Cei o sută, Ecce Homo (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Așa că, în privința loialității depline a tuturor oamenilor veniți la Heliopolis, Aristonikos se mai liniști. Viața din cetate începea să semene iarăși cu traiul din perioada de glorie a Pergamonului. În șuvoiul neîntrerupt de nou sosiți se aflau și învățați, medici și fizicieni, poeți și filosofi. Aceștia puteau lucra nestingheriți, iar biblioteca era suficient de încăpătoare pentru a mai primi și pe alții ca ei. Doar orașul nu. Zidurile sale, ridicate încă de pe vremea lui Eumenes al II-lea, obligau tot mai mulți oameni să se restrângă la un teritoriu predestinat unei populații de zece ori mai mici. Palatul regal, situat pe muntele despărțit de oraș prin mai multe terase, domina acum o cetate unde fiecare metru patrat a trebuit să fie bine gospodărit. Gimnaziul, de pildă, aflat pe terasa cea mai de jos, devenise un adevărat cartier, aici puteai găsi meșteșuguri de toate profesiile, negustori și învățători, astfel încât viața să poată funcționa acolo autonom, oamenii netrebuind să se mai deplaseze până departe pentru un lucru sau altul. În mod asemănător erau organizate și celelalte cartiere. În oricare dintre ele existau toate serviciile necesare și lumea era liberă să se ocupe cu ce voia. Însă Aristonikos, sub pretextul că organizează cartierele pentru luptă, numise în fiecare loc ofițeri de-ai săi, de fapt mici stăpâni teritoriali, răspunzători pentru loialitatea și traiul normal al oamenilor. Populația îi primi cu blândețe și asculta cu zâmbetul pe buze de comandanții militari: fiecare om era încredințat că dacă lucrurile ar lua o întorsătură cu adevărat gravă, dacă, de pildă, ar fi fost știrbite legile egalitariste ale „Cetății Soarelui”, Vorbitorul ar fi aflat-o primul și vai de cel vinovat, putând fi respectivul oricât de înarmat și înfoindu-se el cât o vrea în fruntea unui pâlc de oșteni. Dar Sardus n-a intervenit niciodată, ceea ce în ochii oamenilor însemna că nici n-a fost nevoie s-o facă.

Da, problema cea mai stringentă pentru populație deveni lipsa de spațiu. În interiorul zidurilor nu se mai putea arunca nici un ac. Câțiva băștinași încercaseră să facă speculă cu locuințele lor, însă fură expulzați. De altfel, nici nu mai aveai cum profita într-un fel sau altul de pe urma vreunei situații: banii fuseseră desființați, iar noii veniți erau oricum lipsiți de bunuri materiale, cei mai mulți dintre ei sosind în „Cetatea Soarelui” doar cu cât au putut căra cu spatele, majoritatea cu și mai puțin… Trebuia născocit ceva pentru a asigura adăpost și ultimelor valuri de adepți, și celor ce vor continua să sosească, deși era tot mai greu de străpuns blocada vrăjmașilor de la frontiere. Și mâncarea începuse să se împuțineze, totuși nu îngrijorător: dușmanii încă nu atacau cetatea, fiind întotdeauna opriți deja la marginea regatului, rămânând astfel toate ogoarele la dispoziția „Cetățenilor Soarelui”. Gospodărit cu zgârcenie fiecare petec de pământ, raționalizându-se toate produsele, oamenii mai trăiau într-o relativă siguranță. Cu toate astea, imensul spor de populație cerea fie fondarea unor noi așezări în afara zidurilor, fie mărirea incintei acestora. Vorbitorul refuza să ia orice decizie, iar Aristonikos era prea ocupat cu operațiile militare.

Sardus continua să vorbească despre cele trei principii fundamentale ale unei societăți egalitariste, despre uniformitatea doar potențială, nu și definitivă, despre încrederea în Speranță și despre clarificarea talentului fiecăruia, astfel încât scopul imediat al individului să se îngemăneze cu aptitudinea sa cea mai proeminentă înlăturând frânele existențiale. Toate astea, întoarse zilnic pe o față și pe alta, exemplificate în fel și chip și discutate pe îndelete cu flecare, erau ascultate cu evlavie de toți cei ce ajungeau suficient de aproape de templul Athenei pentru a-l putea auzi pe Vorbitor. Pentru a-i auzi cuvintele și pentru a-i auzi râsul scurt, însă în legătură cu noii veniți nu se luă nici o măsură. Și tocmai când situația păru să devină fără ieșire, cele trei regate vecine se uniră și porniră o ofensivă generală, așa cum nu cunoscuse Heliopolis de la înființarea sa cu aproape un an în urmă. Aristonikos avea nevoie de o armată suficient de numeroasă pentru a putea menține hotarele și, drept urmare, mai mult de jumătate dintre „Cetățenii Soarelui“, aproape toți bărbații, dar și multe femei și copii au plecat în întâmpinarea dușmanilor. Orașul se goli brusc și mulțimea văzu în acest fapt un nou semn al înțelepciunii de necontestat a Vorbitorului. Dacă s-ar fi procedat așa cum ceruseră tot mai mulți cetățeni, s-ar fi lucrat degeaba la o nouă așezare sau la făurirea unor ziduri mai largi. N-ar mai fi fost brațe îndeajuns pentru agricultură și nu s-ar fi obținut atâtea produse de primă importanță din partea meșteșugarilor. Acum toate aceste necesități erau pentru o vreme acoperite, armata putea lupta liniștită, iar problema adăpostirii întregii populații era și ea rezolvată. Plus de aceasta, așa cum a repetat de atâtea ori Cel de Al Șaisprezecelea, fiecare om a putut să-și cultive propriul talent, să se afirme într-un anumit domeniu în fața tuturor și a sa însuși și să-și asigure astfel o nemărginită liniște și fericire.

