Cei o sută, Ecce Homo (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Deci, prima problemă – unde a fost? A doua problemă – cât a rămas în acel loc? Aceasta, a doua, se pune din nou diferit: pentru relatările târzii, războiul cu pirații își pierde atestarea, el devenind o poveste în poveste. În scrierile primilor analiști, dispariția Grifonului s-a întâmplat destul de repede după victoria lui Pompei. Cel de Al Nouăsprezecelea fiind cel ce l-a convins pe comandantul militar să se poarte neobișnuit de blând cu învinșii săi, așa că pirații nu numai că n-au fost răstigniți ca toți tâlharii, dar au beneficiat de o cu totul nesperată împroprietărire cu pământ și de drepturi de care nici un bandit prins nu s-a bucurat vreodată. (Sau poate că unul da, dar o colectivitate atât de numeroasă în nici un caz.) Oriunde ar fi dispărut, din locul acela va trebui să reapară, deși, în răstimpuri, Grifonul, se spunea, și-a mai făcut reapariția în mai multe puncte diferite de pe glob, oameni învățați medievali străduindu-se ani de zile să demonstreze că un anume fenomen sau un anume individ n-au reprezentat decât ipostaze ale faptelor și ale prezenței Grifonului. Cu ajutorul puterilor lui s-au explicat întâmplări, căutându-li-se întotdeauna o anumită logică specială a desfășurării. Ceea ce înseamnă că, în tot amalgamul de istorii năzdrăvane, nu de puține ori chiar trăsnite, atribuite fără nici o reținere Celui de Al Nouăsprezecelea, ar fi existat totuși o ordine interioară, ceva ce le dădea o marcă anumită. Dar oricare ar fi fost aceasta, scribul nu mai este în stare s-o identifice. Pentru el, numeroasele apariții și dispariții, transformări de obiecte și înzestrarea lor cu calități neobișnuite, recorduri de viteză și de forță, precum și – mai ales – impunerea voinței asupra altora nu se alcătuiesc decât în anecdote distincte, în care, nu de puține ori, eroul se comportă după gustul unui autor, iar altădată după cel al altuia. Doar respectul focului, potențele nelimitate folosite numai în funcție de dicteul convingerilor morale și deznodământul mesianic fac din Grifon un personaj unic, recognoscibil de la variantă la variantă și de la epocă la epocă. (Cu toate că, răsfoind atâtea epoci, pentru scrib cuvântul „unic“ ar trebui eliminat definitiv din orice formulare…)

Dintre diferitele lui dispariții, scribul va alege una, cea care i-a plăcut mai mult: în Insulele Laccadive se află o grotă ce-i poartă și azi numele. Arhipelagul Laccadive conține patru insule mai mari, locuite și o sumedenie de insule mici, fără populație umană. Pe una dintre insulele mici, povestește legenda că, venind de pe mare, acolo s-ar fi stabilit Grifonul împreună cu mai mulți discipoli de-ai săi. Un rege din India ar fi aflat de puterile-i năzdrăvane și l-ar fi chemat pentru a-l folosi într-un război interminabil cu suveranul vecin. Dar Grifonul n-a fost nici până atunci pe continent și a refuzat și invitația regelui respectiv. Acesta, jignit, a trimis armata să i-l aducă. Ostașii, însă, neputându-și explica ulterior nimic, s-au întors fără a-și aminti de ce n-au executat ordinul. Au fost pedepsiți cu moartea până la unul și trimiși alții în locul lor. Ca să-i cruțe, Grifonul i-a făcut să plece departe de continentul indian. Atunci le-au fost executate familiile. A treia armată venită să-l aducă viu sau mort la regele de pe continent n-a găsit decât cadavrele întregii colonii. Ca să fie crezută, această oaste a luat cu ea leșurile, le-a dus regelui și le-a ars în fața lui. Peste un timp, călătorii povesteau din nou că Grifonul și oamenii lui se află pe insula de unde le-au fost aduse trupurile neînsuflețite. Atunci a plecat regele însuși, pentru a se convinge cu ochii săi. L-a întâlnit într-adevăr pe misteriosul personaj și a fost invitat în peșteră, cu condiția să vină singur. În timp ce ei stăteau de vorbă, au năvălit și oștenii regelui, stricând înțelegerea. L-au ridicat pe Grifon și l-au dus în capitala regatului. Fiindcă a refuzat să îndeplinească orice din ce i s-a cerut, a fost executat public.

