CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (60)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Al Nouăzeci şi optulea a dat curs unei invitaţii mai vechi şi s-a mutat la Oberbau. Eram de acum în anul 1936. Cineva de acolo – nu oricine, dar Ruppert n-a aflat niciodată cui i-a venit ideea să-l ia în seamă, să-l analizeze în detaliu (de bună seamă!), să-l selecteze şi să-l propună –, cineva de acolo a luat în considerare că eroul de pe afişele marelui război trăia într-un oraş neînsemnat din Banat, că avea mari disponibilităţi tehnice şi că emitea idei apropiate cu cele ale propagandei naţional-socialiste. După ce a fost invitat încă acasă de mai multe ori la Cercul German, i s-a propus un post de conducere într-o fabrică de armament. Invitat în Austria, n-a trebuit decât să participe la un scurt interviu între patru ochi cu un ofiţer în uniformă SS. După nici o săptămână, un alt ofiţer german l-a vizitat la Lugoj şi i-a expus în amănunte ce i se oferea. Era ceva ce, şi-a dat din prima clipă seama Ruppert, n-avea cum să refuze: pe lângă o retribuţie extrem de generoasă, plus casă şi şofer, urma să primească şi o uniformă cu grad superior. A plecat la Oberbau şi după două luni şi-a adus şi familia acolo.

Iniţial, a venit la fabrică în civil, însă, după câteva zile, în uniformă SS de Hauptsturmführer, echivalentul unui căpitan, gradul pe care l-a avut şi atunci când, cu aproape douăzeci de ani în urmă, a părăsit frontul. Dar asta a durat foarte puţin şi peste doar alte câteva zile i s-au schimbat însemnele în cele ale unui SS Sturmbanführer, adică maior. (Mai târziu a ajuns până la gradul de Standartenführer – colonel – şi, dacă lucrurile ar fi continuat pe acelaşi făgaş, i se pregăteau chiar şi epoleţii de general. Ca şi în primul război mondial, stelele de general pregătite pentru Ruppert n-au mai ajuns pe umerii săi.)

În acelaşi timp, s-a scos din arhivă posterul cu căpitanul K.u.K., eroul din timpul războiului, afiş din care s-a creat un colaj: ofiţerul austriac cu ochi albaştri şi părul blond a primit o uniformă S.S. şi era înfăţişat traversând Europa pe trupurile duşmanilor. Cum Germania nu se afla încă oficial în stare de beligeranţă, singurii duşmani declaraţi erau, deocamdată, evreii (reprezentaţi cu nasuri mari, coroiate, cu ochelari groşi, cu perciuni şi cu pălării negre. Printre evrei, se mai găseau şi câţiva negrii, o droaie de şobolani şi de şoareci. Unele personaje aveau „capete de evrei” şi trupuri de rozătoare. Plus că, bineînţeles, nu era uitat nici diavolul însuşi.) Păşind peste aceste corpuri, bravul ofiţer privea în zare „cu o căutătură neîmblânzită”. Acest poster a apărut lipit pe ziduri peste tot în Reich.

Fără studii politehnice propriu-zise, dar cu cele de ofiţer de artilerie, Ruppert s-a făcut repede remarcat în uzină: plăcerea sa de a meşterii s-a dovedit valabilă nu numai pentru piese disparate, Al Nouăzeci şi optulea dovedind şi reale calităţi atât de concepţie, cât şi manageriale. În scurt timp, la sugestiile sale, întreaga instituţie a fost reorganizată şi, întrucât fostul comandant a fost ridicat în grad şi trimis la Berlin, a ajuns Al Nouăzeci şi optulea adjunctul noului şef şi, apoi, când şi acesta a fost îndepărtat, în 1938, a devenit el însuşi comandantul fabricii de armament secret. (Chiar se şi şoptea că acei comandanţi de dinaintea sa au fost unul ridicat în grad şi altul demis disciplinar tocmai pentru a i se face loc omului care a dovedit atâta competenţă până atunci.)

