CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (28)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Altfel s-au petrecut lucrurile la Toulouse. Doi ani mai târziu, acelaşi trio ciudat, Simon de Montfort, Omul fără Dileme şi Ţipor aveau să se afle în domeniile primite de Simon Tatăl, după ce a stârpit albigenzii şi unde Simon Fiul mai era privit ca stăpân al locului, deşi fratele său mai mare, Amaury VI, cedase întreg ţinutul, în urmă cu opt ani, regelui, al cărui conetabil devenise. (Complicat de povestit de un scrib atât de stângaci! Cu o generaţie după ce Simon Tatăl trecuse prin foc şi sabie comitatul şi murise într-o ambuscadă chiar la asediul cetăţii, oamenii mai păstrau în suflet spaima îngrozitorului măcel, iar cei din familia Montfort mai provocau groază şi supunere necondiţionată faţă de umbra cumplitului învingător. La Toulouse, cei trei n-aveau problemele din Italia, oraşul le stătea la picioare.)

Nici la Universitate, lucrurile nu se aflau ca la Bologna: aici lăcaşul de studiu era încă foarte tânăr, profesorii şi studenţii îşi mai căutau locurile, totul era în plină organizare, cutumele n-au avut încă vreme să se osifice. Rectorul trebuia să găsească un echilibru stabil între catolicismul extrem instituit cu forţa şi amintirile abia cicatrizate ale unui comitat până nu de mult purtând un dialog propriu cu divinitatea. O mulţime de doctori veniţi din lumea largă îşi căuta şi ea menirea şi încerca să-şi fixeze rădăcinile în solul încă fragil al noii instituţii. Excesele nerăbdărilor se împleteau nefericit cu modelele pe cale de a se asimila. În mod firesc, tradiţia de la Bologna lipsea cu desăvârşire. Ceea ce îi conferea Universităţii din Toulouse un aer de improvizaţie, dar şi speranţa vie a tuturor posibilităţilor viitoare.

Într-această atmosferă fluidă, rigiditatea excesivă, încerca să prevină ori ce nouă acuză, însă se împletea atât cu vechea tradiţie, care nu putuse încă să dispară din sufletele supravieţuitorilor măcelului, cât şi cu indiferenţa noii generaţii. Organizarea unei dispute teoretice, de genul celei care a avut loc la Bologna, nu era indicată. Chiar şi discuţiile ocazionale, ce se înfiripau te miri unde, s-au dovedit a reprezenta mult prea mult. Pe de o parte, emulaţia stârnită de fiecare dată de discursul temperamental al încăpăţânatului Ţipor era mereu dublată de nesiguranţa localnicilor în a se ralia părerilor aceluia – care era în acelaşi timp un tovarăş nedespărţit al lui Montfort, dar, la urma urmei, nu rămânea decât tot un evreu. Fură de ajuns doar câteva zile şi în oraş se strecurase zâzania. Totul era încă prea nou, pe lângă rănile încă abia cicatrizate ale băştinaşilor pluteau influenţele noilor veniţi, doctori şi discipoli, tineri dornici de aventură ori găsindu-se în călătorii de iniţiere, pescuitori în ape tulburi intuind în acel sol nou posibilităţi de chivernisire, falşi nobili şi falşi proroci, negustori şi predicatori. Toată magma aceea îşi căuta poziţia, iar noua Universitate devenise reperul.

Nu trecuse încă nici o săptămână de când ciudatul trio se afla la Toulouse şi rectorul, acum cel mai respectat om din regiune, îl rugă insistent pe nobilul senior Simon de Montfort să-i îngăduie o grabnică discuţie între patru ochi. Numai că nobilul senior Simon de Montfort avea altceva de făcut în acea zi şi, pe de altă parte, nici nu se cuvenea să se prezinte, asemenea oricărei slugi la primul apel al stăpânului. După doar două zile, rectorul îl invită iarăşi, de data aceasta trimiţându-i doi emisari importanţi. Până la urmă, cei doi s-au întâlnit la a treia solicitare a rectorului. Dar nu între patru ochi, ci fiind de faţă şi Omul fără Dileme. Poate că nici atunci nu s-ar fi despărţit cei trei, însă Ţipor rămăsese angajat într-o dispută despre vina de care este răspunzător omul şi despre vina cu care se naşte şi care face parte chiar din fiinţa sa. Taverna era înţesată de auditori, iar oponentul evreului era tot un străin, un preot care pretindea că a venit de la Universitatea din Paris spre a întări noul locaş de ştiinţă din Toulouse.

