CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (68)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Mai departe: din protocoale reiese că Al Şaptezeci şi unulea şi Ţipor se cunoşteau. Cei doi, arestaţi în locuri şi la date diferite, au dat declaraţii extrem de asemănătoare. Să fi fost vorba doar despre nişte răspunsuri smulse pentru ca anchetatorii să obţină mărturisirile incriminatoare aşteptate? Puţin probabil: dacă de la majoritatea fraţilor doar un asemenea scop era cel urmărit – spre a se putea anatemiza cu argumente zdrobitoare şi cu dovezi irefutabile şi recunoscute întregul ordin, de la Fugar şi de la Ţipor chiar se dorea să se afle mai mult decât atât: ambii puteau fi călăuze spre comoara dispărută. Faptul că au dat câteva declaraţii care coincideau, împrejurarea cu totul întâmplătoare că un grefier a nimerit la anchetarea ambilor culpabili şi că a atras atenţia asupra identităţii unor răspunsuri a dus la confruntarea celor doi.

Care au fost răspunsurile care au atras atenţia? În primul rând, locurile pe unde au recunoscut atât Fugarul, cât şi Ţipor că au fost în ultima vreme. Dacă evreul şi-a motivat călătoriile prin activităţile sale comerciale, el n-a putut justifica suficient de credibil sursa obiectelor pentru care a fost arestat. Viteazul iepure s-a comportat şi mai puţin credibil, el nefiind în stare să explice nici unde a fost şi nici ce a căutat acolo. Al Şaptezeci şi unulea era atât de îngrozit încât încurca denumiri şi date, povestea lucruri lipsite de relevanţă şi se contrazicea mai tot timpul. N-o făcea cu vocea îndelung exersată a tatălui său, ci mai degrabă ţipând indignat că tocmai lui i se întâmplau mereu asemenea nenorociri. După fiecare nouă confruntare, amândoi arestaţii au devenit tot mai suspecţi. Jean Thiereau, cel care a condus, de la un moment-dat, ambele cazuri, era încredinţat că era pe punctul de a da marea lovitură a vieţii sale. Provenit dintr-o familie umilă, Thiereau a ajuns până în preajma tronului, devenind secretarul particular al lui Nogaret. Dispus să folosească orice mijloc pentru a fi el cel ce a descoperit taina cavalerilor templieri, n-a pregetat timp şi scrupule spre a-şi atinge scopul. Foarte repede, a constatat că drumul spre ţinta sa nu putea fi acelaşi în cazul celor doi principali suspecţi spre care i se îndrepta atenţia. Investigaţiei sale îi trebuia mai multă autoritate, aşa că i-a destăinuit plin de entuziasm şefului său pista de care a dat. (Iniţial, a ezitat, pierzând timp, pentru că ar fi vrut să-l ocolească pe temutul Nogaret şi să vină direct în faţa regelui cu asul cel mare.) Nogaret l-a ascultat, i-a dat toate libertăţile cerute, însă l-a lăsat să priceapă foarte limpede că Thiereau se afla la răscrucea din faţa a două alternative: ori află ceea ce căuta, caz în care va fi răsplătit pe măsură, ori dă greş, caz în care i se va termina cariera până atunci atât de promiţătoare. (De unde se vede că Nogaret nu era foarte încredinţat de intuiţiile fostului să secretar particular, dar că îl forţa pe acesta să valorifice şi acea unu la sută şansă de reuşită. Totuşi, la o confruntare între cei doi suspecţi, şi-a făcut timp să asiste şi el. La o singură confruntare… Nogaret s-a lămurit pe loc…)

Bunul cititor îşi mai aminteşte de amintitul incident atât de rău prevestitor al investirii papei Clement al V-lea, când, ca din senin, un zid s-a prăbuşit peste solemnul alai, strivind în cădere atâtea personaje ilustre şi azvârlindu-l pe însuşi noul papă din şea. (În zilele scribului, s-ar fi vorbit, desigur, despre un act provocat. Poate că a şi fost aşa ceva: Raimundo Bertrand de Got, noul suveran pontif ce tocmai şi-a luat numele Clement al V-lea, avea deja de atunci destui rivali şi, mai ales, destui duşmani. Dar, atunci, în A.D. 1305, nu s-a vorbit decât despre o prevestire transmisă de Însuşi Mâna Domnului… Prevestire – vai! – confirmată foarte curând!) Şi, poate, bunul cititor îşi mai aminteşte şi de faptul (atestat în documente) că, papei i-a căzut, în cădere, tripla coroană¹ de pe creştet, prilej cu care s-a desprins şi s-a pierdut o nestemată deosebit de valoroasă, nestemată ce nu a mai fost găsită niciodată. S-a întâmplat ca acea nestemată să fie descoperită² printre obiectele suspecte găsite asupra evreului Ţipor. Şi tot despre acelaşi diamant (?) s-a făcut referire că ar fi fost paşaportul Celui de Al Şaptezeci şi unulea în călătoria sa în răsăritul Europei. O altă dovadă a legăturii (?) dintre cele două personaje!

