CEI O SUTĂ Anabasis (59)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Astronomul nu renunţa la ideea că pământul s-ar afla undeva excentric şi că soarele ar sta în mijlocul lumii. El venea cu alte argumente şi cu alte calcule în sprijinul afirmaţiilor proprii, însă nu se baza decât pe citate din alţi autori, unii de o notorietate incontestabilă. Se pricepea foarte bine să răstălmăcească propoziţii întregi şi, la nevoie, trunchia citatele sau le corupea. Dar avea nevoie de un pământ ce nu se afla la mijlocul universului, fiindcă doar astfel îi putea spori relativitatea şi lipsa de unicitate. O planetă ca şi pământul sunt mai multe, spunea Astronomul, iar relaţia dintre aceste multe planete se exprimă prin pământ şi antipământuri. Nu un singur antipământ, ca la Pythagora, ci mai multe. Pluralitatea opoziţiilor dintre diferitele lumi paralele dau complexitatea morală a universului. Dacă ar exista un singur pământ, n-ar putea fi motive ca oamenii să facă şi fapte bune şi fapte rele, în accepţiunea tradiţională a cuvântului. Într-un univers unic toată lumea ar proceda după un singur cod moral, devierile fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare — lucru ce nu este conform cu realitatea. Să presupunem acum că ar exista doar un pământ şi un antipământ, aşa cum se afirmase la Crotona. În cazul acela, tot ce ar fi alb într-o parte ar fi negru în cealaltă, tot ce ar corespunde noţiunii de „bine“ pe pământ ar fi egal cu „rău“ pe antipământ. Dar este cunoscută influenţa soarelui, a lunii, a planetelor şi a celorlalte stele asupra tuturor fiinţelor şi lucrurilor de pe Terra. Din vremurile arhaice, învăţaţii ne-au transmis table ale zodiacului şi momentul efemer al hărţii cereşti a putut fi descifrat pentru a explica o mulţime de fapte şi nu în ultimul rând acţiunile oamenilor. În scurgerea nesfârşită a marelui an universal, trecerea unui pământean este infinit mai neînsemnată decât căderea unui singur bob de nisip în Marea Clepsidră. Dacă, aşadar, există o influenţă atât de mare între planete şi viaţa oamenilor, este evident că atracţiile exercitate între pământ şi antipământ sunt cele ce ne dau contrariile în comportamentul uman: pământul îşi exercită legea lui, în vreme ce antipământul ar încerca să-şi impună propriul cod. Din această luptă dintre două sfere de influenţă s-ar naşte polii categoriilor morale, de pildă. Plus că oamenii nu sunt numai buni şi numai răi, iar judecata acţiunilor lor nu este posibilă pornind numai în două direcţii contrarii. Faptele muritorilor se pot aprecia în nenumărate chipuri, de la acţiunile simple, cotidiene, până la cele extraordinare: iată, un cetăţean l-a pălmuit pe un alt cetăţean; gestul lui este profund regretabil dintr-un punct de vedere, dar scuzabil, dacă ne gândim că pălmuitul a adus un prejudiciu colectivităţii. Gestul este însă încă o dată reprobabil, întrucât dacă fiecare om ar proceda la fel ca şi agresorul, încercând să-şi facă singur dreptate, fără a apela la legile statornicite, s-ar recădea în justiţia primitivă şi subiectivă a omului arhaic. Totuşi, nu se poate uita că pălmuitul tocmai se lăuda cu fapta sa în faţa unor tineri, iar o atitudine pasivă din partea agresorului ar fi întărit spusele infamante în prezenţa unui auditoriu influenţabil. Mai departe, luând în considerare exemplul dat de agresor tinerilor, li se insuflă o altă atitudine reprobabilă. Şi tot aşa, s-ar putea discuta până la nesfârşit, şi asta fără a se mai analiza şi prejudiciul adus cetăţii de către victimă, în caz că discuţia s-ar lărgi încă şi mai mult.

