CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (59)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Odată cu schimbarea caligrafiei din cărţoiul registru, scribului i s-a părut din nou imposibilă misiunea sa. N-a fost vorba doar despre obişnuinţa cu scrisul, fără nici o ezitare, liniar, însă atât de greu lizibil, de noile prescurtări folosite sau de simbolurile doar parţial însuşite: însemnările exacte, de prea multe ori strict contabile, ale lui Marie de Fragniol, nu i-au mai oferit scribului atât de uşor materialul din care să refacă destinele unor personaje care au trăit cu patru veacuri în urmă.

Însă nu aceasta a fost cea mai mare provocare la care a fost supus scribul: o altă sursă neaşteptată i s-a ivit în cale şi, ca de atâtea ori, a trebuit să treacă oarece timp până să recunoască noile repere şi să nu treacă nepăsător pe lângă ele. Şi să înţeleagă în mod corect (?) ceea ce i se sugera.

Scribul a notat că domnului Köppel nu i-a plăcut că băieţii şi fetele date lui în grijă îşi petreceau atâta vreme în faţa sticlei acvariului. Era aceea o adevărată pierdere de timp, susţinea clericul: „Omul trebuie să-şi folosească fiecare clipă dăruită de Dumnezeu pentru a face ceva folositor, iar peştii aceia coloraţi nu motivează decât adevărate accese de lene. Accese tot mai lungi de lene!” Pe urmă, domnul Köppel a mai descoperit ceva: viaţa din acvariu sugera o altă viaţă. Provocând imaginaţia, copiii primeau alte repere.

– De obicei, imaginaţia necontrolată naşte fantome şi dezlănţuie pornirile cele mai urâte din om, persista mentorul. Imaginaţia se cade să se refere doar la cele din viaţa din jurul nostru. Şi mult mai puţin la ceea ce sălăşuieşte în interiorul nostru atât de păcătos¹!

Însă nici măcar severul dascăl nu-şi respecta cu stricteţe comandamentele. Se întâmpla des, tot mai des, ca în timpul lecţiilor să se plictisească şi să-şi lase gândurile să-i hoinărească. Cine ştie la ce se gândea? Câteodată mai şi aţipea, spuneau copiii, deşi obişnuia să deschidă ochii brusc şi să-i admonesteze pe cei ce, crezând că nu sunt supravegheaţi, îşi permiteau să iasă din sarcinile ce le erau fixate. Până şi acreala îşi cere momentele de linişte, de regenerare. Gabriel Köppel chiar şi adormea. Ca să nu fie deranjat, le dădea elevilor să copieze în linişte texte lungi. Uneori îi punea să deseneze.

Bunul cititor, deja obişnuit nu numai cu topografia Hanului, ci şi cu atmosfera din el, îşi mai aminteşte că Bătrânul a lăsat ca pe pereţii coridorului interior să fie atârnate desene ale copiilor. Spaţiul acela, parcurs de atâtea ori pe zi, devenise o adevărată galerie de expoziţie, iar imaginile de pe pereţi intrau în subconştientul celor ce treceau pe acolo.

– Pereţii trebuie să fie imaculaţi în capelă, a precizat Bătrânul. Aici nu suntem în capelă. Aici suntem afară: în grădina lui Dumnezeu. Care este şi ea atât de minunat colorată.

Aşa că pereţii aceia au rămas decoraţi, doar că, din când în când, unele desene erau înlocuite cu altele. Neavând încotro, Köppel a trebuit să accepte desenul ca materie de învăţământ, însă nu-şi punea învăţăceii decât să realizeze ilustraţii după natură. Cui îi reuşea cel mai bine să semene modelul cu ceea ce a înfăţişat primea laudele dascălului:

– Tot ce este a fost imaginat de către Dumnezeu. El a făcut minunat ceea ce este. Noi nu putem decât să încercăm să imităm, după puterile noastre limitate, ceea ce ne-a arătat atât de frumos Dumnezeu.

Aşa că, dacă trebuiau să deseneze o oală, copiii n-aveau voie să-i schimbe nici forma şi nici culoarea. Iar dacă trebuiau să deseneze un sfeşnic, nu le era îngăduit să-l facă având o lumânare aprinsă, dacă aceea era stinsă şi nici o lumânare stinsă, dacă aceea era aprinsă.

– Când dorim să zămislim ceva ce n-a fost zămislit, nu suntem departe de erezie!

Cele mai fidele desene erau aduse în coridorul-expoziţie.

Pe urmă, când i-a învăţat să amestece culori, domnul Köppel s-a lovit de o provocare nesuferită. Nu toţi combinau la fel esenţele şi, mai ales, nu toţi le diluau în aceeaşi cantitate de apă. Aşa că între diferitele nuanţe apăreau deosebiri destul de mari.