În zelul său de a încropi o istorisire cu iz poliţist, Carol Laberdine, fără a insista totuşi prea mult asupra acestui fapt (pe care-l dă ca sigur şi, bineînţeles, firesc), vine cu un nou cap de acuzare împotriva templierilor: aceia, în lupta lor împotriva Sfântului Părinte, ar fi subtilizat, prin diferite căi, părţi ale tezaurului pontifical, dar că în situaţia dificilă în care se aflau, ar fi încercat să valorifice o parte dintre ele pentru a se reorganiza în urma loviturilor primite. Cele mai multe dintre acele valori furate, continuă Laberdine, nici n-au fost vândute în sfera de întindere a creştinismului, ci au ajuns în mâna musulmanilor. Altă grozăvie! Pentru a-şi atinge scopurile, templierii s-ar fi aliat cu oricine. Este momentul când este implicat în intrigă şi un (h)asasin, o altă sectă care a mai fost amintită în lunga poveste. Fugarul, prin constituţia sa deosebit de robustă („Hercule”, asemănare despre care de asemenea a mai fost vorba³) şi Ţipor, protejatul, aveau toate datele de a fi consideraţi în legătură cu un alt ordin duşmănos creştinismului. Aşadar, pe lângă calitatea de templier a unuia şi cea de evreu a celuilalt, aceştia au fost asimilaţi şi cu colaboratorii unei secte musulmane cu adevărat deosebit de agresive. Deşi, după căderea fortăreţei Alamaut, (h)asasinii erau consideraţi de către creştini drept dispăruţi, faptele aveau să-i contrazică şi pe ei, însă şi pe musulmanii tradiţionali. Asimilarea Fugarului şi a lui Ţipor (h)asasinilor s-a datorat şi unei crime săvârşite chiar în perioada în care Al Şaptezeci şi unulea a recunoscut că a fost în răsărit – dar nu şi în Orient! -, atentat asupra unui demnitar bizantin. (Pe urmă, s-a dovedit că, la Thesaloniki, Constantinos Dukas a murit din pricina unei rivalităţi de la curtea basileului, mai ales că respectivul descendent dintr-o familie imperială atât de ilustră, a mai fost ţinta unor atentate, dar ştirea a venit mult după 1313 şi nici n-a mai stârnit vreun interes deosebit nici în Franţa şi nici altundeva în Apus.)

În faza aceea a cercetărilor, problema care se punea pentru anchetatorul şef Jean Theareau era să dovedească două fapte: 1. că diamantul găsit asupra evreului Ţipor era unul şi acelaşi cu cel despre care se spunea că ar fi fost văzut şi asupra Viteazului iepure, dar şi cu cel dispărut din coroana papală şi 2. legăturile dintre Al Şaptezeci şi unulea, Ţipor şi (h)asasini. În legătură cu primul punct, părerile au fost împărţite, nici măcar o delegaţie special venită de la Avignon, în frunte cu preastimatul Napoleone Orsini, „noul făcător de papi”⁴, autorul unei celebre biografii a lui Clare de Montefalco, nu a reuşit să identifice cu claritate misterul diamantului. Dusă la papă, piatra a fost aşezată la locul ei din coroană, însă s-a dovedit a fi mai mică decât lăcaşul originar. Ipoteza cum că nestemata ar fi fost şlefuită spre a i se da o nouă formă, mai apropiată de simbolurile orientale, n-a putut fi dovedită. Nici punctul 2. n-a avut mai mult succes: pe de o parte, aşa cum s-a spus, la începutul veacului al XIV-lea propaganda occidentală îi declara pe (h)asasini drept dispăruţi sub loviturile primite la pierderea cetăţii Alamaut – desigur fără a se pomeni că Alamaut a căzut sub mongolii sunniţi şi nu sub creştinii din Ţara Sfântă -, pe de altă parte, dovezile în privinţa legăturilor celor doi cu (h)asasinii erau extrem de subţiri: că Ţipor era un protejat, practică considerată a fi venit de la şamanii din Orient, (iar tot ce se găsea dincolo de Bizanţ, dacă nu chiar şi Bizanţul însuşi, făcea parte din minunile Imperiului Părintelui Ioan şi din nu mai puţin miraculoasele relatări din cartea lui Marco Polo. Aşa că pentru comisiile de anchetă, distanţele de dincolo de Europa Recunoscută se anulau), că Al Şaptezeci şi unulea şi-a educat „musculatura de Hercule” tot prin metode orientale, că, deci, în perioada pe care nu reuşea s-o justifice credibil, a fost antrenat de necredincioşi, că (h)asasinii, deşi dispăruţi, ar fi fost şi ei în posesia unei averi fabuloase, imagine identică situaţiei templierilor şi că ambele ordine ar fi încercat să reînvie sub aceeaşi mână. Această din urmă acuzaţie era cu totul răuvoitoare, (h)asasinii fiind musulmani, chiar dacă dizidenţi, iar templierii purtau pe piept crucea, chiar dacă, din nou, erau şi ei consideraţi că s-ar fi abătut grav de la dogma din care se revendicau. Cei doi plus un evreu reprezentau împreună un excelent instrument de propagandă pentru damnarea definitivă a ordinului templier. Apoi, s-a descoperit că Ţipor avea asupra sa şi plantele folosite de (h)asasini, cea care a dat numele sectei, o iarbă numită haşiş şi care modifică întru totul starea psihică a celui ce apelează la ea. Numai că, la o adică, nici aceasta nu era o dovadă suficientă, praful găsit la negustorul evreu fiind cerut de nu puţine persoane nobile şi în apusul continentului, iar el, negustorul, pretindea că n-a făcut decât să încerce să răspundă acelor solicitări, la fel cum, alături, au mai fost descoperite şi alte săculeţe cu alte prafuri, în majoritate mirodeniile uzuale aduse din Asia. Din declaraţiile unor martori, şi Cuviosul grădinar ar fi cultivat plante nebune, poate haşiş. Sigur haşiş! Cuviosul grădinar, care se declara tatăl Fugarului… Nimic din toate acele acuzaţii nu se susţineau fiecare în parte, dar se cumulau într-o avalanşă devenită credibilă prin cantitate şi prin aşteptările anchetatorilor.