Cunoaşterea se află, câteodată, doar la capătul unui labirint.

* Referirile Astronomului la labirinturi şi în special la marele labirint egiptean, care se afla la o sută de stadii de Arsinoe (loc călcat şi de personajul nostru) sunt dese şi de multe ori utilizate cu valoare de argument. Dar la fel de minuţioase (ca tot ce a scris) par să fie şi descrierile altor labirinturi, unele pe care le localizează în ţinuturi fabuloase, însă incluse şi ele printre dovezile aduse. De pildă, în extremul răsărit s-ar afla un labirint în interiorul căruia s-ar găsi unicul material apt de a respinge orice influenţă de pe antipământuri. Un talisman din acel material l-ar feri pe purtător de multe necazuri provenite sub formă de impulsuri din afara Terrei, dar, e drept, totodată l-ar priva şi de înrâuriri pozitive.

Pentru că nu toate influenţele resimţite sunt dăunătoare. Doar o folosire corectă a talismanelor ne poate ajuta cu adevărat, repeta mereu Astronomul, amintind că şi ele, asemenea unui leac prost administrat, mai mult strică. În legătură cu labirintul din extremul răsărit, se pare că tot Cel de Al Unsprezecelea a fost cel ce a lansat o mulţime de legende, unele păstrate. Dar, fiindcă valoarea talismanului s-a pierdut, materialul ascuns, fireşte, a primit un cu totul alt rol, de obicei nemaifiind altceva decât un bulgăre mare de aur sau un diamant uriaş. Cum comorile sunt, de regulă, legate de forţe malefice ce împiedică accesul la ele, istoriile rezultate şi-au pierdut demult semnificaţia iniţială.

Cunoaşterea se află, câteodată, doar la capătul unui labirint afirma Al Unsprezecelea, iar lucrurile şi faptele nu sunt numai albe şi numai negre, motiv pentru care este nevoie de o explicaţie în plus, explicaţie posibilă doar dacă acceptăm că nu există numai un pământ şi un antipământ, ci o mulţime de pământuri complementare ce se influenţează reciproc. Nici unul dintre ele nu se află în centru, toate au o mişcare circulară în jurul unui alt corp, în jurul soarelui, în felul acesta orânduindu-se diferitele pământuri în poziţii relative efemere unul faţă de celălalt. De aceea o influenţă este câteodată mai mare şi altă dată mai stinsă, în funcţie de apropierea sau depărtarea faţă de antipământul respectiv, la fel cum şi pământul nostru va fi considerat drept antipământ pe un alt antipământ.

Infinitatea structurilor materiei şi, în primul rând, infinitatea apariţiilor celei mai fine materii, cea din care este alcătuit sufletul, cel ce se află în spatele acţiunilor oamenilor, se datorează, mai spunea Astronomul, acestor factori și în primul rând momentului distinct din Marele Timp, cel care dă poziţia pământului faţă de diferitele antipământuri. Însă, deoarece doar antipământurile sunt contrare pământului, nu şi celelalte corpuri cereşti, pentru a-şi apăra categoriile morale, oameni vor trebui să lupte să fie cât mai fideli binelui de pe această planetă şi să se opună din toate puterile contrariilor. Principala armă împotriva influenţelor de pe antipământuri ar fi diferitele talismane ce ar crea o rezistenţă sporită în faţa acelor autorităţi. În acest scop, Astronomul a alcătuit lungi liste despre materialele din care trebuiau fabricate acele amulete şi momentul când trebuiau purtate şi schimbate între ele, el recomandând seturi întregi, ale căror elemente erau folosite într-o ordine strictă, în funcţie de nişte criterii expuse cu minuţiozitate.