Rectorul trebuia să înghită găluşca şi să vorbească nu între patru ochi cu nobilul senior Simon de Montfort, situaţie cu atât mai delicată cu cât nu avea criterii de apreciere în legătură cu rolul jucat de Omul fără Dileme. Pentru o mai bună reprezentare, îşi luă şi rectorul un profesor la dreapta sa şi, cu multe precauţii, trecu la subiectul întrevederii atât de solicitate: ţinutul se afla abia într-o etapă de copilărie şi nici dreapta credinţă nu era încă suficient simţită, şi influenţele maure de dincolo de Apenini nu putuseră fi atât de repede eliminate, un Petru Valdens putea să mai apară oricând, iar ceea ce s-a întâmplat la Bologna nu avea încă suport aici. De pildă, la Toulouse, dacă s-ar pune problema unei dispute publice în care învinsul să fie penalizat cu viaţa, oamenii s-ar împărţi pe loc în mai multe tabere şi n-ar muri doar un evreu, ci cine ştie câtă lume. (Rectorul se dovedi a fi bine informat, iar despre episoadele trăite de cei trei în Italia ştia chiar surprinzător de multe şi, ceea ce era mai uimitor, faptele erau descrise de el corect, fără exagerări, fără înflorituri şi fără patimă.) Cei doi musafiri fură reţinuţi la masă, dar bătrânul savant nu s-a despărţit prea liniştit de oaspeţii săi. N-a reuşit să descâlcească nici pe ce se bazau legăturile dintre cei trei, nici cine ce rol juca în acel trio, nici dacă vorbele sale au fost recepţionate cum dorise el: adică pline de politeţe, fără nici o intenţie de a fi impuse – unul dintre cei trei era totuşi nobilul senior Simon de Montfort -, dar suficient de îngrijorate şi de categorice în ceea ce priveau posibilele consecinţe atât de cumplite, care ar putea rezulta din onoranta şedere a musafirilor la Toulouse.

Peste doar alte două zile, în piaţa centrală a oraşului, Ţipor se dezlănţui iarăşi şi se pare că, de data aceea, fusese deosebit de convingător, întrucât, în urma vorbelor sale, se formaseră grupuri de susţinători şi grupuri de oponenţi suficient de numeroase şi de hotărâte amândouă pentru ca o bătaie pe cinste să nu mai poată fi oprită, iar un om chiar îşi pierduse viaţa în încăierarea generală.

În aceeaşi seară, Ţipor fu găsit mort, iar Simon şi Al Şaizeci şi şaptelea părăsiră localitatea. Nimeni nu a făcut nici o anchetă în legătură cu moartea evreului, dar toată lumea ştia că evreul fusese ucis de Omul fără Dileme¹.

Puţin mai târziu, Simon a părăsit grabnic Franţa şi continentul. Mama regelui, faţă de care cei doi fii ai lui Simon Senior au dovedit atâta devotament, nu vedea cu ochi buni influenţa fratelui mai mic. Impulsivă, Blanche de Castilia nu-şi putea reţine anumite remarci, iar Simon nu reuşea să se abţină fără a-i riposta. O ceartă publică, total opusă etichetei de la Curte, s-a terminat cu fuga forţată a tânărului. Nici măcar regele însuşi n-a mai izbutit să potolească scandalul.

Simon Junior împlinise 30 de ani şi s-a refugiat în Anglia, pe domeniile moştenite de la mama sa. Fratele mai mare, Amaury VI, devenit indispensabil la Curtea lui Ludovic al IX-lea, se achita admirabil de înaltele sarcini de conetabil al Franţei şi nu era interesat de dota mamei. Aşa că al treilea fiu al vicontelui de Bèziers, Carcassone şi Toulouse s-a stabilit în Albion, în calitate de conte de Leicester şi de guvernator al Gasconiei. Mai mult, a obţinut şi mâna fiicei lui Henric al III-lea, iar, în timp, a devenit adevăratul conducător al Angliei, popor al tuturor răzbunărilor sale, încât a ajuns să se identifice cu el şi să-i poarte sentimente tot mai profunde. Şi tot mai extremiste. Englezii, şi în special gasconii, i-au oferit ceea ce niciunde altundeva n-a primit. Englezii, şi în special gasconii, erau singurii pentru care merita să dai totul, la nevoie chiar şi viaţa. Iar ceilalţi – mai ales francezii – care nu s-au dovedit demni de marile sale disponibilităţi, n-aveau decât să vadă ce au pierdut.

