În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013
A umblat toată noaptea, dar spre dimineaţă, tocmai când a început să se lumineze, pădurea a luat sfârşit. În zare i s-a ivit un sat. Habar n-avea unde se află, iar uniforma de deţinut, precum şi numărul de pe braţ l-ar fi deconspirat imediat. Şi, totuşi, trebuia să meargă mai departe, să se depărteze cât mai mult de lagăr. Se dezbrăcă iarăşi în pielea goală şi cu o fâşie dintr-un crac al pantalonului îşi legă braţul peste numărul înscris. Trebuia să rişte, drum de întoarcere nu era. A trădat şi el familia, ca şi tatăl său, periclitându-le vieţile mamei şi surorii sale? Nu! Ele mai aveau o ultimă şansă legată doar de Standartenführer. Dacă acela ar apărea, ele ar fi, poate, salvate. Acum ele au rămas moneda de schimb, se încuraja Constantin, alergând spre sat.
Prima fiinţă întâlnită a fost o ţărancă bătrână, căreia omul gol şi cu braţul bandajat i-a spus că este ofiţer german, că a fost prins într-o ambuscadă de paraşutişti americani, care l-au rănit la braţ şi l-au dezbrăcat, însă el, după ce a fost trei zile ostatic, a apucat un moment prielnic şi a reuşit să fugă. Femeia a cântărit îndelung bărbatul blond din faţa ei, după care a constatat că tânărul seamănă leit cu fiul unei vecine, băiat despre care tocmai săptămânile trecute a venit groaznica veste că a căzut pentru Führer şi pentru patrie pe frontul de răsărit. Constantin a răsuflat uşurat, după ce s-a speriat câtă vreme bătrâna l-a măsurat cu privirea atâta timp în tăcere.
Era încă foarte devreme şi toamna şi-a pus stăpânire pe vale, iar Al Nouăzeci şi nouălea începu să tremure de frig şi de oboseală. Ţăranca l-a poftit în casă, a pus o pătură pe el şi i-a dat o cană de lapte proaspăt muls de la o vacă pe care a reuşit s-o ascundă după un gard în spatele curţii. Apoi dispăru. Constantin intră iar la bănuieli, însă gazda s-a întors cu o altă femeie, mama eroului de curând căzut undeva pe un râu cu numele „Prut”. Noua venită l-a privit şi ea pe viteazul ofiţer evadat din ghearele americanilor, după care, plângând, îl îmbrăţişă prelung, simţind că-şi îmbrăţişează propriul fiu. („Care, e drept, n-a ajuns ofiţer, ci şi-a făcut datoria ca simplu caporal, datorie pe care a îndeplinit-o până la sacrificiul suprem!” Şi, mai târziu, arătându-i o fotografie a feciorului în uniformă – „aici încă nu l-au avansat caporal” -, l-a întrebat dacă nu cumva l-a cunoscut, dacă, printr-o minune, nu i-a fost chiar comandant lui Sep. Nu, Constantin n-a avut bucuria de a-l fi cunoscut. Pe urmă i-a părut rău că vorbele i-au ieşit atât de repede din gură. Trebuia să-i fi spus bietei femei că l-a avut în subordine şi că a fost un ostaş extraordinar.)
Şi hainele pe care i le-a adus mama eroului căzut pe râul numit „Prut” i se potriveau aproape perfect lui Constantin. Nu, nu erau hainele băiatului, băiatul a fost totuşi ceva mai scund decât domnul ofiţer, erau straiele bărbatului ei, căzut deja în ’41 tot în răsărit, în Rusia. Tânărul vorbea o germană îngrijită şi gazdele lui s-au întreţinut cu el tot în limba cultă, dar când îşi vorbeau una alteia, uitau şi foloseau graiul locului, destul de greu de înţeles pentru Al Nouăzeci şi nouălea.
A urmat problema cu bandajul. Întrucât ea a fost moaşa satului „până s-a mai găsit cine să facă prunci”, femeia a tot insistat să-i schimbe „feşa” de pe braţ, mai ales că aceea nici nu mai era curată şi nici bine prinsă. Constantin a reuşit cu greu să găsească un motiv convingător s-o facă să renunţe. Greu. Foarte greu. Patruzeci şi şapte!1 Când, în sfârşit, a reuşit să plece, a rugat cele două bătrâne să nu spună nimănui că l-au văzut: el, le-a spus, este depozitarul unor informaţii extrem de importante, de aceea îl şi caută atât de insistent americanii. S-ar putea să apară şi bărbaţi în uniforme germane şi vorbind bine nemţeşte care să întrebe de el. Ăia nu sunt decât spioni americani, le-a precizat. Nici nu ştiţi câţi mă vor căuta. Ăia numai pentru mine au fost paraşutaţi aici! Cineva i-a informat că sunt în drum spre Înaltul Comandament!