* Materialele din care se fabricau amuletele erau foarte ciudate sau foarte greu de obţinut. Drumul lor trecea deseori prin labirinturi şi într-un fragment păstrat dintr-o scriere a Astronomului ne este înfăţişată schiţa unui asemenea labirint. Desenul de pe tavanul Vilei Sforza din Milano este aproape identic cu modelul Astronomului. Şi alte desene, precum ciudatul proiect labirintic al oglinzilor lui Leonardo da Vinci, par să-şi aibă sursa de inspiraţie din scrierile Astronomului, iar cele preluate de Dührer chiar mai mult. (Lucru nu prea surprinzător, cel puţin prin prisma faptului că în veacul lui Leonardo este posibil să se fi găsit mai uşor un manuscris al Astronomului decât acum).

Astronomul nu tăgăduia că influenţele de pe antipământuri nu se puteau înlătura, pentru aceasta forţa unui biet muritor e cu totul insuficientă, dar se puteau deturna acele influenţe, la fel cum o oglindă bine orientată poate reflecta după voință razele soarelui.

În concepţia Astronomului, amuletele aveau tocmai rolul acesta de oglindă, ele aruncând înapoi influenţele care nu erau decât contrariile categoriilor noastre. Însă aici această reflectare nu era indiferent cum se făcea, trebuind avut grijă ca influenţele să nu ajungă într-un loc nepotrivit, de unde s-ar fi putut întoarce lesnicios şi pe neaşteptate din nou pe Terra.

Astronomul a scris mult şi, pornind de la acele idei — pe care scribul le-a simplificat în mod nepermis, făcându-le astfel mult mai ridicole, cu totul altfel decât au părut la vremea lor — a reuşit să construiască un sistem strâns articulat:

• sistem ce a stat multe secole la baza practicilor manticii,

• sistem din care s-au extras numeroase explicitări ale unor fenomene,

• sistem care a fost la originea unor informaţii păstrate până în vremurile noastre.

Despre toate aceste trei consecinţe s-ar putea scrie cu uşurinţă câte un volum în legătură cu fiecare, lucru care, în parte. s-a şi făcut, dacă luăm în consideraţie câteva contribuţii apărute în zilele noastre sub forma unor teze de doctorat.

Tatăl celui de Al Unsprezecelea s-a topit în chipul statuii creată de Chares şi devenită una dintre minunile lumii antice. Astronomul însuşi a dispărut după „teoria metaastronomică” (sau „Teoria apotropaică“). Teorie care, înainte de a fi uitată, a fost supusă mai întâi criticilor, apoi batjocorită şi întâmpinată cu hohote de râs, pentru ca, la urmă, să fie interzisă de aceiaşi care au încercat să-i elimine şi pe Aristarch din Samos, pe Copernic, pe Giordano Bruno sau pe Galilei. Nimerit printre nume atât de ilustre, Astronomul ar fi trebuit să se bucure de o nouă faimă postumă. Dar Inchiziţia a excomunicat şi genii şi şarlatani, astfel încât simpla infamare de către Sfântul Oficiu nu ajuta în această privinţă.

Însă trebuie spus că deja în timpul vieţii, Astronomul a avut mult de îndurat, iar renumele câştigat l-a plătit cu suferinţe. Rănile pricinuite orgoliului său n-au fost vindecate niciodată: crizele ereditare de melancolie erau alimentate şi de eşecurile pe care vanitatea trebuia să le înregistreze. Şi pentru Cel de Al Unsprezecelea, ca şi pentru toţi Cei O Sută, aceeaşi speranţă, chiar dacă neverbalizată, stăruia în noapte. Şi era cu atât mai perceptibilă, cu cât noaptea părea mai neagră. Când se simţea deznădăjduit, şi Cel de Al Unsprezecelea se întorcea la străbuni, în timp ce gândurile i se legau de urmaşi. Poate că dacă n-ar fi resimţit atâta deznădejde, n-ar fi cunoscut şi atâta speranţă. Urmaşul îi exista şi el. Potenţialitatea îngăduia orice vis.

