CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (4)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

În clipa aceea, din desenul care trebuia să constituie imaginea tinereţii Celui de Al Optzecilea nu mai lipsea decât… perioada dintre anii 1504 (data incendierii Palatului Bosci de către „Erostrat din Florenţa”) şi 1529 (momentul debutului registrului contabil al hanului Diavolul Argintiu). Plângăciosul scrib s-a încăpăţânat să nu meargă mai departe până ce nu va găsi şi această piesă lipsă din marele puzzle. Ceea ce iarăşi l-a costat mult timp. Prietenii de nădejde, obişnuiţi cu lamentările scribului, l-au zorit să nu bată pasul pe loc, nenumăratelor biografii incomparabil mai importante fiindu-le proprii asemenea lacune. Unele vieţi au fost ornate cu poveşti romanţate, însă cu prea puţin suport atestat, altora nici măcar nu s-a încercat să li se acopere petele albe, mărind, astfel, şi mai mult misterul minunii performanţelor. Şi ce exemplu mai magnific putem să dăm, au continuat prietenii, decât însăşi anii lipsă din trecerea pe pământ a Mântuitorului? „Prostie! a răspuns încăpăţânatul scrib, cum să-l compari pe Al Optzecilea cu Iisus Christos?”. Aşa că a continuat să se plângă de „nisipul din clepsidră care se scurgea implacabil, în vreme ce lucrarea sa se afla abia la a optzecia verigă”.

Pe urmă, s-a întâmplat ca paşii tot mai şovăitori ai scribului să zăbovească, ca de atâtea ori în momentele de cumpănă, la mănăstirea Ferme zu Chiuso, iar binecuvântatul lăcaş nu l-a dezamăgit nici de data aceasta. Scribul aproape că a fost obligat la o scurtă vacanţă în Alpi, oboseala şi stresul acumulându-se cu vârsta, iar fumatul prea mult a necesitat şi el o cură de dezintoxicare la altitudine. Tocmai acum, când „nisipul din clepsidră se scurge implacabil, în vreme ce lucrarea sa se află abia la a optzecia verigă”? Tocmai acum! Hotărât să stea două săptămâni numai să se odihnească, scribul, spre uimirea bunelor sale gazde, a refuzat să intre în biblioteca pe care, altădată, n-a părăsit-o zile de-a rândul. Aşa că a adăstat în curtea din spate, un fel de balcon deasupra unei râpe adânci şi de multe ori chiar şi deasupra norilor. Aerul rece şi pur i-a făcut bine şi, după doar două zile, scribului nu i-a mai ajuns doar priveliştea suprapământeană că, din nou, gândurile îi fugeau la munca întreruptă. Cunoscând bine sufletul oamenilor, abatele Jean Teophilius Ricordi l-a dojenit, amintindu-i că, în felul acesta, regenerarea dorită a forţelor nu se va înfăptui. Şi, ca să-i abată gândurile, i-a adus o carte menită a-l distrage de la vechile obsesii. Şi l-a mai sfătuit pe scrib să se înfofolească bine într-o pătură groasă şi aspră, pentru că aerul de la Ferme zu Chiuso e curat ca lacrima, însă înşelător, nu puţină lume lăsându-se păcălită şi pomenindu-se cu câte o pneumonie urmată de fel de fel de complicaţii. Scribul era obişnuit să i se vorbească astfel în lăcaşul din Alpi, unde era primit ca un prunc al casei. Părintele Jean i se adresa grav, însă în ochi îi sclipeau mii de scântei jucăuşe. Era asemenea felului serios în care se întreţin adulţii cu copiii, atunci când şi unii şi ceilalţi ştiu că totul nu este decât convenţie, dar că lucrul cel mai simplu este să te prefaci şi să accepţi jocul. Aşa şi scribul, copil cuminte, s-a înfăşurat în pătura adusă şi a mai privit o vreme stâncile golaşe – parcă vii -, dispărând şi apărând în funcţie