„Un om ce nu se poate opune să fie prins și ucis nu are puterile care l-au făcut renumit, a concluzionat regele, iar în lipsa acelor puteri, nici n-am nevoie de el! “

Lucrurile s-au liniștit până ce s-a răspândit zvonul că și suveranul vecin a trecut prin exact aceleași întâmplări până ce l-a executat, la rândul lui, pe Al Nouăsprezecelea.

„Nu-i nimic, și-a spus regele, în felul acesta a murit și mai inexorabil!“

Doar că de ostrovul unde și-a stabilit Grifonul colonia nu s-a mai putut apropia nimeni, toate ambarcațiunile erau aruncate înapoi de furtuni teribile și, din când în când, un vulcan azvârlea spre cer trombe de foc.

De departe, prin aparate optice, în locul care ar fi trebuit să fie pustiu se vedeau mișcându-se oameni.

Peste câteva sute de ani, călătorii care au reușit să acosteze pe insulă au găsit în fața grotei un bolovan uriaș, bolovan ce n-a putut fi dat la o parte nici până astăzi. Localnicii din arhipelag pretind că atunci când gura peșterii va fi eliberată de către Grifon, oamenii vor avea deschisă calea spre tărâmul vieții veșnice și fericite. Dar, deocamdată, nimeni nu trebuie să mai încerce să pătrundă în grotă. Și, deși s-au găsit în apropiere obiecte demne de tot interesul, nici o expediție arheologică n-a fost încă autorizată să cerceteze insula.

După ce s-au stins martorii oculari, Cel de Al Nouăsprezecelea a dispărut, lăsând locul doar legendelor despre un grifon, despre Grifonul neopythagorian.

AL DOUĂZECILEA

– Gallus –

(78 î.e.n. – 46 î.e.n.)

DESPRE VULNERABILITATEA ERUDIȚIEI

Descrierea vieții Celui de Al Douăzecilea ar trebui să prezinte multe similitudini cu tehnica romanului polițist prin aceea că din biografia aceasta n-a rămas de notorietate decât sfârșitul personajului, scribului revenindu-i sarcina ca, pornind de la crimă, să reconstituie cele ce s-au întâmplat anterior. Cu atât mai descurajant va fi pentru un cititor doritor de momente tari și răsturnări de situații ca, după o introducere atât de promițătoare, să fie pus să însoțească un erou a cărui viață s-a petrecut liniară, ale cărui aventuri s-au desfășurat la nivelul cunoașterii și ale cărui fapte de vitejie s-au evidențiat doar în intimitatea slovelor. Gallus n-a participat cu arma în mână la nici o bătălie, deși a fost martor ocular la destule războaie, nu a îndeplinit nici o magistratură, n-a executat nici un fel de însărcinări de stat. El a fost un simplu erudit, o persoană particulară ce s-a bucurat de favoarea lui Iulius Caesar, un soi de jucărie preferată a Conducătorului, un fel de ciudățenie ce n-a făcut niciodată și nimănui vreun rău. Nimic palpitant într-un asemenea „roman polițist”, nici crima n-a fost subtilă și nici asasinii nu s-au străduit să se ascundă cine știe cât. În imediata apropiere a lui Iulius Caesar s-au petrecut numeroase fapte mult mai mărețe, bătălii cu finaluri greu previzibile, intrigi atrăgând în joc personaje puternice și ducând la finaluri dramatice. Și nici momentul asasinatului nu avantajează victima: în același timp erau în plină desfășurare evenimente menite să schimbe soarta lumii pentru sute de ani, republica romană își trăia ultimele ceasuri și încasa loviturile de grație, nenumărați eroi, de prim rang în economia jocului ce se derula atunci își pierdeau viața sau se grăbeau s-o îndrepte cu fața spre alte țeluri decât cele spre care alergaseră până atunci. La moartea lui Gallus nu a căzut vreo stea, pământul n-a fost zguduit de cutremure și nici soarele nu a devenit mai palid.

Al Douăzecilea a fost omorât la vârsta de doar treizeci și doi de ani, în Africa, lingă Thapsus. Dar nu în timpul bătăliei, ci în seara premergătoare. Gallus se afla în cortul său și se delecta cu un manuscris achiziționat de Caesar pentru o nimica toată. Era una dintre acele scrieri ce produc satisfacții până și prin simpla lor descifrare, deoarece atât literele cât și sensul nu se dezvăluie decât unor inițiați. Lucrarea era întocmită astfel încât putea fi citită și în mod obișnuit, însă și cu ajutorul unui cifru și Al Douăzecilea se pregătea să-i prezinte manuscrisul „Divinului Iulius”, mare amator și acela de cărți rare și de scrieri codificate. (Nu l-a învățat Gallus să-și întocmească scrisorile cu ajutorul unui cifru și n-a intrat imediat Caesar în joc cu o încântare de copil – chiar dacă de cele mai multe ori se încurca și folosea cheia greșit?)

