În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Marinarii de pe corabia pe care se urcase în Sicilia au rămas uimiți de nenumăratele scamatorii cunoscute de copilul acela veșnic în mișcare. Băiatul putea să facă să apară și să dispară o monedă pe o scândură lucioasă, fără ca măcar să se atingă de ea, venise însoțit de un cățel cu care se întreținea ca și cu un om, animalul vorbind absolut inteligibil și coerent; copilul mai reușea apoi să scoată dintr-o cutiuță zeci de panglici, dintr-alta găleți cu apă, era în stare să determine un porumbel să zboare conform unui traseu prestabilit și trișa extraordinar la zaruri sau la orice alt joc. Niciodată nu-l puteai prinde cum face, dar de fiecare dată cuburile cădeau pe fața anticipată de el. Un cavaler, călătorind cu aceeași corabie, fu atât de cucerit de priceperea nemaivăzută a tânărului încât îi făcu propunerea de a se însoți amândoi, adultul contractând partidele, iar copilul jucând efectiv. Cavalerul vedea un izvor de aur țâșnind viguros din această colaborare și încercă să-l convingă și pe băiat, dar neuitând să-i aducă aminte că el, în calitate de minor, n-avea încă dreptul de a juca de sine stătător pe bani. Însă nu reuși să-l înduplece nicicum. Nici măcar atunci când – pentru a-i pune mândria la încercare, – îi contestă iscusința. Băiatul îi dovedi că poate face într-adevăr ce vrea cu zarurile, dar râse cu poftă de câștigul ce se învedera. Cavalerul înfuriat îl luă la bătaie, însă peste câteva zile, când copilul îi propuse să joace în doi, constată cu bucurie că-i merge zarul grozav și că i-a luat micului trișor un morman de bani. Doar că, atunci când a vrut să-și adune câștigul, monedele se transformaseră în pietricele de râu. Toate astea l-au făcut pe Cel de Al Douăzeci și treilea iubit de marinari și ei i-au propus să-i urmeze și pe mai departe. Nu, băiatul voia să meargă la Roma și se dovedi repede că nu poate fi oprit de la ceva ce și-a băgat el in cap.
Cu aceeași corabie călătoreau și niște actori. Și aceștia l-au invitat să intre în trupa lor, mai ales că pierduseră recent, într-o epidemie, doi interpreți. De data asta tânărul acceptă. Fizicul și mișcările-i fine î1 ajutau să joace roluri de femeie, dar cucerea în primul rând faptul că meseria în care se introducea îi permitea să fie mereu altul, mereu doar cine voia, conform unei convenții acceptate ușor de toată lumea. Și mai era ceva ce-i plăcu din prima clipă la actori: modul cum își băteau aceștia joc de multe lucruri prezentate de numeroșii săi pedagogi întotdeauna drept foarte grave, dar dovedindu-se profund plicticoase, intangibile. De cele mai multe ori artiștii puteau spune ceea ce altora le era interzis și, fie că-și râdeau de toate, ca în comedii, fie că încercau să stoarcă lacrimi de la spectatori în piesele cu subiecte triste, exista întotdeauna o posibilitate de a sfida nepedepsit realitățile cele mai sensibile.
E adevărat, tragediile îl cam plictiseau – datorită vârstei lui fragede, bănuiau actorii – dar în piesele vesele, atât în cele grecești, cât și în cele latine, își dădea drumul în voie și, părăsind de cele mai multe ori subiectul propriu-zis, improviza după bunu-i plac, stârnind ropote de aplauze încă de la reprezentațiile date pe drum, înainte de a ajunge la Roma. Totuși, dominus gregis, șeful trupei, nu era prea încântat de faima mare pe care începeau s-o atingă spectacolele date de actorii lui datorită noului interpret. Cel de Al Douăzeci și treilea strica piesele prin năzbâtiile-i prea dese, încercând să atragă tot timpul atenția doar asupra sa, introducând intrigi inexistente, conversând cu nedespărțitul său cățel, făcând actori conștiincioși să-și rateze rolurile, după ce compromitea o tiradă tragică printr-o bufonerie deplasată. Și mai era ceva ce nu-i convenea bătrânului artist: băiatul era indisciplinat, prost crescut și obraznic. Într-o zi dispărea chiar înaintea începerii reprezentației și își făcea apariția abia după o oră, altădată se făcea nevăzut între două scene și punea sub semnul întrebării continuarea, refuza să învețe rolul și improviza încontinuu, deturnând acțiunea sau întrerupând desfășurarea intrigii pentru a se produce cu o scamatorie sau cu o incredibilă demonstrație acrobatică. Era evident că tânărul, cu tot talentul indiscutabil ce-i fusese dăruit, nu era făcut pentru teatru, ci pentru spectacole de scamatori. După un „recital” de-al lui, era imposibil să mai reiei o tragedie, publicul cerând alte și alte trucuri și refuzând cu indignare să urmărească îndeplinirea destinului zguduitor al unui erou mitologic..
