece ani la Lugoj, devenise un cetăţean de vază al oraşului, bicicletele sale erau vândute şi îi asigurau un bonus apreciabil traiului confortabil, permiţându-i să-şi folosească priceperea şi pasiunea în mereu noi inovaţii, ba în sistemul de frânare, ba în cel de rulare. Aşa se făcea că, în fiecare an, bicicletele sale veneau cu câte o îmbunătăţire „revoluţionară”, care îi tenta pe cunoscători să cumpere ultimele exemplare. Chiar şi din străinătate, mai multe cluburi de ciclism erau interesate de producţia sa. Dar, încetul cu încetul, Ruppert a început să nu mai fie atât de încântat de această preocupare. Dacă până atunci circula el însuşi prin oraş doar pe bicicletă2, la un moment-dat, tentaţia automobilului nu şi-a mai putut-o înfrâna. Aşa că, după ce şi-a cumpărat prima maşină şi a început să meşterească şi la ea, a decis să treacă şi la fabricarea unui model propriu. În plan, pentru început, era prevăzută o drezină.
În afară de asta, începuse să fie interesat şi de politică: el, cel fără vreo apartenenţă etnică certă, a devenit preocupat de psihologia raselor şi a interpretat în felul său Psychologie des foules a lui Gustave le Bon, căutând să-şi justifice atracţia spre partidele naţionaliste.
– Şi voi, democraţii, obişnuia el să spună în disputele de cafenea, aţi fost în tranşee şi nu puteţi pretinde că n-aţi ochit orice individ numai fiindcă se afla într-o uniformă străină, că aparţinea unei alte civilizaţii ca a voastră, că făceau parte dintr-o altă etnie.
Poate că la Lugoj ar fi început cariera sa politică, dacă nu s-ar fi întâmplat tocmai în perioada aceea nenorocirea. Marcel, îndoind, ca de atâtea ori, un ghidon într-o soluţie cu reţeta secretă a casei, combinaţia lichidă a explodat agresându-i profund faţa. Medicii au fost rezervaţi în privinţa şanselor sale de supravieţuire, însă, după câteva săptămâni de incertitudini, starea rănitului s-a stabilizat, iar după alte săptămâni a putut fi redat familiei. Marcel avea faţa desfigurată, dar ceea ce era mult mai grav, vederea îi era aproape în întregime compromisă, iar şocul şi durerile cumplite i-au tulburat şi gândirea. Marcel devenise o ruină, chiar dacă, măcar în privinţa psihicului, medicii încurajau familia că oarece remisiuni nu sunt excluse.
Ceea ce a urmat ar fi fost greu de anticipat doar cu o zi înaintea accidentului, deşi premise existau. Esther, care o cunoscuse pe Mioara când femeia încă nici n-a fost căsătorită cu Marcel, a făcut tot posibilul de a se apropia de ea: şi Mioara era evident o mezalianţă pentru familia cunoscutului medic, aşa cum a fost şi Esther însăşi toată viaţa conştientă că a intrat într-un mediu social mult peste ceea ce era de aşteptat. Aşa că i-a făcut numeroase avansuri soţiei lui Marcel, doar că, în mod limpede, aceasta n-a agreat-o. Până acolo încât, cu toate insistenţele Estherei, după ce Ruppert a cumpărat casa de la oraş, cele două familii abia de se mai întâlneau. Doar bărbaţii au rămas legaţi în destinul lor de „fraţi predestinaţi proveniţi din viţeii gemeni din altă lume”. Şi într-adevăr, până în acea zi când s-a petrecut nenorocirea, Ruppert şi Marcel s-au simţit legaţi între ei de cele mai calde sentimente. Cât Marcel s-a aflat în spital între viaţă şi moarte, „fratele predestinat” l-a vizitat şi de două ori pe zi şi a preluat asupra sa mare parte din costurile tratamentului. Cearta a izbucnit atunci când, venind într-o zi la Coşteiu Mare, Ruppert a făcut o glumă în prezenţa rănitului. Mioara a sărit ca arsă şi l-a acuzat pe vechiul prieten şi asociat că întotdeauna „l-a pus pe Marcel în situaţii periculoase”. A amintit, astfel, că, fiindcă „a fost obligat pe ploaie şi pe vânt să meargă zilnic cu bicicleta la oraş”, soţul ei s-a pomenit acroşat într-o zi de un camion şi doar Dumnezeu Bunul i-a salvat atunci viaţa. Şi a mai amintit şi de un accident similar petrecut cu puţini ani în urmă în atelier, când şi în faţa unui muncitor a explodat un ghidon, mutilându-l pe viaţă. De ce, avertizat, n-a luat atunci măsuri „marele Ruppert” şi a lăsat să fie şi Marcel nenorocit? Şi de ce…? Mioara trecea printr-o criză de isterie, iar Esther, venită şi ea să viziteze bolnavul, a încercat s-o potolească. Dar la fiecare cuvânt al ei, Mioara devenea mai nestăpânită.
