CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Pentru el, „fotoliul ros de pe verandă al bătrânicii din ultima casă de pe uliţă” era un jilţ din lemn acoperit cu numeroase perne moi şi un scăunel pentru pus picioarele. (Al Optzeci şi doilea a avut întotdeauna probleme pentru că picioarele sale nu ajungeau până la podea, atunci când se aşeza într-un scaun obişnuit. Câteodată îi era greu chiar să se cocoţeze pe un scaun sau pe o bancă şi îi era şi mai greu când trebuia s-o facă de faţă cu martori.) Fotoliul acela miraculos se afla în încăperea sa misterioasă plină cu pietre şi retorte, încăpere unde, după moartea Barbarei, şi-a dus şi patul. Bastardul dormea puţin şi se scula încă în miez de noapte şi se afunda în pernele jilţului său, scrutând întunericul. Alături avea o măsuţă la nivelul mâinii sale drepte. Pe măsuţă se afla o sticlă cu vin, un pahar şi o farfurie cu un fel de prăjitură din zahăr ars şi miere. Fie iarnă, fie vară, Al Optzeci şi doilea îşi petrecea o mare parte din noapte în locul acela şi-şi imagina tot felul de lucruri. Complicatele ustensile de alchimist îşi făceau datoria în felul acesta, Bastardul neavând niciodată poftă de a se apropia de ele cu mâinile şi nu numai cu ochii în beznă. Întunericul le făcea mult mai accesibile şi îi ofereau – fără ca el să fi fost obligat măcar să le atingă – tot ce-şi dorea. După câteva ore, aprindea o lumânare, se spăla, se îmbrăca şi, gata pentru lupta zilei care abia scăpăra, se avânta în inspecţia din zori. Uitătura pasională îi dispărea odată ce ieşea pe uşa dormitorului său şi în locul ei se fixa privirea iscoditoare a Micului Monstru. (În rarele sale călătorii, Al Optzeci şi doilea simţea o neplăcere profundă în fiecare noapte, când se trezea şi nu avea la dispoziţie jilţul cu vraful de perne moi, cu măsuţa pentru picioare, cu măsuţa cealaltă, cea cu sticla de vin şi cu farfuria cu dulciuri. Şi misteriosul laborator ce-l servea din întuneric.)

„Mai bine fără fericire pentru a nu putea aprecia dimensiunea nefericirii” a fost esenţa convingerilor declarate ale Micului Monstru, însă scribul ştie prea bine că nimeni nu poate trăi lipsindu-se în mod voit de clipele bune şi fără a face planuri de viitor pentru ca acestea să fie cât mai multe. Probabil că Bastardul folosea asemenea vorbe doar pentru a-şi justifica modul de comportare faţă de oamenii pe care îi conducea. Clipele lui bune îi erau la fel de importante şi lui. Alături de mereu aşteptatele ore din jilţul său cu perne multe şi moi, de unde capta atâtea himere, au mai fost şi alte tabieturi care îi făceau viaţa suportabilă. Atât de suportabilă încât dorea s-o continue. O altă asemenea retragere în propria sa lume a fost şi fascinaţia pietrelor. Scribul, sub influenţa „caleidoscopului cu care se joacă Dumnezeu”, nu-şi poate explica această fascinaţie decât prin faptul că în fragmentul de tablou dat de o anumită aşezare a cioburilor colorate, acolo unde s-au repetat atâtea caracteristici ale Celui de Al Optzeci şi doilea aidoma însuşirilor Celui de Al Treizeci şi doilea, a existat şi atracţia pietrelor, că aceasta s-a transmis cumva „la pachet” urmaşului de peste veacuri¹.