Acum este doar acum! Ruppert se bucura de autoritate deplină, locuia în vila unui fost bancher evreu – fugit din timp -, avea două servitoare şi o ordonanţă, lumea se scula în picioare la apariţia sa. Al Nouăzeci şi optulea a reuşit să ridice calitativ şi cantitativ producţia uzinei, lucru răsplătit pe măsură. Iar, în 1937, murindu-i bunicul, Dandy de la Paris, propaganda nazistă a ştiut să anunţe evenimentul publicând un articol cu o fotografie a lui Herr Peter, îmbrăcat în ţinuta lui de „general de pe lună”, împărţind pe front cadouri militarilor (În mod miraculos, doar uşor retuşată, ţinuta aceea cu reverele tunicii de paradă foarte late părea a fi a uniforma unui general al Wehrmachtului.)

După ce Hitler a invadat Austria, impunând Anschluss-ul, Ruppert a fost trimis într-o mică localitate de lângă Linz, comandant al unei alte fabrici de armament. Acum e acum! De fapt, nu s-a schimbat mare lucru: în locul vilei de la Oberbau, i s-a oferit una la Linz. (Tot o fostă reşedinţă a unei familii evreieşti.) Nu s-a schimbat mare lucru: până şi cele două servitoare şi ordonanţa l-au urmat. În fiecare dimineaţă, şoferul venea după el şi străbăteau un peisaj mirific de o jumătate de oră până la uzină. Aici, şeful se simţea în largul său, tot ce gândea se realiza pe loc, iar el însuşi se învârtea printre muncitori, punând mâna şi meşterind alături de ei. Uzina s-a dezvoltat continuu şi, trei ani mai târziu, se întindea pe treizeci de hectare şi cuprindea cinci mii de muncitori. Aceştia erau recrutaţi dintre prizonieri de război şi dintre deportaţi, constituiau o mână de lucru foarte ieftină şi garantau secretul producţiei, întrucât nu era de presupus ca vreunul dintre ei să mai părăsească vreodată perimetrul straşnic păzit, asemenea unei fortăreţe. În 1941, majoritatea lucrătorilor erau evrei şi ruşi. (Mai târziu, aceştia au afirmat că şeful cel mare, ditamai Standartenführer-ul, obişnuia să stea ore întregi printre ei, lucrând asemenea lor, însă desigur el putând să facă orice-i trecea prin cap, pe când ei, sever păziţi, trebuiau să execute doar ceea ce li se ordona. Dar, mai mult decât atât, când observa că unul dintre robi sugera o idee utilă, şeful nu numai că o accepta, dar îl şi recompensa pe isteţ. Da, e adevărat că Al Nouăzeci şi optulea a ştiut să fie şi nemilos, atunci când cineva ieşea din rând, însă, în rest, părea un „altfel de nazist”.)

Linz a fost o localitate cu un statut special, întrucât Hitler a promis că, după ce va instaura pacea peste întreaga omenire, curăţând-o de rasele inferioare şi aducând belşugul şi gândirea sănătoasă peste universul arian, se va retrage în regiunea sa natală, pe care – iată! – a izbutit, aşa cum a promis, s-o readucă într-un imperiu unit. Drept urmare, în vederea timpurilor mirifice făgăduite, oraşul se pregătea să-i ofere Führerului un loc demn spre a se putea bucura de marile realizări pentru poporul său. În acest sens, după ce, imediat după Anschluss, au fost arestaţi 42.000 de opozanţi şi prezumtiv opozanţi din întreaga fostă Austrie, la Linz măsurile de acest soi au fost executate chiar cu mai multă rigurozitate ca altundeva. Din apropiere, de la Granitwerken Mauthausen, se aduceau tone de granit pentru construcţiile şi pavajele pregătite pentru primirea celui mai mare erou al naţiunii. În oraşul, devenit şantier, trebuiau să rămână doar persoane cu adevărat dedicate cauzei, lucru ce se simţea deja din întreaga atmosferă¹.

Tot la Linz se spunea că savanţii germani au descoperit elixirul tinereţii, dar că acesta nu poate fi încă aplicat pentru că Pământul n-ar putea suporta o populaţie atât de mare. Doar când planeta va fi curăţată definitiv de rasele inferioare, elixirul tinereţii va fi pus la dispoziţia celor mai merituoşi oameni. În primul rând se va bucura, desigur, Führerul de licoarea magică, dar doar după ce va fi verificată mai întâi pe alte personaje de seamă.