(Scribul se miră iarăşi: tot mai puternicul conte de Leicester se afla deja în Anglia, când fratele său se mai găsea în fruntea afacerilor Franţei. Poate că dacă expediţia în Palestina a lui Amaury VI nu s-ar fi terminat cu prizonieratul şi cu deportarea la Cairo, evenimente care i-au şubrezit iremediabil sănătatea, nemaipermiţându-i să revadă Franţa, am fi avut un episod imprevizibil al istoriei, în care naţionalismul francez al unui frate s-ar fi aflat faţă în faţă cu naţionalismul exacerbat al conducătorului englez. Dar Dumnezeu le aranjează pe toate şi a ştiut de ce nu a permis o asemenea confruntare.)

Simon a plecat în Anglia, iar Al Şaizeci şi şaptelea, intuieşte scribul, a pornit în direcţia contrară. (Totuşi, un an mai târziu, Omul fără Dileme se află la Strasbourg, unde asistă la fondarea şantierului catedralei. Ce l-a făcut să rişte să revină în Franţa după fuga lui Simon nu poate fi decât bănuit, mai ales că el a fost recunoscut şi la Kőln, treisprezece ani mai târziu, de asemenea la punerea pietrei de temelie a viitoarei uriaş construcţii. Să nu uităm, totuşi, de tradiţia şi de renumele ascendenţilor apropiaţi de pe marile şantiere, de întâlnirea poate nu atât de întâmplătoare cu Luger, o tradiţie care nu putea ţine doar strict de meserie, date fiind cutumele severe ale organizării acelei bresle.) De acum, sursele, amestecând tot mai mult biografia Omului fără Dileme cu povestea vieţii contelui de Leicester, abundă în fapte fantastice, fără a reuşi să ascundă confuziile şi anacronismele inevitabile, într-o piesă în care personajele se confundau până la asimilare¹. De la fuga lui Simon de Montfort din Franţa şi până prin 1250, informaţiile pe care le-a găsit scribul se bazează mai mult pe deducţii, iar deducţiile omului din veacul al XXI-lea în legătură cu evenimente petrecute cu şapte sute cinzeci de ani în urmă n-au cum să fie cu totul acceptabile. În scrierile despre Henric al III-lea, contele de Leicester, în calitatea sa de ginere şi de cel mai mare opozant, joacă un rol decisiv, el, contele de Leicester, fiind cel ce întreţine intriga. Numai că personajul acesta, rămas în istorie prin iniţierea Statutelor de la Oxford, n-a fost numai un idol popular, un „războinic fără teamă”, apt să îşi aresteze, la nevoie chiar şi regele; Simon n-a fost numai reprezentantul de frunte al neamului, izgonind din Insulă străinii şi impunând măsuri drastice pentru păstrarea limbii naţionale; contele de Leicester a săvârşit şi numeroase alte fapte de vitejie, iar când nu era de faţă, atunci sigur izbutea o nouă izbândă altundeva. Şi asta nu numai în Albion, ci şi pe Continent, şi chiar şi în Orientul tuturor minunilor. Cum unele evenimente sunt atestate şi data desfăşurării lor confirmată din numeroase surse, este imposibil ca unul şi acelaşi individ să fi putut fi participant – în acelaşi timp sau în aproape acelaşi timp – în acţiuni desfăşurate în două puncte opuse ale lumii cunoscute. Şi chiar şi mai departe de lumea cunoscută. Dacă drumurile celor doi supravieţuitori ai fostului trio s-au despărţit imediat după plecarea precipitată a lui Simon din Franţa sau dacă, iniţial, Al Şaizeci şi şaptelea l-a însoţit în Anglia şi a preluat abia mai târziu rolul isprăvilor din răsărit este aproape imposibil de reconstituit, mai ales că evenimentele se amestecă nu numai pe orizontală, ci şi în timp, astfel încât cel puţin unele fapte provin din alte legende, iar întâmplări trăite efectiv de eroii noştri sunt preluate de alţi protagonişti. Cum ar fi, de pildă, legenda Rahelei din naraţiunea lui Walter Scott, când Ivanhoe îl înlocuieşte în spirit cavaleresc pe Omul fără Dileme, care a procedat mult mai discret. Adică, Al Şaizeci şi şaptelea nu a luptat în turnir doar pentru dreptate, ci s-a însoţit cu o evreică din mulţimea alogenilor izgoniţi de contele de Leicester din Anglia. Să fi plecat atunci Omul fără Dileme de lângă prietenul său?