– Cum poţi să-l acuzi pe Ruppert, care întotdeauna…
– Tu să taci, jidanco!
Ruppert şi-a luat soţia şi au plecat. Esther a vrut să-l lămurească în privinţa acelei „jidanco”, dar, ca de atâtea ori, bărbatul ei n-a vrut să audă nimic despre „ceea ce a fost”. „Noi trăim în prezent. Doar prezentul este important!”
A doua zi, Mioara le-a trimis o scrisoare prin care le solicita să nu mai vină niciodată la Marcel şi să „nu mai facă pe mărinimoşii, Marcel neavând nevoie de pomană de la nimeni. Nu aşa, cu bani, veţi putea şterge răul!”. „Dar cum l-am putea şterge? Mai ales că noi nu i-am făcut nici un rău?” i-a răspuns Ruppert într-o ultimă încercare de împăciuire. N-au mai primit nici un răspuns.
De menţionat, totuşi, că Ruppert, atras şi el de mişcările naţionaliste, a fost şi a mai rămas o vreme în relaţii bune cu tatăl Mioarei, membru al mişcării legionare şi al frăţiilor de cruce, unde, ca membru fondator în regiune, a ocupat funcţii tot mai mari. Încă înainte de a se fi întâmplat nenorocirea cu Marcel, Al Nouăzeci şi optulea a fost tot mai puţin interesat de afacerile sale şi a sondat terenul pentru o viaţă în politică şi, în calitate de „erou al războiului cel mare”, a fost socotit util pentru mai multe formaţiuni. Şi nu numai din ţară.
Curând după cearta cu Mioara, Ruppert a încercat să ajungă, prin intermediul avocaţilor la o soluţie amiabilă în legătură cu firma „R&M”, la care dorea să renunţe. Nu a ajuns la nici un rezultat, dar a părăsit Lugojul şi Banatul. Firma a mai supravieţuit câteva luni, şi după ce a plutit în derivă în lipsa cuiva la cârmă, a dat faliment.
1 Scribul a avut prilejul să-l mai viziteze pe doctorul Willer aflat în ultimii ani de viaţă: singur – după ce ambele soţii s-a spus că s-ar fi sinucis -, în singura cameră care i-a mai rămas din vila în rest rechiziţionată, într-o atmosferă mai degrabă rece decât încălzită, cu un perete de cărţi împărţind spaţiul în două –living şi dormitor – cu un volum de Prevert pe masă, cu un inel gros cu piatră neagră pe deget, totul învăluit într-o aromă rafinată de after shave. Rar a întâlnit scribul un decor aflat într-o simbioză atât de perfectă cu protagonistul.
Relaţiile dintre Ruppert şi dr. Willer s-au răcit, după ce Esther a refuzat să mai ia ore cu vestitul crai. (Care a mai avut şi două dueluri la început de secol XX…)
2 Al Nouăzeci şi optulea s-a dovedit şi un foarte bun manager al afacerilor sale, ştiind unde, cum şi când să plaseze publicitatea. El însuşi, fotografiat plimbându-se degajat călare pe bicicletă, cu o mână pe ghidon şi cu cealaltă ţinând cu eleganţă una dintre lungile sale ţigări, a devenit reclama cea mai de succes. Acest clişeu a apărut în numeroase publicaţii, cu textul în limbile ţărilor respective: „Eroul Marelui Război”. Şi Marcel era îndemnat să parcurgă cei câţiva kilometri de la Coşteiu Mare la Lugoj pe o bicicletă „R&M”, contribuind în felul acesta şi el la publicitatea produsului: „Păi, dacă şi patronii…”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.