În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
Aşadar, trebuind să se supună tuturor insistenţelor, papa a părăsit, în septembrie 1376, „Captivitatea Babiloniană” de la Avignon, îndreptându-se spre Marsilia, de unde s-a îmbarcat pentru Genova. A fost o hotărâre extremă, pe care cei ce l-au considerat (şi continuă să-l considere) un papă şovăielnic şi neputincios politic nu ştiu s-o explice. Calul pe care a încălecat n-a vrut să pornească, însuşi tatăl papei s-a culcat pe pragul ieşirii din palat spre a-l implora astfel să rămână, în vreme ce rudele sale cele mai apropiate boceau ca la mort1, iar slujitorii au scăpat de trei ori din mână cufărul cu odăjdiile de paradă. Totul se opunea părăsirii confortabilului palat de la Avignon de către cel ce avea să fie ultimul papă francez. Ce i-a dat „acelui om şovăielnic” puterea de a părăsi comoditatea lentorii latenţei pentru o plecare atât de riscantă, trecând peste nişte semne care i-ar fi făcut pe alţii mult mai hotărâţi să se răzgândească? De data asta nu Locatus, ci Manuscrisul Gr. 203 este cel ce relatează o altă întâmplare cu Exorcistul, întâmplare strâns legată de plecarea lui Grigore al XI-lea din Avignon.
Aici este momentul de a spune că scribul este mai mult decât mirat de cele ce s-au întâmplat. Pentru că la (ultima?) întrevedere cu papa, înainte de a părăsi acesta Avignon spre a se întoarce în Cetatea Papilor, dar nu la Lateran, ci la Vatican, adică întoarcerea nefiind simplă întoarcere, Exorcistul i-ar fi spus cu vocea sa stranie – adică deşi înceată, totuşi cutremurătoare – şi fixându-l cu ochii privind parcă din altă lume: „Ucenicii l-au rugat pe Iisus să le spună cum li se va arăta sfârşitul, iar Mântuitorul le-a răspuns că ei, care au cunoscut începutul, n-au de ce întreba de sfârşit. Şi le-a spus Iisus că acolo unde este începutul acolo este şi sfârşitul, binecuvântat fiind cel ce şi-a luat locul de la început, întrucât el va afla sfârşitul, dar nu va cunoaşte moartea”. Numai că avem aici un citat din „Evanghelia după Toma” (18, 36, 9-17), or „Evanghelia după Toma” nu face parte dintre textele la care să se refere un papă în al doilea mileniu de după Christos. Doar că Grigore al XI-lea a fost mai mult cunoscător de cuvinte decât de fapte, iar posteritatea l-a răsplătit, cuvintele fiind adesea mai rezistente în timp decât diplomaţia vremelnică. La Roma, nepotul cardinalului Albornoz, pe care l-am cunoscut mai devreme – Gomez Albornoz – va fi poate cel mai eficient trimis al papei şi, în calitate de regent, va reuşi să-l readucă pe Grigore la Vatican. Însă nici Gomez Albornoz nu va reuşi să-l menţină multă vreme acolo şi suveranul pontif se va refugia la Agnani. Când, în sfârşit, se va ajunge la perspectivele unui compromis, mai ales că şeful florentinilor ostili va trece de partea sa, papa va muri aproape pe neaşteptate. Iată, profeţia Sfintei Brigita, se spunea, s-a împlinit: „Dacă va mai părăsi Oraşul Sfânt, papa va muri”. Şi, într-adevăr, a murit înainte de a se putea reîntoarce. Dar să revenim la Exorcist şi la Evanghelia după Toma: „Acolo unde este începutul acolo este şi sfârşitul, binecuvântat fiind cel ce şi-a luat locul de la început, întrucât el va afla sfârşitul, dar nu va cunoaşte moartea”. Al Şaptezeci şi treilea l-ar fi prevenit în acea discuţie de pomină, că deşi papa nu şi-a luat locul de la început, i se mai dă o şansă. „Iar Grigore nu a folosit această şansă, nici după ce a ştiut şi a ajuns acolo unde ar fi trebuit să-şi ia locul de la început. Aşa că este firesc [ca Grigore] să-şi fi cunoscut moartea”. Aceasta este o remarcă a lui Gomez Albornoz, cel ce a fost martor la pomenita audienţă de taină. Or, mirarea scribului de acolo provine: cum de a fost preluat un citat tocmai dintr-o evanghelie necanonică? Răspunsul vine tot din jurnalul lui Gomez Albornoz: „Iar călugărul acela l-a fi ajutat, cu vocea şi cu ochii săi lipsiţi de milă, pe Sfântul Părinte să afle ceea ce a fost îngropat adânc în mlaştina nisipului uitării2”.