Să fi plecat Omul fără Dileme din Franţa pentru că evreii nu mai erau doriţi în Anglia, iar Al Şaizeci şi şaptelea, la nici 30 de ani, nu s-a putut rupe de Rahela? Legenda după care personajul nostru ar fi ocroti-o pe evreică pentru a-şi izbăvi vina de a-l fi ucis pe tatăl (!?) ei, este desigur exagerată şi ea nici n-a dăinuit¹. Chiar şi în varianta lui Walter Scott, femeia este salvată şi… lăsată să plece.

Oricum, Al Şaizeci şi şaptelea rămâne cu Rahela, aceasta îi face un copil şi primeşte, în schimb, un cămin sigur şi securitatea necesară pentru ea şi pentru fetiţa ei. Nici un atac, nici o batjocură, nici o primejdie n-a planat asupra acestui cămin, nici chiar atunci când evreii au mai fost o dată alungaţi şi când Omul fără Dileme nu s-a găsit de faţă pentru a-şi apăra în mod direct familia¹.

Din anale nu pot lipsi faptele cu adevărat importante. După scandalul cu Blanche de Castilia, cel devenit conte de Leicester intră în conflict şi cu regele Angliei, socrul său. Drept urmare, convoacă parlamentul şi iau naştere celebrele Statute de la Oxford. Se pare că Simon a învăţat în felul său lecţiile predate de Omul fără Dileme: să rupi, de fiecare dată, pisica de la început, fără a mai pierde vremea cu soluţii intermediare, care nu fac decât să amâne soluţiile şi să provoace suferinţe inutile. Ca şi Al Şaizeci şi şaptelea, mult mai celebrul personaj lua deciziile decisive instantaneu şi fără a se mai întoarce vreodată din drum.

Aşadar, ştim cu exactitate că în 1239 Simon se afla la Oxford, subiectul este prea cunoscut pentru a ne putem îndoi de el. Dar tot atunci, însă cu mii de leghe mai la răsărit, are loc şi un alt eveniment părând să aibă acelaşi protagonist.

Ne aflăm în anul marelui cutremur. Din nou, CSLA (Ciocănitul Sfârşitului Lumii Acesteia) s-a făcut auzit din plin. De data asta, în celălalt capăt al Europei, undeva între apele Dunării şi cele ale Pontului Euxin. Pământul s-a scuturat acolo atât de tare încât până şi corăbiile aflate în largul mării au fost înghiţite de talazurile iscate ca din senin. Se spune că atunci au pierit comunităţi întregi: pescarii înecaţi în larg, precum şi familiile lor rămase în satele care au dispărut cu totul. Doar câteva edificii fortificate ar fi rămas în picioare şi n-au scăpat decât oamenii şi animalele surprinse în câmp. Dar nici acestea toate, în multe locuri pământul a căscat şi cei ce s-au prăvălit în măruntaiele sale au fost acoperiţi de alte valuri, ce s-au surpat peste ei. Localnicii supravieţuitori nu au mai recunoscut locurile în care s-au născut şi unde şi-au petrecut toate zilele. Unii au înnebunit, mulţi n-au îndurat să vadă dezastrul şi şi-au luat câmpii şi, chiar dacă Europa s-a obişnuit cu comunităţi întregi rătăcind fără rost, bejenarii din Dobrogea ajungeau să-i sperie pe cei întâlniţi în drumurile lor dezordonate: mulţi nu mai ştiau să vorbească, alţii priveau în gol, nici unul nu se mai îngrijea de înfăţişare. Mai sus de ţara lor, se povestea, grozăvia fusese şi mai deplină, ceea ce se petrecuse între Danubiu şi mare nefiind decât ecoul dezastrului din Carpaţi. În multe locuri au apărut jivine nemaivăzute pe respectivele meleaguri şi altele care n-au mai fost întâlnite chiar niciunde. Şi copiii născuţi în anul următor au venit pe lume cu malformaţii cumplite, o lume de monştrii parcă prefigurând o altă civilizaţie.