de dansul norilor. Apoi, luptându-se cu sine să nu fumeze şi acolo, a luat cartea şi i-a citit cuprinsul. Era o ediţie recentă despre tapiseriile din marile muzee ale lumii. Scânteile jucăuşe din ochii abatelui s-au desconspirat cu totul atunci când scribul a dat de „tapiseria lui”, de tapiseria care a stat atâtea decenii pe peretele din oprindul de la catul întâi al monumentalei scări principale a Palatului Bosci, tapiseria care, în vreme ce era salvată din incendiu, s-a umplut de culoare roşie, de parcă ardea şi ea sau poate de parcă ar fi fost acoperită de sânge. Iată un fragment din capitolul care se ocupă de istoria acelei piese: „Tapiseria Bosci este poate cel mai bun exemplu pentru desenul narativ ce zugrăvea plastic idealul renesciantist al eticii cavalereşti. O etică imposibil de însuşit altfel decât printr-o iniţiere de lungă durată. De aceea, tapiseria Bosci nu poate fi recepţionată decât în funcţie de momentul iniţierii la care a ajuns privitorul. Pe de altă parte, această lucrare dovedeşte, încă o dată, că marii artişti ai timpului credeau în taina meseriei lor, încifrând mesajele pentru a le feri de o percepţie greşită din parte neiniţiaţilor. Pentru aceasta, au descoperit şi folosit tehnici uluitoare, multe dintre ele rămânând secretul fiecărui maestru şi, din păcate, o parte dintre ele întorcându-se pentru totdeauna în mister, nemaiputând fi nici imitate, dar nici măcar depistate în ţesătură. Atunci au (re)apărut covoarele cu mai multe desene, în funcţie de modul cum sunt pieptănate, atunci a apărut procedeul anamorfozelor cele mai subtile, atunci au fost puse în evidenţă iluziile optice, ajunse astăzi obiect de studiere a senzaţiilor şi percepţiilor de către psihologi. Tapiseria Bosci, fiind opera a mai multor artişti succesivi, a părăsit spaţiul pentru care a fost realizată odată cu incendiul Palatului în primele zile ale anului 1504. (Vezi în anexe câteva dintre numeroasele legende care s-au născut de pe urma acelui sinistru.) Ea şi-a urmat ultimul stăpân, se pare că un copil, la început la Veneţia, apoi pe un drum plin de peripeţii până în Saxonia. (Vezi în anexe două legende şi despre acel drum.) În urma ultimului ei stăpân, a fost trimis de către însuşi dogele Leonardo Loredan o delegaţie care a negociat cumpărarea tapiseriei. Însă din pricina vremurilor, republica venetă fiind în mijlocul a nenumăratelor lupte politice şi religioase, precum şi din lipsa lichidităţilor, târgul n-a putut fi înfăptuit decât imediat după alegerea drept doge a bătrânului geniu financiar Antonio Grimani. Se spune că stăpânul tapiseriei n-a vrut să se despartă de ea, dar trimişii dogelui l-au asigurat că, în situaţia de atunci, Veneţia putea să asigure mult mai bine securitatea unei opere de artă atât de extraordinare, care, lipsită o pază bună, ar putea ispiti numeroşi hoţi şi bandiţi. Însă, ironie a sorţii, <opera de artă atât de extraordinară, care, lipsită de o pază bună ar putea ispiti numeroşi hoţi şi bandiţi> a dispărut fără urmă chiar de la Veneţia”. În carte se continuă aventura tapiseriei până ce aceasta a ajuns în muzeul în care a descoperit-o scribul.

Astfel s-a mai umplut un gol din biografia Celui de Al Optzecilea, perioada dintre 1504, anul incendiului şi 1521 (sau 1522 ori 1523) când a putut cumpăra tapiseria Grimani. Dogele moare în 1523, iar primele însemnări din catastiful din vechea cutie de lemn datează din 1529.