Pentru Jean Theareau, era suficient pentru incriminare şi, plin de încredere, l-a informat, în consecinţă, pe Nogaret de surprinzătoarele legături descoperite. Însă n-a primit nici un răspuns. La insistenţele anchetatorului, superiorul său i-a trimis un mesaj foarte rece – mesaj care ni s-a păstrat. Fără să pună la îndoială concluziile fostului său secretar particular (concluzii pe care doar le aminteşte, evitând să le califice), revine la întrebarea fundamentală: din toate astea, ce indicii avem în legătură cu tezaurul dispărut al templierilor? Theareau şi-a adus aminte de ameninţarea lui Nogaret: dacă într-adevăr va aduce indicii în legătură cu averile căutate, va fi răsplătit pe măsură, dacă nu, i se va termina ascensiunea şi, probabil, întreaga carieră. Ambiţiosul tânăr a intrat în panică. Formidabila victorie a dovedirii alianţelor criminale s-a dovedit a nu valora în ochii şefului său nici doi bani. Iniţial, în entuziasmul său, Theareau şi-a imaginat că Nogaret este pur şi simplu invidios pentru succesul repurtat de un subaltern şi nu de el însuşi, aşa că ambiţiosul, stimulat de ascensiunea sa până atunci extrem de abruptă, a făcut şi ultima sa gafă: a trimis un raport amănunţit atât regelui, cât şi papei. Raport care, bineînţeles, a fost interceptat de Nogaret. Care a revenit cu un ordin la fel de rece ca şi cel anterior: de data asta îi cerea în mod ultimativ lui Theareau să-şi ducă misiunea la sfârşit, anunţându-l că mai are la dispoziţie pentru aceasta doar două săptămâni. Fără nici o precizare ce se va petrece după răgazul îngăduit, în caz de eşec.

La „de trei ori treisprezece” (într-o zi de 13, în anul 1313)⁵, a avut loc îngrozitoarea scenă a torturării până la moarte a Celui de Al Şaptezeci şi unulea în prezenţa părintelui său. „Sfântă Fecioară de la Montserat!” se ruga tatăl şi parcă se afla iarăşi în mănăstirea din munţi, în timp ce călăii îl lucrau sălbatic pe Hercule; „Sfântă Madonă!” se ruga părintele, adresându-se Fecioarei Negre de la Agrada Soria, în vreme ce urletele fiului îi zdrobeau şi lui creierii; „Iisuse, doar Tu ştii ce e durerea!”, se tânguia Cuviosul grădinar, înspăimântat că nu mai aude ţipetele sângelui din sângele său. Al Şaptezecilea, aşa umil cum era, a fost profund evlavios, iar atunci, având revelaţia că şi Dumnezeu a suferit mai mult decât se poate suferi simţind supliciul Fiului, îşi ceru iertare pentru blasfemia comparaţiei cu o voce mult mai tare decât era el obişnuit să folosească.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.