– Eu v-am dat acest dovleac să-l desenaţi şi, uite, voi aţi făcut numeroşi dovleci diferiţi! Dacă nu l-aş vedea pe cel din faţa voastră, n-aş avea de unde să ştiu care a fost cel adevărat. (Iar un copil s-a ales şi cu o scatoalcă pe după cap fiindcă desenul i-a ieşit albastru spre violet: „Cine a mai pomenit un asemenea dovleac?!”)

Numai că nu toate desenele vechi au fost înlocuite din „expoziţie”, iar înainte de a fi venit la Han domnul Köppel, predecesorii săi au încurajat compoziţiile după povestirile unor basme sau legende biblice.

Împotriva acestora din urmă, nici măcar severul mentor n-avea ce să comenteze, deşi să-ţi pavoazezi casa cu ilustraţii din scriptură i se părea „o trecere subtilă” spre biserica catolică. Dar cum să se opună, când noul stăpân, Al Optzeci şi treilea, nu făcea decât să te asculte şi să zâmbească binevoitor, iar Marie, adevăratul creier al Păpuşii, nu vedea nimic rău în înfăţişările de pe pereţi, ba îi mai şi încuraja pe copii să deseneze, iar ei i se întâmpla să se oprească din drumurile ei zilnice şi să rămână mai multă vreme în faţa unei imagini prinse pe zid. (Şi nici în privinţa aprecierilor nu era defel pe aceeaşi lungime de undă cu domnul Köppel: lui Marie îi plăceau în special acele lucrări în care autorul şi-a permis să-şi dea frâu liber imaginaţiei.) Odată, văzând că una dintre lucrările care i-au plăcut cel mai mult a dispărut de la locul ei – n-ar fi fost exclus ca însuşi învăţătorul s-o fi îndepărtat, fiind vorba despre o ilustraţie „din cap” şi nu după natură – a hotărât să protejeze acele desene copilăreşti. Dar cum? Să le adune într-un loc securizat, ar fi însemnat să le ia de pe perete. A şi făcut-o, însă coridorul acela viu s-a transformat într-un spaţiu rănit: dacă nu ar fi fost obişnuită cu „expoziţia permanentă”, în mod sigur n-ar fi avut acea senzaţie, însă aşa, parcă n-ar mai fi fost în casa ei. În consecinţă, a ales o soluţie de compromis: a lăsat o vreme fiecare desen pe perete, iar, pe măsură ce apăreau altele, le strângea într-o mapă pe care o ţinea în încăperea ei, acolo unde nici domnul Köppel şi nici altcineva n-aveau ce căuta. Uneori, în puţinul ei timp liber, desfăcea mapa şi privea cu nostalgie la cartoanele ce-i aduceau aminte de copilăria pruncilor ei. Mapa cu desene a devenit un adevărat „album de familie”: pe lângă lucrările copiilor, găsim în ea şi schiţe ale tablourilor maeştrilor chemaţi să-i picteze pe stăpânii Hanului. Marea Enciclopedie Universală are dreptate: iată, la Diavolul Argintiu, în loc de televizor se aflau cele două acvarii, în loc de burghezul album cu fotografii, se găsea mapa lui Marie…²

Într-o zi, au surprins-o fetele şi, discutând care desen a cui operă era, au ajuns să se contrazică. Aşa că Marie a luat un cărbune şi a notat autorul pe fiecare lucrare. (Nu era singurul înscris de pe ilustraţiile acelea: câteodată, pentru a se face mai bine înţeleşi, copiii au notat titlul compoziţiei, precum şi câteva lămuriri în legătură cu câte un personaj. Unele desene sunt acoperite cu adevărate scurte povestiri.)

În mapa care ni s-a păstrat, nu avem doar lucrări ale celor trei copii ai Păpuşii, aşa că, din punctul de vedere al scribului, faptul că pe fiecare desen se afla numele autorului – şi, mai târziu, şi data realizării sale – reprezintă un nou îndrumar de nepreţuit.