Așa că, în ciuda convenției făcute inițial cu copilul și în pofida faimei de care începuse acesta să se bucure în rândul spectatorilor, dominus gregis anunță administratorul lui Felix din Sicilia unde se află tânărul stăpân. Atracția trupei fu luată de trei sclavi vânjoși, iar tragedienii putură să-și reia viața lor mai puțin glorioasă, dar netulburată de o concurență atât de neloială.
Cu cine semăna copilul? Până și sclavii familiei au uitat de mult că și Felix distrase cu jocul de zaruri un împărat…
Totuși, experiența actoricească a viitorului „Magister morum“ s-a dovedit decisivă pentru existența lui ulterioară. În pofida tuturor pedepselor, până la urmă a obținut să i se permită să înjghebeze o trupă de copii acasă și să dea cu ei reprezentații pentru cine se nimerea. Dar nici scenariile interpretate de micii artiști nu semănau cu piesele adevărate. După ce se copilăreau în fel și chip, sub privirile îngăduitoare ale adulților, după ce se băteau, se tăvăleau pe jos, rosteau cuvinte fără perdea sau încercau, stângaci, să-și amintească de scene din texte celebre, Al Douăzeci și treilea lua spectacolul pe cont propriu și se apuca de tot felul de isprăvi apte de a-i băga pe cei de față în sperieți. Reușea să se facă văzut și nevăzut, reușea să determine câte un sclav să stea, împotriva voinței, în cap, la fel cum silea și animalele să-i îndeplinească poruncile trăsnite, provoca apariția și dispariția a tot felul de obiecte. În special, în asta consta puterea lui: să scoată ca din nimic un ban sau un fruct și, fără a se atinge de el, să-l ascundă din nou privirii asistenței.
De unde a învățat copilul asemenea trucuri, se întrebau oamenii uimiți, nimeni cu care a ajuns el în contact nu se pricepea la așa ceva1.
Apoi, după ce a reușit să manipuleze în același mod și obiecte mari, lumea a început să se sperie de-a binelea. Viitorul „Magister morum“ nu se mulțumea cu performanțele demonstrate, descoperea, mereu și mereu noi încercări, care de care mai năzdrăvane. Și totul fără nici un scop rezonabil, doar pentru spectacolul în sine, dacă nu se luau în seamă explicațiile încâlcite cu care-și însoțea demonstrațiile. Niciodată nu s-a apucat să scoată la iveală bani sau obiecte pentru a le valorifica, niciodată n-a profitat nici el și nici altcineva de roadele concrete ale scamatorilor lui, niciodată n-a ajutat pe cineva cu ele. Și măcar dacă ar fi tras el foloase practice de pe urma științei sale înspăimântătoare… (Dar cine să asculte vorbele, când în fața ochilor se petreceau asemenea minuni?) De pildă, într-o frumoasă zi de vară, pe vremea unei secete cumplite, când mii de oameni posteau cu zilele, iar vitele muriseră aproape toate de foame, fiul stăpânului domeniului a adunat câți flămânzi s-au găsit prin preajmă, oameni liberi și sclavi, și le-a arătat o singură pâine. Apoi, rupând-o în bucăți, le-a oferit tuturor câte un colț și unica pâine a ajuns pentru fiecare. Cine a vrut a mai primit încă o bucată. Și încă una. Acesta ar fi fost un lucru rațional, o faptă bună, iată că, la o adică, băiețandrul zurliu nici nu e atât de zănatic pe cum se spune…
Doar că aprecierile au venit prea repede: peste doar câteva minute, pâinea a început să se umfle în pântecul celor ce au mâncat-o, toți oamenii observând cu groază cum li se mărea corpul, cum parcă plesnea în sute de cioburi sub presiunea recoacerii neașteptate a ceea ce i-a săturat. Și, în vreme ce lumea se tăvălea pe jos de durere și de spaimă, autorul grozăviei râdea cu gura până la urechi și potoli pâinea din burțile oamenilor abia atunci când s-a plictisit de scena declanșată. Nu, un demon rău trebuie să se fi cuibărit în trupul acestui vlăstar de familie atât de bună, altfel nu-și putea nimeni lămuri ce se petrecea cu el.