Războiul împotriva Bitiniei, a Regatului Part și a Cappadociei fusese câștigat în mod strălucit. Agresiunea fusese respinsă și poate că victoria ar fi fost și mai desăvârșită dacă Vorbitorul nu s-ar fi opus urmăririi dușmanilor.

– Noi am făurit aici un stat ideal, în care nimeni nu are a se plânge de nimic. Dacă am încălca alte teritorii, am deveni ca și vrăjmașii ce ne-au atacat și am pierde tot ce am dobândit: ne-am pierde pe noi înșine.

Degeaba a încercat Aristonikos să explice avantajele unei victorii zdrobitoare pentru securitatea viitoare a „Cetății Soarelui”. Vorbele lui Sardus aveau o asemenea greutate încât regele nu li se putea împotrivi. Mai neplăcut pentru acesta a fost însă triumful organizat în Heliopolis. În loc să fie aclamat el și cu toți cei ce au luptat pe câmpul de bătaie, uralele mulțimii se îndreptau din nou doar spre Vorbitor, socotit iarăși drept adevăratul Salvator al Statului. Ceea ce era prea mult chiar și pentru un Aristonikos dispus să înghită destule doar pentru a-și asigura o siguranță nelimitată în țară. El era conștient că afluența de oameni – atât de necesară acum, când dușmanii au devenit tot mai numeroși – i se datora numai Vorbitorului. Mai știa că tot lui Sardus poate să-i mulțumească și că nu i-a contestat nimeni drepturile la tronul attalizilor. Și tot Al Șaisprezecelea fusese cel ce a reușit să-i facă pe toți acești „Cetățeni ai Soarelui”, veniți din cele patru zări și provenind din cele mai diferite pături sociale, să se supună fără crâcnire necesităților zilei. Dar, pentru unii oameni, o putere fără glorie este ca un ulcior de apă rece de care n-ai voie să te atingi, ci doar să-l privești. Aristonikos era unul dintre aceștia și, riscând să distrugă totul, să se piardă chiar și pe sine, căută o cale de a scăpa de Sardus.

Prilejul se ivi atunci când se zvoni – și apoi se confirmă – că romanii vor veni cu armata pentru a-și intra în drepturi asupra Pergamului, drepturi provenind din moștenirea lui Attalus al Treilea. Oameni trimiși de Aristonikos începură să facă propagandă antiromană și, descriindu-i în culori cât mai negre pe inamici, nu uitau să amintească și de originea lui Sardus. Dar mulțimea nu era dispusă să se despartă de Vorbitor. Unii instigatori plătiră cu viața insinuările împotriva Celui de Al Șaisprezecelea, alții renunțară să-l numească și pe Sardus drept un potențial dușman, mulțumindu-se să asmută „Cetățenii Soarelui” doar împotriva Romei, care urma să-i invadeze.

În al doilea an al șederii lui Sardus la Pergam, o conjurație pusă la cale de Aristonikos îl surprinse noaptea, în timp ce dormea, și-l omorî.

Se spune… Se spune că soldații însărcinați să-l ucidă erau atât de înfricoșați încât l-ar fi înjunghiat pe întuneric la început pe unul dintre ai lor. Dar Sardus, curios cum de a reușit pentru a treia oară să scape nevătămat de pumnalele unor agresori, s-ar fi trezit și repezindu-se la atacatorii gata de fugă, ar fi încercat, la fel ca întotdeauna, să vorbească, să întrebe și să întoarcă pe toate fețele cele întâmplate. Până ce unul dintre ostași, amintindu-și de ce a venit, i-ar fi împlântat pumnalul în spate. Aproape că și el era convins că gestul i se va sfârși undeva în aer și ar fi dorit doar să-și dovedească încă o dată că Vorbitorul nu poate fi răpus de o mână de muritor. Cu atât mai mirat ar fi fost în primul rând ucigașul cum de a căzut Sardus și cum de a murit în aceeași clipă. Se spune…

După uciderea Celui de Al Șaisprezecelea, în Heliopolis a izbucnit o molimă care a prăpădit aproape jumătate din populație. Frontierele n-au mai putut fi ținute și tot restul „Cetățenilor Soarelui” s-a retras între zidurile orașului. În anul 129 î.e.n., la patru ani după moartea lui Tiberiu Sempronius Gracchus și la doi de la cea, la fel de năprasnică, a lui Sardus, Perperna l-a învins într-o luptă decisivă pe Aristonikos, iar Pergamul a fost transformat în provincia romană Asia.

„Cetatea Soarelui” n-a apărut din neant în Pergamon. Ea ne este cunoscută – chiar cu acest nume -încă de mult, din Egiptul primelor dinastii, este amintită în Vechiul Testament și este descrisă și mult mai târziu, de pildă de Tommaso Campanella. Și, oricât de trist i s-a sfârșit adesea răgazul, nimic nu ne împiedică să credem că o altă (?) „Cetate a Soarelui” va mai apărea și în viitor.

În Pergam, Cetatea Soarelui s-a terminat doar pentru vremea Celui de Al Șaisprezecelea, numit de noi „Sardus” și de „Cetățenii Soarelui” „Vorbitorul”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.