Numai că lucrurile nu se opresc aici: în Manuscrisul Gr. 203, amintit şi el mai sus, există un amplu citat considerat a fi provenit de la Exorcist şi conţinând un fel de crez după care s-ar fi condus Al Şaptezeci şi treilea: ”Evanghelia Adevărului este o bucurie pentru cei care au primit harul cunoaşterii Sale, de la Tatăl Adevărului, prin puterea Cuvântului ce a emanat din Pleroma, ce este întru gândul şi mintea Tatălui, cel care este Cuvântul căruia i se spune <Mântuitor> [acesta] fiind numele lucrării făcute spre a împlini răscumpărarea celor ce erau ignoranţi cu privire la Tatăl, întrucât cuvântul Evangheliei înseamnă vestirea nădejdii care se descoperă celor ce îl caută3”. Nu faptul că a fost cineva care, dându-se călugăr dominican – sau poate chiar fiind călugăr dominican – şi-a justificat viaţa printr-un asemenea text este lucrul care-l miră pe scrib, mai ales că rândurile acestea pot fi într-adevăr un îndemn pentru o lucrare de o viaţă4. Ceea ce-l miră pe scrib este de unde a cunoscut Al Şaptezeci şi treilea manuscrisul „Evanghelia Adevărului”, scriere gnostică, descoperită în depozitul de manuscrise de la Nag Hammadi în 1945…, adică aproape şase veacuri şi jumătate după trecerea prin lume a Exorcistului. Să fi circulat „texte condamnate” printre anumite cercuri din evul mediu, în Renaştere? Să fi parcurs asemenea înscrisuri chiar şi un călugăr dominican atât de ferm în convingerile sale? Scribul se miră, însă se fereşte de orice concluzie. Care nu s-ar putea baza decât pe simple speculaţii. Cert este doar că se ştie că „Evanghelia Adevărului” a fost descoperită în depozitul de manuscrise de la Nag Hammadi abia în 1945…
Al Şaptezeci şi treilea nu l-a urmat pe Grigore în Italia. Oricât ar părea de ciudat, ierarhii şi demnitarii de origine franceză şi-l doreau mai departe alături de ei, drept instrument excelent de aflare a adevărurilor cele mai ascunse din adâncurile oamenilor. Or, printre oameni se găsesc şi nenumăraţi păcătoşi… Aşa că s-a stabilit un fel de înţelegere, niciodată pusă în cuvinte rostite ori scrise, cum că Exorcistul va afla prin forţa irezistibilă a muncii unite a vocii şi privirii sale lucrurile pe care unii nu le-ar spune nici sub cea mai straşnică tortură, obligându-l pe cel ce va mărturisi s-o facă până şi în faţa investigatorilor bisericii; iar, drept plată, autorităţile îi vor asigura călugărului dominican protecţie, scutindu-l de neplăcerile inevitabile pentru un om total lipsit de carismă, stânjenitor, incomod, chiar înspăimântător. Garantându-i viaţa. Pe cât a ştiut Bizantinul să se facă simpatic, fără a depune eforturi în acest scop, pe atât se dovedea fiul său de puţin plăcut celor din jur. Dar amândoi, şi tatăl şi băiatul său, se impuneau de la primele contacte şi nu lăsau prea repede uitarea să-i acopere. Exorcistul a rămas în amintirile individuale ale contemporanilor, precum şi în memoria colectivă, drept un personaj uscăţiv, tăcut, iscoditor, mirosind mai ales în timpul investigaţiilor sale a hoit5, privind mereu din umbră, dar mai toată vremea prezent. (Tocmai venind din niciunde, posedând o voce şi nişte ochi imposibil de ignorat…) De aici, probabil, şi senzaţia neplăcută că individul făcea parte dintr-o cu totul altă lume, el conducându-se după alte reguli şi părând a avea alte satisfacţii şi priorităţi. Şi mesajele sale erau stranii, şi puţinele cuvintele cu care le învelea. La toate astea se adăuga şi faptul că – deşi devenit o figură cunoscută de oricine în Avignon -, nimeni n-a aflat unde locuieşte cu adevărat, şi cu toate astea „se ştia” despre chilia sa că nu conţine nici cel mai mic obiect personal. Şi nici vreun prieten sau vreun cunoscut cu care să obişnuiască să-şi împartă vremea nu era ştiut, dacă facem abstracţie de negustorul Ţipor, or acela, în calitatea lui de evreu, nu era de luat în seamă. Desigur, oamenii nici nu puneau prea multe întrebări, Exorcistul n-a fost niciodată un subiect de discuţii nici în public, nici în particular, nefiindu-i nimănui plăcut să-l aibă în preajmă, nici măcar în vorbe. Aşa că nu-i de mirare că fiul Bizantinului a putut să-şi păstreze intact misterul. O teamă nedefinită îl înconjura asemenea unui zid pe lângă care simţi că e mai bine să nu te plimbi, întrucât oricând din partea cealaltă, din partea necunoscută, putea să te pască o înfricoşătoare primejdie. (Într-un fel, Al Şaptezeci şi treilea îşi perpetua originea: răspândea în jur aceeaşi teamă profundă, ca şi Hanul Bufonului din spatele zidurilor înalte, din care provenea.)