Al Douăzecilea era ocupat cu manuscrisul din fața sa și se găsea într-una dintre acele stări pe care le poate gusta doar cineva obișnuit să se bucure pentru o întorsătură de frază sau pentru recunoașterea unui sens ascuns. De data asta, simțea, se afla nu numai în fața unui cod ingenios, ci și a unei noi modalități de abordare a criptării. El, cel ce se bucura de cea mai mare autoritate în materie¹, intuia că se apropie de punctul de unde începe desăvârșirea. Manuscrisul găsit îi sugera că un cifru ideal este acela care nu numai că ascunde adevăratul mesaj, dar îi ia unui cititor neavizat până și bănuiala că sub textul aparent s-ar putea insinua și o altă comunicare. Lucrul nu este întotdeauna ușor de realizat, mai ales în cazul unor enunțuri deosebit de importante, unde cele transmise se mărginesc, de obicei, între a recomanda ce va urma să se întâmple sau, dimpotrivă, interzicând un anumit lucru. Un cifru tradițional ar determina pe cel ce ar intercepta mesajul să caute dezlegarea. Un text fals, arbitrar, acoperind primul sens, ar naște bănuieli. Doar o pistă contrafăcută, relativ ușor decodificabilă, însă cu un conținut plauzibil, ar astâmpăra susceptibilitățile.

Ideea nu era nouă și existau deja și unele realizări ale ei. Dar de fiecare dată se ivea un punct unde cele trei nivele (textul de suprafață, pista falsă și adevăratul mesaj) nu mai comunicau între ele, fiind necesare cifruri de tranziție pentru realizarea materialului, ceea ce, bineînțeles, sporea dificultatea citirii și mărea riscul interpretărilor greșite. Acum, însă, cu manuscrisul pe care-l avea în față, Gallus realiză străfulgerarea unei idei de geniu, a unei clipe ce se naște doar din însumarea bruscă și aparent nemotivată a tuturor asociațiilor fericite făcute într-o perioadă lungă de căutări. Cel de Al Douăzecilea trăi intuiția cifrului perfect. Prin față îi trecură, în câteva secunde, atât nuanțe disparate ale magiei cifrelor, cât și un anumit fragment din Pythagora (nu citit tradițional, ca de atâtea ori, ci descifrat brusc și din memorie), precum și imaginea neasemuit de clară a unui mic crâmpei al hieroglifelor de pe latura de vest a Piramidei celei Mari. Revelația era cu atât mai desăvârșită cu cât i-ar fi produs satisfacții infinite chiar și numai înțelegerea – în sfârșit! – exactă a uneia dintre aceste trei taine, darămite priceperea lor integrală și alăturarea lor minunată.

– Zeii, exclamă Gallus, sunt probabil foarte mirați când văd în câte cioburi au reușit oamenii să sfarme cunoașterea. Este o adevărată minune când câte un muritor izbutește să adune câteva fragmente ce se lasă alcătuite atât de perfect. Dar în acele puține clipe, părțile reflectă, în străfulgerări, întregul, acel puzzle perfect!