Al Nouăzeci şi nouălea a rămas şi el uimit cât de uşor minţea, iar femeile l-au crezut şi au rămas cu sentimentul că şi ele au contribuit la apărarea ţării şi a poporului lor, întrucât au ajutat un ofiţer atât de important, pentru care au fost trimişi în mod special paraşutiştii americani să-l prindă.
Constantin era frânt de oboseală, toată noaptea a umblat cât a putut de repede pentru a se îndepărta de lagăr. Gazdele i-au propus să-l găzduiască „unde absolut nimeni nu l-ar putea găsi vreodată” şi, după mai multe târguieli, a acceptat să doarmă într-o şură câteva ore, iar spre seară, după ce a mai primit de mâncare, chiar şi pentru drum, şi după ce, cu ajutorul bătrânelor, a realizat o hartă aproximativă a locului şi a împrejurimilor – nu, acum chiar că nu mai e timp să-i schimbe bandajul -, a dispărut din nou în noaptea care se lăsa peste zilele devenite tot mai scurte. Cele două ţărănci l-au urmărit îndelung cu privirea, până ce nu l-au mai văzut. Întâmplarea aceea le-a apropiat atât de mult, încât, ele, nemaiavând pe nimeni, au mai trăit câţiva ani ca două surori.
Ajuns din nou printre pâlcurile de copaci de pe marginile drumurilor, Al Nouăzeci şi nouălea se opri şi cercetă harta improvizată. Chiar dacă desenul era mai mult decât aproximativ, măcar a aflat, în sfârşit, regiunea unde se afla. Atunci când au fost mutaţi în Lagărul Special 02, au fost transportaţi într-o dubă fără nici un geam şi, pe deasupra cu cagule negre pe capete, de erau să se sufoce în orele lungi de drum. Probabil că le-au băgat şi somnifere în ultima mâncare primită înaintea plecării, întrucât au dormit o vreme toţi trei, aşa că n-au mai ştiut nici măcar cât a durat drumul, cât de departe au fost duşi. Planul lui Constantin a fost să încerce să ajungă în Elveţia neutră, dar şi-a dat seama că destinaţia aceea era mult prea îndepărtată. Unde să se ascundă? Tânărul ştia prea puţine despre situaţia de pe diferitele fronturi, doar ceea ce au şoptit nefericiţii ajunşi după el în iadul lui Fritz Schmidt, însă acelea erau ştiri neconfirmate şi adesea contradictorii. Interlopii din subordinea comandantului bineînţeles că n-au stat la vorbe cu „porcii” ce-şi aşteptau înnebuniţi de groază rândul la fanteziile sadice ale teribilului stăpân al locului. Nici ceea ce i-au povestit cele două ţărănci nu l-a convins, ele încă fiind convinse că bărbaţii lor n-au murit degeaba şi că jertfa lor va fi răsplătită. Ceea ce a aflat cu siguranţă era că nu se mai afla în Germania de dinainte de război, şi nici în Austria de dinaintea Anschlus-ului. Că era mai departe de Elveţia decât de ruşi, cei mai apropiaţi aliaţi la care ar putea spera să afle azil. Chiar în acel 23 august, când tatăl său a dispărut, armata roşie pătrunzând în România (care a întors armele), a câştigat luni bune în înaintarea ei spre Berlin, scopul declarat al oştilor lui Stalin. Constantin nu avea încredere în nimeni, stătea ziua ascuns şi circula noaptea, ferindu-se de orice drum umblat. În felul acesta se simţea mai în siguranţă – vorba vine…-, dar nici nu putea afla situaţia frontului. Ceea ce ştia era că trebuie s-o ţină spre răsărit.