Nu trecură decât puține luni și băiatul plecă din nou de acasă. Ajutoarele lui nedespărțite în toate isprăvile ce le făcea erau doi tineri evrei de vârsta lui: Țjpor se numea unul și Simon îl chema pe al doilea. Părinții lor, oameni de încredere ai lui Felix, se urau între ei: familia lui Țipor îngrijea vechiul rit strămoșesc, în vreme ce părinții lui Simon, proaspăt veniți de la Ierusalim, au trecut la credința pe care o propagau ucenicii acelui Christos ce fusese pus pe cruce recent în Iudeea. În năzdrăvăniile la care îl ajutau pe viitorul „Magister morum“, cei doi se înțelegeau de minune și uitau de cearta dintre familiile lor. Când își aminteau totuși de diferențele de religie, tânărul stăpân îi alunga de lingă el. Pentru a evita această pedeapsă, preferau să se ignore reciproc. Acum fugiră din Sicilia împreună cu Cel de Al Douăzeci și treilea.
Felix rătăcea pe undeva în lume, iar oamenii erau speriați și obosiți de teroarea lui Tiberius. Cu cât îmbătrânea, toate defectele și întreaga cruzime a împăratului ieșeau mai hidoase la lumină. La dizgrația și uciderea lui Sejanus, dregătorul urât de toată lumea, poporul și bărbații cei mai de seamă au zâmbit pentru ultima oară. Dar nu se schimbase nimic, ba acum era și mai rău întrucât nu mai puteai să spui că un potentat ticălos face toate nelegiuirile fără știrea împăratului și, în afară de zeii surzi și indiferenți, nu mai exista nici un for superior în care să mai nădăjduiești. Arbitrariul devenise lege și spaima era atât de mare până și în provincii încât nimănui nu-i mai păsa cu adevărat că un adolescent răsfățat a fugit iarăși de acasă. Mai plecase el și de alte ori și de fiecare dată se găsise cineva să-l trimită înapoi. Acum nu se mai grăbi nimeni să-l caute și tânărul hoinări nestingherit prin Italia, înainte de a-și face din nou intrarea în Roma.
Pentru a-și asigura pâinea, se angajă la prima trupă de actori întâlnită și colindă împreună cu aceasta satele și orașele, jucând roluri mai mici și producându-se ca solist doar în pauze sau înainte de spectacole, în scop de reclamă. Se îndrăgosti de foarte tânăr de o femeie din trupă, îi făcu în cursul timpului o droaie de copii, se căsători cu ea la vremea majoratului și n-o mai părăsi niciodată, fiind văzut în continuare mereu în compania numeroasei sale familii și, uneori, a lui Țipor și a lui Simon.
Aproximativ peste o mie cinci sute de ani, un urmaș – care nu știa că-i era urmaș – a învățat trucuri asemănătoare de la un individ ce se dădea când conte spaniol, când prinț oriental, când doctor a șapte universități. Într-o zi, acest maestru, printre altele, al „magiei negre”, obișnuit să uluiască asistența prin faptul că putea dispare oricând brusc de pe scenă, n-a reușit să se facă nevăzut de pe rugul de care l-a legat un inchizitor. Totuși, deoarece pierise într-un fum dens, ucenicul său păstră convingerea că învățătorul n-a mai fost de mult înlănțuit de rug, atunci când stiva de lemne s-a mistuit înghițită de flăcări. Credința aceasta i-a dat încredere în tot ce întreprindea, dar l-a făcut și nesăbuit. A început să se creadă nemuritor și a căzut victimă unei situații ușor de evitat. Dar, cel puțin, n-a cunoscut spaima morții, fiind convins până în ultima clipă că lui nu i se poate întâmpla nimic.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.