Bastardul e puţin probabil să fi folosit vreodată spectaculoasa aparatură pe care şi-a instalat-o în odaia sa. Toate acele ustensile scumpe nu i-au folosit decât pentru a-i oferi decorul himerelor pe care le desluşea din întuneric. În schimb, pietrele îl hipnotizau. Era în stare să stea minute lungi cu privirea aţintită asupra unui fragment de rocă, s-o frământe între degete, s-o cântărească în palmă. Uneori, ţinea o piatră toată ziua în pumn, în timp ce-şi vedea de activităţile zilnice. Totuşi, spre deosebire de Al Treizeci şi doilea, Bastardul părea interesat doar de anumite minerale: de cele verzi. Uneori, în momentele cele mai neaşteptate, se oprea din ceea ce tocmai făcea şi rămânea cu ochii lipiţi de o piatră pe care o vedea întâmplător. Era de parcă ar fi căzut brusc în tranşă. Starea aceasta putea să dureze două-trei secunde sau chiar mai multe minute. (Micul Monstru avea o înfăţişase şi o conduită atât de diferite de a celorlalţi oameni, încât cei din jurul lui au trebuit să se obişnuiască şi cu această ciudăţenie. Apărute aceste stări încă din copilărie, Pater Jakobus le-a considerat crize minore de epilepsie, aşa cum a mai întâlnit el în lunga sa experienţă de viaţă. Pe urmă, urmărindu-i privirea „bolnavului” şi observând că aceasta se fixa mereu de culoarea verde, i-a spus bunicului că probabil că era vorba de o formă particulară de epilepsie, adăugând că se ştie încă de la înţelepţii antichităţii că epilepsia este boala celor aleşi. Privirea Bastardului în acele clipe era mai luminoasă ca oricând şi toată răceala lor obişnuită părea a se fi topit.) Altădată, îşi scotea din buzunar nişte ochelari cu lentile de smarald, şi-i punea pe nas şi rămânea cu ei toată ziua. („Împăratul Nero obişnuia să urmărească luptele de gladiatori prin lentile de smarald – Al Optzeci şi doilea vedea probabil şi el lumea ca pe o dispută pe viaţă şi pe moarte” şi-a spus acelaşi Pater Jakobus, dar această revelaţie nu i-a mai împărtăşit-o Bătrânului.) Când cineva voia să-i facă un cadou Micului Monstru, se ştia că singurul lucru cu care acela putea fi „mituit” era o piatră verde. Pe aceea nu era în stare s-o refuze. În odaia sa s-au strâns o grămadă de exemplare de smarald, crisocol, variscit, starlit, safir ori topaz verde sau crisopraz verde-auriu. Chiar şi pietre de râu îndelung înverzite de alge. În momentele sale cele mai grele, în locul ochelarilor cu lentile de smarald, îşi închidea un ochi şi privea în jur printr-un smarald masiv „ochi de pisică”. Atunci, oamenii credeau chiar că a înnebunit. Şi le era frică de ce putea face Micul Monstru în starea aceea. (De fapt, atunci era cel mai inofensiv, singurul gând ce-i trecea prin cap era de unde să facă rost şi de un al doilea „ochi de pisică” de aceeaşi mărime şi calitate ca şi cel pe care-l avea. Cu toate că n-a precupeţit nici un ban, o piatră identică n-a găsit niciodată.)

Şi, în fine, o altă raţiune de a continua să trăiască i-au dat-o femeile. Şi gândul la femei. Păi, nu-i acelaşi lucru! Abia după moartea Barbarei şi-a dat seama că nu-i acelaşi lucru. Dar ce e mai folositor pentru un bărbat? Să-şi astâmpere imediat foamea de femei sau să-l laşi să flămânzească şi să-şi umple vremea uitându-se în gol. Bastardul era obişnuit să gândească pragmatic. Gândindu-se la femei, ţesând scenarii imaginative, bărbatul nu se mai gândeşte la moarte, la „Ce rost are orice strădanie, atunci când, în fiecare moment, indiferent cum l-ai pregătit, poţi păţi ceva rău, chiar să mori?”. În loc să-şi pună asemenea întrebări, el stă ca beat şi îşi imaginează. Însă, practic, chiar dacă nu se mai gândeşte în clipele acelea la moarte, fiind cu totul înrobit de ceea ce-i trece prin minte, nici spor la lucru nu mai are. Iar, de-i dai posibilitatea de a se satisface imediat ce-i vine pofta, sătul, în restul timpului, ne mai având acea perdea de vise în faţa ochilor, deşi aparent voios, iar îşi va pune marile probleme. Cum e mai bine? Bastardul a hotărât să procedeze „ştiinţific”. Aşa că s-a interesat de câte ori făceau amor oamenii lui şi compara datele obţinute cu performanţa profesională. Dar, în curând, a trebuit să-şi recunoască faptul că răspunsurile primite din partea bărbaţilor nu erau concludente. „Tâmpiţii ăia, s-a înfuriat el, nu spun întotdeauna adevărul. De teamă, din pudoare, de tâmpiţi ce sunt!”. Să verifice răspunsurile soţilor cu cele ale soţiilor s-a dovedit imposibil. (Singurul lucru bun era că „lucra”. Aşa că, în timp ce-şi punea asemenea chestiuni, nu se mai gândea măcar el la moarte şi la „Ce rost are?”.) Ca să elucideze problema (raportului dintre cât de des face un bărbat sex şi performanţa profesională), Micul Monstru a încercat să monitorizeze viaţa intimă a subordonaţilor săi, despărţindu-i pe sexe, astfel încât să trebuiască să se ceară soţii ori de câte ori ar dori să fie împreună. Numai că la acest lucru s-a opus în mod categoric Bătrânul.