Dacă tânărul, acum de cel mult 23 ani, data când moare dogele Antonio Grimani, a primit „o sumă frumoasă” pentru tapiseria Bosci, atunci avem şi fondurile necesare pentru hanul despre care scribul ştia deja destul de multe. Dar a avut nevoie de banii aceia singurul descendent al uneia dintre familiile cele mai bogate ale timpului pentru a deschide o afacere atât de măruntă? Legendele povesteau – şi cartea adusă de abatele Jean Teophilius confirmă şi ea – că locatarii Palatului Bosci au părăsit Florenţa când ruinele clădirii încă mai fumegau, că au plecat într-o singură noapte cu toţii, dispărând cu un şir lung de căruţe. Legenda este neîndoielnic inspirată din poveştile descălecării aceleaşi familii cu aproape o sută de ani înainte în cetatea de pe Arno. Şi, ca de atâtea ori, sfârşitul este privit în oglindă, aşa cum au venit, aşa au şi plecat acele stranii personaje. Aflate atâta vreme în centrul cetăţii, au populat în tot acel răstimp o insulă ce n-a putut fi penetrată niciodată de nimeni: nici de oameni, nici de molimele din jur, nici de asedii şi războaie. Oamenii aceia au plecat aşa cum au venit, totul petrecându-se iarăşi într-o singură noapte. Numai că, dacă acceptăm şi celelalte legende, mult mai răspândite, cum că în subsolurile păzite de forţe oculte ar fi rămas numeroase averi, atunci înseamnă că acei ce au părăsit cetatea n-au luat – intenţionat? – cu ei decât atât cu cât au venit, lăsând la Florenţa ceea ce familia a agonisit în veacul locuit în Palatul Bosci. (Plus că incendiul a distrus şi el numeroase bunuri.) Dacă a fost într-adevăr aşa, atunci înseamnă că, în lipsa unui stăpân adult – Al Optzecilea nu avea decât patru ani, tatăl său a dispărut în mijlocul vâlvătăilor, iar bunicul a pierit exact în acelaşi ceas departe, în Spania –, cineva trebuia să coordoneze o acţiune atât de complicată şi, totodată, atât de precisă. Majordomul, stăpânul absolut în lipsa Celui de Al Şaptezeci şi optulea, a murit şi el în vreme ce s-a luptat cu flăcările pentru a le smulge cât mai multe obiecte din gheare. Mai rămân de luat în socoteală, după ştiinţa scribului, doar cei doi mentori ai lui „Erostrat din Florenţa”, Yoris şi Ţipor. Dispărându-le obiectul muncii, Quasimodo (Al Şaptezeci şi nouălea), să fi vrut ei să se facă utili şi pe mai departe, preluând de le ei putere custodia copilului, ultimul vlăstar al unei familii până atunci atât de puternice? Chiar de ar fi fost aşa, era suficientă doar voinţa lor, atunci când s-a aflat în joc un tezaur atât de mare şi atât de renumit? Cum au putut ei să-şi impună autoritatea asupra celorlalţi foşti locatari ai Palatului Bosci, tentaţi şi aceia de bogăţiile de care se aflau atât de aproape? Şi cum au reuşit ei să protejeze ceea ce cărau cu ei în faţa primejdiilor permanente de pe drumurile atât de nesigure ale Europei, ţinând cont că au străbătut cu căruţele lor continentul de la sud spre nord (Incluzând şi escala de la Veneţia.)? Povestea ne sugerează că toţi cei ce au fost admişi în acel spaţiu au fost în aşa fel educaţi încât să-şi ştie fiecare locul, fără să-şi spună vreodată că şi l-ar putea schimba. În lipsa unei alternative mai bune, nimeni nu suferă pentru ceea ce are. Astfel dresaţi l-ar fi însoţit ei pe Al Optzecilea. Scribul nu ştie acestea au fost argumente suficiente spre a-l convinge pe bunul cititor că aşa s-au petrecut lucrurile, însă mai adaugă şi faptul că, la urma urmei, Yoris şi Ţipor au fost recrutaţi de Recuperator, Al Şaptezeci şi Optulea, bunicul copilului devenit la patru ani şeful familiei. O familie din care nu mai făcea parte decât singur el… Ştiut fiind de către toţi domesticii, indiferent de rangul pe care se aflau în economia casei, că Yoris şi Ţipor nu au fost doar simplii mentori ai lui Quasimodo, ci că se bucurau de încredere deplină, dovedind de mai multe ori că aveau şi capacitatea de a-şi impune punctul de vedere, că au participat la acţiuni de recuperare sângeroase, nepregetând să ia deciziile cele mai dure pentru a le duce la îndeplinire, ştiute fiind toate astea de către toţi membrii acelei comunităţi, se pare că ei au avut şi priceperea şi prestigiul necesar de a conduce convoiul printre ispite şi primejdii. (Plus că la data incendiului, nu s-a ştiut că şi Marele Stăpân, Recuperatorul ar fi murit în acelaşi timp…)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.