Scopul, este adevărat, şi l-a atins: devenise cunoscut prin propriile-i însuşiri, prin propriile-i forţe, nu mai era „Fiul Statuii“, multă lume nici măcar nu ştia că Leukos i-a fost tată sau că Leukos a fost cel după care s-a ridicat Colosul din Rodos. Dar nici noua postură a celui de Al Unsprezecelea nu era mai uşoară, poziţia în cercurile ştiinţifice din Alexandria îi devenea tot mai şubredă şi faptul că s-a dezis de Aristarch — cel ce, oricum, s-a bucurat în timpul vieţii de un prestigiu unanim — nu l-a scutit de neplăceri. În primul rând, ambiţia de a fi primit printre savanţii de la Museion, pensionari ai statului, nu i-a fost satisfăcută niciodată. Toate demersurile, toate intrigile şi toate polemicile deschise nu l-au ajutat cu nimic. Nu numai că nu a fost admis să locuiască în Museion şi că n-a primit îndemnizaţia corespunzătoare (de care in mod obiectiv nici nu avea nevoie, mijloacele moştenite de la cei doi bunici bogaţi înlesnindu-i o viaţă lipsită de orice griji materiale), dar atmosfera creată în jurul lui l-a făcut chiar nedorit în Alexandria. Cărţile nu i-au fost incluse în listele operelor exemplare, ceea ce atrăgea după sine că nu erau recomandate pentru a fi copiate şi traduse; numele său nu a devenit nici măcar un arhetip al imposturii sau al naivităţii. Ceea ce-l durea cel mai mult îl constituia faptul că savanţii şi autorii cei mai diferiţi îl ignorau în scrierile lor, fiind Astronomul dispus să accepte orice reproş, numai să-i fie pomenit numele. Dacă totuşi cineva îl amintea în vreun context, el dădea o asemenea importanţă faptului, încât nu se sfiia să scrie o carte întreagă pornind de la pretextul respectiv.

Faima oamenilor este ciudată. Marele public cunoştea în amănunţime scrierile Astronomului, muritorii dădeau bani grei unor pedagogi să le explice părţile pe care nu le pricepeau, se băteau pentru listele ce prevedeau modul cum trebuiau folosite amuletele. Cel puţin până la ocupaţia romană şi depăşind cu mult graniţele Egiptului Elenistic, practicile preluate din textele Astronomului au fost la mare cinste, ele fiind aplicate de cele mai diferite categorii sociale, unele dintre proceduri fiind apoi luate în primire de tradiţia populară şi de religiile ce s-au format. În multe locuri se mai foloseşte şi azi în popor obiceiul de a ţine potcoave în casă sau de a bate una în cuie la poartă sau în gard. În listele Astronomului, potcoava fusese amintită şi în legătură cu ea s-a păstrat un capitol întreg. Astăzi se aruncă potcoava peste umăr, atunci practicile erau mult mai complicate, fiind aplicate în funcţie de zodie, de an şi de alţi câţiva factori. De pildă, un calendar de mai multe secole preciza poziţia relativă a pământului faţă de planete şi antipământuri. Astfel, existau ani faşti şi ani nefaşti pentru anumite acţiuni. Poziţia potcoavei, direcţia în care trebuiau să-i fie îndreptate braţele, precum şi indicaţiile dacă să fie expusă sau acoperită erau prevăzute cu minuţiozitate. Practicile de azi fiind mult mai simple, şi explicaţiile etnografilor sunt mult mai simple. Şi acesta nu este decât un exemplu din multele la îndemână. Astronomul „a dat lovitura“, cum s-ar spune astăzi, prin faptul că şi-a sistematizat atât de mult învăţătura, dând peste tot argumente preluate din citate – trunchiate sau nu – folosindu-se de prestigiul unor nume incontestabile şi introducând o terminologie proprie, ce mai înainte trebuia învăţată, încât „Teoria apotropaică” putea fi cu greu deosebită de omul de rând de oricare dintre cele mai pretenţioase concepţii filosofice ale vremii. Ba, de multe ori, Astronomul părea chiar mai „ştiinţific“.