Este neîndoielnic: scribul nu poate crede că a fost o simplă întâmplare că a trecut tocmai atunci prin aceea criză de identitate care l-a dus iarăşi la Ferme zu Chiuso! Alături de marele registru contabil al Diavolului Argintiu, fără de care i-ar fi fost aproape imposibil să poată rescrie atât de hotărât viaţa personajelor din Han, se afla şi o altă cutie. Cotrobăind din nou în acel loc, căutând nici el nu ştia exact ce, scribul a dat şi de mapa cu desenele vechi de peste patru sute de ani. A văzut şi de prima oară ce conţinea acea cutie, însă atunci încă nu era pregătit să-i înţeleagă conţinutul. Probabil de aceea nici nu i-a atras atenţia bunul abate Ricordi asupra acelor desene vechi: scribul însuşi trebuia să priceapă ceea ce vede. (Odată, de mult, dar parcă n-ar fi trecut nici măcar o zi de atunci, într-una dintre primele popasuri la Ferme zu Chiuso, părintele Ricordi i-a atras atenţia că noi, oamenii, avem la dispoziţie privind informaţia tot de ce avem nevoie, dar că marea noastră problemă este să putem „citi” şi înţelege cele ce ne sunt oferite şi ne stau la îndemână. A fost aceea una dintre cele dintâi lungi discuţii avute de cei doi, discuţii în urma cărora au devenit atât de apropiaţi.)

Primele desene ale Celui de Al Optzeci şi patrulea sunt mai şterse. Probabil că acelea au stat mai multă vreme pe pereţi, fiind mai expuse deteriorărilor de tot felul. Ele încă nu sunt datate, însă, fiind puse într-o ordine cronologică de către Marie cea atât de ordonată, precum şi din modul cum au fost executate, scribul crede că au fost realizate la vârsta de şase-şapte ani, când Bătrânul mai trăia şi când „expoziţia” n-a fost încă demontată. Aceste prime desene ale Celui de Al Optzeci şi patrulea au reprezentat, la început, temele predilecte ale fiecărui copil – o casă cu un pom şi o cărare care duce la casă etc. -, apoi au urmat naturile moarte făcute sub îndrumarea învăţătorului, pe urmă…³

Scribul a comparat această evoluţie cu drumul parcurs de ceilalţi copii, inclusiv cu cel al surorilor băiatului. Chiar şi primele mâzgăleli fac uşor recognoscibile producţiile Celui de Al Optzeci şi patrulea. În primul rând, desenele sale riscă mereu să alunece de pe suportul pe care au fost realizate: casa pare aşezată pe o râpă, pomul este aplecat mult într-o parte, întotdeauna lucrurile sunt aşezate pe o suprafaţă înclinată. În al doilea rând, probabil că băiatul a primit numeroase scatoalce pe după cap de la domnul Köppel, întrucât nu folosea mai niciodată „culorile adevărate” în ilustraţiile sale: dacă era vorba despre un peisaj, copacii erau albaştrii sau portocalii, iar, de se găseau şi alţii verzi, aceia aveau şi trunchiurile verzi; nici figurile umane nu erau colorate aşa cum te-ai fi aşteptat: unele erau în întregime roşii, altele galbene sau maro. Şi, la fel ca şi copacii, şi oamenii erau în totalitate la fel, roşii din cap până în picioare, galbeni sau maro. (De erau roşii, şi capul le era roşu, şi hainele le erau roşii, şi membrele, şi încălţămintea.)

Încetul cu încetul, temele întâmplătoare sunt înlocuite cu evenimente din Han. Primul dintre ele decelat de scrib ar fi decesul Bătrânului: băiatul avea nouă ani şi înfăţişează înmormântarea arătându-ne sicriul din care Bunicul iese şi urcă spre ceruri, rămânând totodată şi în copârşeu – mortul din sicriu este maro, cel ce pleacă este roşu deschis, aproape transparent. În jurul sicriului se află adunată o mulţime maro, dar unele figuri îşi ţin privirea aţintită în sus, de parcă doar acelea desluşesc drumul în urcare al Bătrânului. Aceste figuri sunt colorate în violet. Scribul crede că intuieşte şi încercarea copilului de a-l plasa printre cei ce privesc doar în jos, spre sicriu, pe domnul Köppel, o mogâldeaţă neagră cu un „K” pe piept.

Studiind îndelung această primă ilustraţie a „realităţii imediate”, scribul şi-a propus să povestească viaţa Celui de Al Optzeci şi patrulea în tehnica benzilor desenate, doar că a trebuit să-şi recunoască repede că un asemenea demers ar fi fost cu totul nepotrivit în economia marii naraţiuni: e drept, şirul de desene i-ar fi limitat atât de desele intervenţii inutile, însă ar fi dus în derizoriu trecerea pe pământ a uneia dintre verigile ce alcătuiesc lanţul Celor O Sută. De pildă, cum să reiasă doar din nişte benzi desenate apelativul cu care s-a ales fiul Păpuşii, de data asta nu un nume dat de către scrib, ci chiar numele sub care a fost cunoscut personajul printre cei în mijlocul cărora s-a nimerit să trăiască?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.