Bejenarii nu erau periculoşi, aşa cum dovedeau nenumăratele cete de pribegi ce pustiiau, asemenea lăcustelor, toate aşezările întâlnite în cale. Ei nu speriau decât, cel mult, pruncii, prin apariţiile lor stranii. Cineva, un personaj purtând numele lui Simon de Montfort i-ar fi adunat într-o vale, i-ar fi liniştit, i-ar fi triat şi ar fi condus o parte dintre ei înapoi, în ţinuturile de unde au plecat, iar pe alţii în Anglia, într-un loc împădurit numit Sauster, undeva între Leicester şi Worchester, loc pe care scribul nu l-a mai putut identifica pe hărţile moderne. La fel cum scribul n-a reuşit nici să înţeleagă criteriile după care au fost selectaţi cei ce s-au întors în Dobrogea şi cei ce au devenit cei mai credincioşi supuşi ai lui Simon, oameni întraţi în legendă prin vitejia şi ataşamentul fără margini faţă de contele de Leicester, pe care l-ar fi urmat până la capăt, adică până la bătălia de la Evesham, unde seniorul lor va pierde lupta şi viaţa în ultima sa dispută cu prinţul Eduard. Cei ce n-au căzut atunci, ar fi fost izgoniţi din aşezarea pe care au fondat-o, iar aceasta ar fi fost ştearsă pentru totdeauna de pe suprafaţa pământului. Poate că aşa se explică şi faptul că scribul n-a mai găsit urmele localităţii Sauster, între Leicester şi Worchester¹.

Calamitatea care a stat la baza acestor migraţii a reprezentat într-adevăr un semn ce putea fi perceput ca Marele Ciocănit al Sfârşitului Lumii Actuale. În urma lui, a rămas nu numai zgomotul hârâitului deschiderii Marii Uşi, precum şi apariţiile atât de stranii ale unor fiinţe fantastice, venite desigur drept avangardă a Următoarei Lumi, ci s-a căscat şi calea cumplitelor năvăliri mongole. Cu un veac înaintea izbucnirii marii epidemii de ciumă bubonică, adusă în Europa, se spune, de călătorii veniţi pe Marea Neagră, tot de acolo s-ar fi ajuns şi o altă boală, cunoscută din antichitate şi dispărută şi ea vreme de secole. A fost o boală ce lua minţile oamenilor şi animalelor, astfel încât puteai întâlni lupi păscând liniştiţi iarba alături de oi, ori femei şi bărbaţi devorându-şi copiii sau mâncându-se în modul cel mai firesc între ei. Acelaşi personaj care i-ar fi selectat pe sărmanii bejenari, făcând iar oameni din ei, ar fi stârpit şi cumplita maladie, încă înainte ca aceasta să apuce să contamineze tot continentul: el i-a vânat pe toţi cei îmbolnăviţi, i-ar fi închis într-o şură uriaşă şi le-ar fi dat foc. În scrierile care povestesc cumplita scenă, se spune că, odată cuprinşi de flăcări, nenorociţii îşi reveneau şi deveneau conştienţi de nelegiuirea în care au trăit, implorau milă, dar seniorul ar fi rămas impasibil, asistând personal cum cenuşa încă fumegând era răspândită în cele patru vânturi. Totuşi, Al Şaizeci şi şaptelea n-a fost acuzat de lipsă de omenie, câtă vreme a rămas surd la urletele disperate ale acelor nefericiţi, iar numeroşii spectatori martori ai cumplitului demers au privit satisfăcuţi cum purtătorii de diavol erau mistuiţi de flăcări. Doar mirosul de carne arsă, care „a persistat mai bine de şaptezeci şi şapte de ani”, a făcut în toată acea vreme viaţa acolo imposibilă. Nu numai pentru oameni, dar şi pentru animale şi păsări. Locul respectiv s-a numit Piatra Arsă şi s-a aflat undeva într-o vale din misterioasa ţară amintită şi altădată de scrib: Enigma Europei.

(Şi un amănunt gen telenovelă, povestit, de astă dată, de Médardus, în stilul său exaltat: tocmai atunci, la malul Mării Negre ar fi acostat o corabie care făcea negoţ cu mătase, mirodenii şi sclavi între Asia, Africa şi Europa. Armatorul ei, un arab foarte bătrân, va fi salvat de armata mută, dus până în Occident şi expediat sub escortă la Marsilia, iar de acolo, peste Mediterană, în Africa. Nu era altcineva decât chiar arabul care l-ar fi cumpărat, iniţial, pe Al Şaizeci şi şaptelea, după Cruciada copiilor, înainte ca Omul fără Nume să-şi răscumpere fiul. „Arabul cu privirea cumsecade” abandonase deşertul pentru mare, fusese recunoscut de Omul fără Dileme şi tratat cu bunăvoinţă, dar totuşi ca un sclav, adică exact aşa cum s-a purtat şi bătrânul cu el, cu mulţi ani în urmă. Abandonat fără nici o explicaţie în târgul de robi, neavând cum să-l recunoască în căpetenia severă şi inabordabilă pe Cel de Al Şaizeci şi şaptelea, omului nu i-a rămas decât să se întrebe până la capătul zilelor sale asupra tâlcului celor ce i s-au întâmplat.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.