Constantin umbla de vreo săptămână, însă localităţile de pe harta realizată cu bătrânele nu se potrivea deloc cu starea de pe teren. Plus că toamna devenea cu fiecare zi mai rece şi nici nu prea mai găsea prin copaci ori pe câmp ceva cât de cât comestibil. Într-o noapte avu noroc şi dădu de un crâng de mere pădureţe. Ca printr-o minune, nimeni nu le-a descoperit, nici oamenii, nici păsările. Doar apă avea destulă, fiindcă a primit, odată cu hainele, gamela şi plosca militară folosită în celălalt război de bărbatul uneia dintre bătrâne. Aşa că, prevăzător, oriunde dădea de un fir de apă, umplea plosca. Şi avea chiar şi ceva bani Constantin, bani găsiţi în buzunarul de la piept al hainei, desigur puşi acolo de mama eroului căzut pe râul numit Prut, pentru cel pe care, pentru o zi, la identificat cu băiatul care nu i se va mai întoarce niciodată. Dar deoarece se ferea de orice contact cu oamenii, ce să facă el cu acei bani, poate ultimii ai bietei bătrâne? Nici când vedea pe vreo cărare ori pe vreun câmp o femeie singură ori chiar un copil, nu îndrăznea să se apropie, de teamă ca aceea sau acela să nu povestească după aceea şi altora că a întâlnit un tânăr străin în haine civile, un individ suspect, ce să caute acel bărbat străin acolo? Se spunea că americanii au paraşutat terorişti peste tot, poate să-i vină cuiva ideea că ar fi vorba de un inamic sângeros, aşa cum îl descria propaganda şi care, chiar de vorbea fluent nemţeşte, putea oricând să-ţi vâre cuţitul în spate.
Într-o zi, ascuns după un tufiş, văzu trecând pe drum un convoi de nenorociţi – probabil nu prizonieri de război, ci deportaţi, întrucât nu purtau uniforme militare. Pe urmă şi-a făcut aspre reproşuri: era toamnă, tufişurile au început să-şi piardă frunzele, cum a putut fi atât de imprudent? Noroc doar că atât cei escortaţi, cât şi cei câţiva paznici de pe margini, nu-şi ridicau ochii din pământ. Pe urmă, iar s-a mirat Constantin că opt soldaţi şi un subofiţer – a avut tot timpul să-i numere – mergeau atât de liniştiţi lângă o sută de robi. Cărora părea că nici nu le trece prin cap să se răscoale, câştigându-şi sigur libertatea, măcar o mare parte dintre ei. Ce ar mai fi riscat acei nefericiţi? Mergeau ca oile la tăiat. Unul, epuizat, nemaiputând umbla, a fost împuşcat, în pofida faptului că alţi doi au vrut să se repeadă să-l ridice. Convoiul şi-a continuat drumul. Din tufişuri au apărut câteva arătări cenuşii şi, în linişte, au început să dezbrace în mod profesionist leşul. În urma lor, probabil că urmau animalele sălbatice, la fel de flămânde şi ele. Obişnuita agitaţie din sufletul Celui de Al Nouăzeci şi nouălea trebuia să se autoconsume.
Pe urmă a mai văzut şi alte asemenea coloane, deosebind printre ele şi una alcătuită din prizonieri de război, după uniformele purtate de aceia. După prima asemenea întâlnire, a fost mult mai precaut şi, totuşi, o dată, probabil şi din pricina oboselii, aproape că s-a pomenit nas în nas cu un alt convoi. Un soldat l-a văzut şi Constantin, inspirat, i-a făcut cu mâna, iar acela i-a răspuns.
Cu cât mergea mai departe, cu atât asemenea întâlniri erau mai dese. Semn că se apropia de linia frontului. Probabil că duceau din calea aliaţilor deportaţii aflaţi încă în viaţă. (Despre amploarea lagărelor de exterminare încă nu ştia mare lucru decât că ele existau. Acela a fost un subiect despre care nu se vorbea. Doar la cele câteva sindrofii de la clubul de la Linz sau chiar din casa părinţilor săi, câte cineva care a băut prea mult a pomenit de Mathausen şi chiar şi de Dachau. Dar la Mathausen, Al Nouăzeci şi nouălea şi-a imaginat că robii aveau regimul din uzinele tatălui său unde, e adevărat, mulţi dispăreau, însă aveau şi şansa să trăiască, dacă munceau cinstit. Cel puţin aşa s-a spus, iar el n-a avut curiozitatea să verifice nici măcar realitatea din imediata sa apropiere. Iar poveştile ofiţerului beat care a funcţionat zece luni la Dachau, aşa pretindea, „a funcţionat”, erau atât de… de tâmpite că nu le-a luat în serios. Abia în Lagărul Special 02 a încercat uimit să şi le rememoreze.)
1 Poate bunul cititor îşi mai aduce aminte de broşura despre înjurături culese şi comentate de Al Nouăzeci şi şaselea, Dandy de la Paris, Monsieur Pierre, străbunicul lui Constantin. Şi poate îşi mai aminteşte bunul cititor şi de obiceiul lui Monsieur Pierre de a pronunţa o cifră, în loc să rostească sudalma, atunci când simţea nevoia să înjure. „Patruzeci şi şapte” a fost simbolul „înjurăturii preferate”, „o înjurătură pe cât de trivială, pe atât de genială prin conţinutul ei metafizic” şi patruzeci şi şapte (fără ghilimele) a rămas înjurătura folosită şi de către urmaşii lui Dandy de la Paris.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.