– De ce? l-a întrebat Bastardul. N-a spus Dumnezeu, în Cartea Facerii 1:28, „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ”? Şi nu trebuie noi, având grijă de oamenii noştri să nu le dăm numai de mâncare, un acoperiş deasupra capului şi haine, ci să-i controlăm că respectă şi Cuvântul Domnului?

– Da, dar în nici un caz aşa cum mi s-a spus că vrei să procedezi tu! În Arca lui Noe, a existat o singură uşă şi o singură fereastră, însă fiecare pereche avea odaia ei, unde să fie singură şi necontrolată de nimeni.

Micul Monstru s-a deprins să nu discute în contradictoriu cu Bătrânul. (El nu discuta în contradictoriu cu nimeni: cu „oamenii lui” nu discuta în contradictoriu fiindcă aceia nu îndrăzneau să i se opună, cu bunicul nu discuta în contradictoriu pentru că prefera să-l pună în faţa faptului împlinit şi, eventual ulterior, să-şi argumenteze acţiunea printr-un citat bine ales din biblie.) De data aceea, însă, înainte de a apuca să-şi pună în aplicare „planul ştiinţific”, Bătrânul i l-a interzis categoric.

Nici în discuţii particulare cu ceilalţi nu a avut mai mult succes, oamenii bănuind alte scopuri ascunse ale Micului Monstru şi răspunzându-i în doi peri. (Unii au fost chiar pedepsiţi pentru că Al Optzeci şi doilea n-a fost mulţumit de răspunsurile primite, dar „mai bine aşa!”, îşi spuneau aceia.)

Nu i-a rămas Bastardului decât să-şi facă observaţiile pe sine însuşi. Dar nici asta nu i-a reuşit: fie că nu se putea gândi decât la Barbara, fie că nu se putea gândi decât la ceea ce s-a gândit atunci când a fost cu Barbara. Când revenea din acea stare, iar se pomenea cu „Ce rost are orice strădanie, când, mai mult decât în propria noastră nenorocire, putem fi loviţi, în fiecare moment, indiferent cum l-am fi pregătit, prin dispariţia a ceea ce iubim cel mai mult?”. Şi iar se răzbuna pe lume.

Aşa că a ajuns la concluzia că e preferabil să faci sex cât mai des pentru ca, atunci când întrebările vor să te copleşească, să te întorci iar la sex. Bastardul se apropia de patruzeci de ani şi a observat să întrebările vin tot mai des, pe cât înaintezi în vârstă. Pentru că tinerii mai cred în prostia că se moare într-o ordine dată de etate, şi-a explicat Al Optzeci şi doilea. Dar şi pentru că fac mai mult sex şi nu lasă suficiente pauze pentru a fi copleşiţi de întrebări, şi-a spus apoi. Aşa că şi-a impus să nu facă nici el pauze prea mari. La început a vrut să amenajeze un bordel în fundul curţii hanului. Dar nici acest lucru nu i-a fost permis de către Bătrân. Atunci a denumit odăile din fundul curţii „camere de intimitate” şi i-a explicat bunicului că nu este cuviincios ca soţii din halele cu despărţituri doar din pături şi perdele să poată fi ascultaţi în timp ce se simt bine împreună. „Că nu suntem animale!” îşi încheie Bastardul pledoaria. (Dar el era convins chiar de contrariul: „Că suntem animale!”) Şi iar l-a pus pe Bătrân în faţa faptului împlinit şi iar i-a adus argumente din biblie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.