Și totuși: deşi popularitatea teoriei sale depăşea cu mult popularitatea celor mai autorizaţi cărturari, faptul că nu era acceptat de savanţi rămânea una dintre marile-i suferinţe, suferinţă ce nu se lăsa amăgită nici dacă îşi spunea că doar invidia şi spiritul de gaşcă al învăţaţilor oficiali îl înlătură din societatea lor.

Unul dintre cei ce-l acceptase totuşi, după Aristarch din Samos, de care s-a dezis atât de jalnic, n-a fost altul decât Arhimede din Syracuza. Acesta meşterea tot felul de maşinării şi le explica principiul şi probabil că ar fi fost capabil să inventeze şi aplicaţii nemaipomenite, dacă n-ar fi crezut, la fel ca şi ceilalţi învăţaţi, că în primul rând venea principiul, adică esenţa, şi nu cunoştinţele, pe care pretindea că oricine le poate extrage. Dar Astronomul gândea altfel şi, frecventându-l în aceeaşi măsură pe Arhimede, cât şi pe alţii care se ocupau cu probleme de mecanică, a ajuns să fabrice el însuşi o serie întreagă de mici ansambluri ce se mişcau singure şi produceau impresia, în ochii celor mulţi, a unor obiecte vrăjite. De pildă, în vreme ce şurubul fără de sfârşit al lui Arhimede se preta la multe realizări, primul lucru construit de Astronom era un model planetar, în care pământul şi antipământurile începeau să se rotească pe orbitele hărăzite lor. Mici deviaţii ale traseelor erau explicate pe baza forţelor de atracţie, cărora trebuiau să le facă faţă corpurile cereşti.

Apoi, Astronomul n-a pus în faţa oamenilor numai modelul său planetar. El a început să le smulgă admiraţia şi teama şi prin alte maşinării, funcţionând nu puse în mişcare de o manivelă vizibilă de privitori, ci de o forţă nedivulgată, de parcă ar fi reuşit să le insufle viaţă acelor obiecte. Printre ele, un omuleţ — care azi ar fi fost numit robot — era capabil să se plimbe pe o masă, să ridice o amforă şi să toarne vinul în cupe. Omuleţul acesta a ajuns de o notorietate atât de mare la Alexandria, încât a intrat şi în zicători, iar datorită lui, faima celui de Al Unsprezecelea în rândurile mulţimii a crescut infinit mai mult decât datorită polemicilor ştiinţifice. Omuleţul a fost cerut de suveran şi Astronomul i-a făcut şi lui unul, dar din aur. Acum mulţimea începea să se teamă de Al Unsprezecelea şi să-i atribuie puteri primite direct de la zei, sau mai degrabă de la forţele întunericului. Deşi nu i-a făcut nimănui nici un rău, Astronomul, datorită firii sale ciudate, al modului său revendicativ de a fi, al faptului că se afla într-o veşnică dispută cu toată lumea, a devenit un personaj luat în seamă mai curând ca un vrăjitor decât ca un om de ştiinţă original. Puternica impresie nu era caracteristică pentru societatea lumii sale, unde minunile se săvârşeau la tot pasul, iar faptele neînţelese se catalogau drept miracole, însă autorii acestor demonstrații erau considerați nemuritorii sau cel puţin oameni manipulaţi de către zei. Un vrăjitor în carne şi oase, bucurându-se de putere şi iniţiative proprii, nici nu era uzual şi nici nu intra în rândurile concetăţenilor posibil de întâlnit prea uşor.