Ruppert stătea puţin acasă, în cea mai mare parte a timpului rămânând la uzină, lucru apreciat de superiorii săi. (De multe ori, cele mai înalte oficialităţi erau invitate în fabricile cu regim special, cu speranţa că acolo li se vor descreţi frunţile atât de împovărate de grijile războiului şi ale naţiunii. Şi, într-adevăr, locul acela a devenit un prilej de a binedispune conducătorii, Hitler însuşi vizitându-l de mai multe ori şi spunând, cu un prilej, că este regretabil că uzinele acestea nu putea fi arătate, din motive strategice, atât aliaţilor cât şi duşmanilor. Cu aceeaşi ocazie, Hitler l-a lăudat pe Ruppert pentru că, după cum au raportat serviciile, niciunde n-a transpirat nici cea mai mică informaţie despre conţinutul muncii prestate lângă Linz, ba nici nu se prea amintea de existenţa unor fabrici acolo.) Al Nouăzeci şi optulea stătea puţin acasă, iar când se afla în oraş, îşi petrecea serile la Clubul Partidului Naţional Socialist. Unde era primit cu respect datorită uniformei sale şi a modului său de a se purta veşnic bonom. (Führerul însuşi a cerut ca toţi adevăraţii arieni să se poarte frăţeşte între ei.) Dar nici măcar acolo nu se cunoştea cu ce se ocupa Standartenführer-ul. (Cine să întrebe aşa ceva în legătură cu un colonel SS? Cine voia să devină imediat suspect? Un Standartenführer era un Standartenführer chiar şi când aveai onoarea de a bea un pahar la masa lui!) Un argument indubitabil care l-a făcut pe Ruppert intangibil a fost relaţia sa specială cu Albert Speer. „Singurul personaj carismatic dintre inculpaţii de la marele proces de la Nurnberg”, cum a fost apreciat mai târziu ministrul nazist al înarmării, a ştiut să se facă simpatic oricui îşi dorea. (Se pare că tocmai această calitate l-a scăpat de ştreang, reuşind să „lege o relaţie umană cu judecătorii, spre deosebire de ceilalţi învinuiţi”².) Speer l-a primit pe AL Nouăzeci şi optulea de mai multe ori şi între ei s-a legat o relaţie apropiată. Arhitect de meserie, ministrul se bucura de prietenia lui Hitler şi niciuna dintre intrigile constante ale marilor rivali din sferele cele mai înalte nu a reuşit să-l atingă. Puternicul personaj l-a vizitat ori de câte ori avea ocazia pe Ruppert la reşedinţa de la Linz, unde a şi înnoptat de câteva ori. Cei doi discutau treburi oficiale, dar au ajuns şi la o anumită intimitate.

„Speer, cu toată jovialitatea sa făţişă, nu prea are prieteni şi de aceea mă foloseşte ca pe unul dintre singurii oameni cu care să poată discuta nestingherit şi fără să trebuiască să se tot autocenzureze. Cum nici Führerul n-are prieteni ci doar subordonaţi, cred că şi Hitler se foloseşte de Speer, aşa cum acesta se foloseşte de mine.”

„Nici tu nu ai prieteni” a observat Esther.

„Oamenii ca noi, n-au timp de aşa ceva” a răspuns el. Dar, în altă zi, s-a corectat: „Oamenii ca noi au timp doar de ceea ce le place. Şi mie îmi place ceea ce fac, lui Albert de asemenea. Când avem nevoie de prieteni, îi găsim. Lucru demonstrat.”

„Albert”! Da, cei doi au ajuns să se tutuiască. Speer era politicos, dar era în stare să-şi susţină părerile chiar şi în prezenţa lui Hitler, care, se spune, îl suporta cum nu suporta pe nimeni altul. Poate că şi lozinca lui Ruppert, „Acum e acum!” i-a apropiat, demnitarul negândind nici el mult diferit: în cărţile scrise în închisoarea de la Spandau în timp ce executa cei douăzeci de ani de detenţie, susţin, relativ la lagărele de exterminare, că „Eu am văzut doar ceea ce am vrut să văd!”. (Ceea ce era totodată şi disculpare, însă şi autoînvinovăţire.) Augustus von Reige susţine că Albert Speer a avut rara capacitate de a fi fost în modul cel mai natural doi oameni în acelaşi timp.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.