Sclava chircită în fundul cortului îl privea cu ochi blânzi. Spre deosebire de alți ascultători de-ai lui Gallus, revoltați câteodată că nu-i pricep spusele, ea nici măcar nu încerca să-l înțeleagă: ea știa că nu toți oamenii se entuziasmează pentru aceleași lucruri. Chiar și în dragoste, observase, sufletele unora se agață de clipă, în vreme ce alții hoinăresc, între timp, cine știe pe unde. Romanul acesta, ce i-a fost hărăzit câteva nopți și îi este stăpân, n-are decât să se extazieze în fața plăcerilor sale. Oricare ar fi ele. În fond, nu există bărbat să nu simtă nevoia de a se încurca în gânduri pentru a avea impresia că el este cel mai deștept de pe suprafața pământului. Când se pune pe cugetat, până și cel mai prost are impresia că e buricul universului. Doar că Al Douăzecilea a ajuns la o revelație de soiul celor pe care un muritor doar în cel mai bun caz o dată în viață le poate atinge. Revelație ce i-o va împărtăși și lui Caesar. Nu degeaba reprezenta Gallus pentru Conducător specialistul în delectările spiritului, în aceeași măsură precum C. Oppius și Balbus constituiau autoritățile în construcții și finanțe Dar aceia erau și oșteni și oameni buni la toate, chiar și scriitori. Gallus nu era decât responsabilul cu inteligența și cu erudiția. În așa o măsură încât, într-o zi, Caesar se spune că ar fi exclamat că de multe ori i se întâmplă ca privindu-l pe Al Douăzecilea să regrete că se mai îndeletnicește și cu altceva decât cu bucuriile cunoașterii pure. În această mărturisire s-a aflat – indiferent de a fost rostită sau nu cu voce tare – atât gingășie, regret, dar și ciudă și chiar și puțină ură. Tânărul – care ar fi putut să-i fie fiu – și care-i semăna atât de izbitor fizic, era și o oglindire a sa, motiv pentru a-l iubi, dar și un afront viu: Gallus îi dovedea că existau domenii unde până și el, Caesar, putea fi depășit.

Cel de Al Douăzecilea era într-adevăr o memorie ambulantă a culturii. Despre el se credea că știe tot ce s-a scris vreodată pe piatră, argilă, metal sau papirus. Crescut în atmosfera ușor ireală a comunității tatălui său împreună cu o mulțime de alți copii, având grijă Grifonul de a nu i se crea lui condiții deosebite de viață numai pentru că era fiul șefului coloniei, Gallus s-a obișnuit de mic cu o viață mai mult decât cumpătată, cu studiul unor surse rare și cu credința că prin strădanii susținute orice țel este realizabil. Fiind educat într-un dispreț absolut față de proprietate, copilul a învățat devreme că singura avere o reprezintă bogăția cunoștințelor dobândite. Sigur, cei din jur vorbeau în primul rând despre idealul purității sufletești, dar Al Douăzecilea văzuse de timpuriu prea mulți oligofreni neprihăniți mișunând printre numeroșii adepți ai părintelui său, încât simpla curățenie spirituală să nu i se pară deloc un scop în sine. De altfel, s-a despărțit devreme de ceata Grifonului, atmosfera din jurul ritualurilor zilnice înăbușindu-l. N-a fugit, dimpotrivă: Al Nouăsprezecelea însuși l-a recomandat unor prieteni din Alexandria. Și, deoarece aici i s-a spus că e mai bine să nu dezvăluie al cui fecior este și fiindcă mai târziu, atunci când l-a însoțit pe Caesar peste Rin, și-a luat pentru totdeauna porecla „Gallus”, descendența sa adevărată n-a mai ajuns să fie cunoscută. Totuși, de la tatăl său a moștenit ușurința extraordinară de a învăța nenumărate limbi într-un timp foarte scurt, precum și puterea neobișnuită de muncă. Însă nu și sănătatea. Deși înalt și bine făcut, solicitările constante la care se supunea rodeau din el, iar de la strămoși uitați renăscu, tocmai in trupul lui, și boala sfântă. În afară de aceasta, era miop și obișnuia să poarte după el un grup de sclavi cunoscători de carte pentru a-i citi manuscrisele, deoarece ochii îi oboseau prea repede. Avea nevoie de mai multe asemenea ajutoare fiindcă i-ar fi fost imposibil să găsească o singură persoană aptă de a se descurca în atâtea limbi în câte glăsuiau textele ce-l interesau. În acest scop, primise cadou de la Caesar mai mulți robi și ori de câte ori generalul dădea în expediții de popoare nemaiîntâlnite, se grăbea să-i trimită câte un bărbat învățat al acelor locuri². Și Atticus i-a făcut asemenea daruri, alături de câteva copii prețioase redactate în atelierele sale. Totuși, miopia îi pricinuia numeroase necazuri și, chiar și cu atâtea facilități, se ciocnea de greutăți în studiu, mai ales când se afla în fața unor texte așternute în limbi pentru care nu avea nici un interpret. Atunci punea să-i fie copiate la scară: de două ori mai mare fiecare semn, de trei ori mai mare… Doar că de nu cunoști un grafem, nici nu-l poți reda pe alte distanțe în mod fidel. Și, de fiecare dată, Gallus insista până ce afla conținutul unor manuscrise care, uneori, nu meritau nici măcar în parte osteneala investită în descifrarea lor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.