Iar Al Unsprezecelea pretindea nu numai că a citit despre nişte munţi extraordinari aflaţi în extremul răsărit, ci că le cunoştea chiar şi secretul. Astfel, susţinea, munţii aceia erau atât de înalţi, încât vârfurile lor nu puteau fi văzute decât în puţinele zile foarte limpezi, dar şi atunci piscurile se relevau privirii despărţite de baza lor prin gulere imense de zăpadă veşnică. Însă, spunea Astronomul, totul nu era decât o iluzie: cum să fie vârfurile lipsite de nea, iar altitudinile mai joase nu? La mijloc se aflau roci foarte bogate în substanţe uşor atractibile de magnetul unor antipământuri, astfel încât munţilor respectivi li s-au smuls vârfurile, ce stau acum suspendate pe cer, întotdeauna în direcţia antipământului ce le-a atras. Şi nici fenomenul acesta n-ar fi unic: Astronomul pretindea că în tot extremul răsărit ar exista şi palate cu turnuri atârnate în aer, unde nu se putea accede decât pe nişte scări rabatabile. Aplicaţia e la îndemână, le spunea ascultătorilor şi cititorilor uimiţi. A trebuit doar să fie stabilizat materialul atât de uşor de atras de un anumit antipământ şi fixată poziţia necesară, ca această atracţie să se exercite. Din păcate, se confesa în continuare Astronomul, un asemenea material este foarte scump şi nu se găseşte decât la mari depărtări. Spre liniştea Celui de Al Unsprezecelea, nimeni nu s-a grăbit să-i finanţeze o expediţie pentru a-i aduce o piatră de construcţie atât de specială, cu toate că proiecte par să fi existat și în acest sens.

Nimeni nu punea la îndoială existenţa acelor roci, din moment ce era de notorietate că tot în extremul răsărit s-ar găsi şi munţi de magnet, astfel încât este imposibil să-i urci dacă ai şi un singur ac la tine, deoarece vei fi atras de stâncă şi strivit de ea, la fel cum, de pe corăbiile navigând în larg, aceiaşi munţi atrag toate obiectele metalice şi — dacă sunt prea multe la bord — chir şi vasele întregi.

Prin născocirile sale, Astronomul nu şi-a atins scopul ultim: ele au devenit cu vremea autonome, izgonindu-l din fiinţa lor pe cel ce le-a dat viaţă. Şi nu tocmai de uitare îi era cea mai mare frică Celui de Al Unsprezecelea?

Când s-a întors Arhimede la Syracuza, Astronomul a plecat cu el. Ducea cu sine modelul planetar, o mulţime de cărţi scrise de el şi câteva care îi furnizau dovezi în favoarea „Teoriei apotropaice”, apoi omuleţul din bronz capabil să servească vinul dintr-o amforă şi proiectul unui alt omuleţ, la care lucra de mult, pe care-l făcuse deja public la Alexandria, dar nu-l terminase încă. Plecarea din oraşul care nu l-a acceptat aşa cum şi-ar fi dorit-o — deşi nu l-a respins în nici un fel, doar că nu i-a acordat onorurile visate — s-a transformat totuşi într-un eveniment pe măsură. Totuşi! Curiozitatea stârnită de omuleţul său năstruşnic întrecea modul în care era ignorat de către învăţaţi. Arhimede însuşi privea cu îngăduinţă la agitaţia prietenului său, nu-i încuraja invenţiile, se amuza de „Teoria apotropaică”, dar îl considera pe Astronom un om inteligent şi cu o cultură ieşită din comun, capabil să explice o serie de fenomene şi să-ţi povestească ore în şir despre animale şi plante ciudate, care — de ce nu? — poate că trăiau într-adevăr undeva în extremităţile lumii. Şi, la urma urmei, nici „Teoria apotropaică” n-a putut fi spulberată de către ceilalţi învăţaţi, altfel desigur că ar fi făcut-o, ei cei ce nu se îndeletniceau decât cu polemicile. În ceea ce-l privea, Arhimede nu era preocupat de asemenea probleme şi de acea nici nu se pronunţa în legătură cu ele. Îl luă cu el pe Astronom şi acesta trebui să-i promită că-i va dărui şi lui Hieron al Doilea, suveranul Syracuzei, un omuleţ de aur de soiul celui făcut cadou lui Ptolemeu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.