Scribul a avut din nou un noroc pe cât de extraordinar, pe atât de nemeritat: însemnările lui Locatus, ale Fratelui Serenius, precum şi Manuscrisul Gr. 203, ni s-au păstrat sub forma unor foi răzleţe, amestecate în cutii adăpostind cu totul alte scrieri. Dacă ar fi trebuit să caute filele lipsă într-un morman infinit de opusuri, câte se găsesc la Ferme zu Chiuso sau la Lerines, şansele de a reuni acele pagini în succesiunea lor originară ar fi fost poate de unul la câteva sute de milioane. Într-o variantă optimistă… S-a întâmplat, însă, ca scribul să caute cu totul altceva la Lerines, după ce a scormonit printre rafturile impecabil de curate ale mănăstirii din Alpi6. Dând întâmplător de câteva foi, de asemenea ascunse printre altele fără nici o legătură cu ele, scribul şi-a adus aminte de unele nume şi, după o vreme, şi-a amintit şi că le-a întâlnit şi la Ferme zu Chiuso. Alăturând cele trei surse, a dat de un text ce se completa logic, conţinând date inestimabile pentru perioada pontificatului lui Grigore al XI-lea. Deşi nici după asamblarea atât de dificilă a componentelor găsite, împrăştiate la o asemenea distanţă unele de altele, materialul nu este complet, el prezintă, totuşi nenumărate fapte nude, unele inedite (Manuscrisul Gr. 203), o alcătuire de citate din documente oficiale (Locatus), precum şi foarte multe anecdote, multe extrem de picante (Fratele Serenius). Scribul recunoaşte că, ştiindu-şi forţele extrem de mărginite, el caută cât caută date, le înghesuie asemenea unei cârtiţe în vizuina sa7, după care selectează – mai superficial sau mai conştiincios – ceea ce a găsit. Mai mult ca sigur că, deseori, ignoră însemnări esenţiale, aflate chiar sub ochii săi, în favoarea unor amănunte mult mai puţin semnificative, dar mai acoperite de sclipici, aşa cum şi copiii neştiutori, având încă simţurile şi judecata abia în formare, se bucură de lucrurile strălucitoare, asimilându-le lucrurilor cu adevărat valoroase. Din nenumăratele surse posibile, pe baza unei selecţii atât de subiective, pentru fiecare destin el alege doar câteva date. În cazul Exorcistului, sursele preferate rămân Manuscrisele Gr. 203, „Lotus” şi cel întitulat „Artiştii dreptăţii”, corpul de documente strâns de Locatus şi anecdotele din cronica Freatelui Serenius.
Al Şaptezeci şi treilea a rămas la Avignon şi, o vreme, a fost însărcinat tot doar cu mici tranzacţii pe la băncile din localitate. Era o formă de protecţia aceasta, gândeau prelaţii, iar în limbajul de azi am spune că Exorcistul opera pentru mandanţii săi ca un ofiţer sub acoperire. Şi opera cu hărnicie şi cu folos. Doar că, în felul acesta, într-o comunitate totuşi limitată, adevărata-i preocupare n-a mai putut fi tăinuită multă vreme. Aşa că pasul următor a fost ridicarea sa la demnitatea de diacon şi detaşarea pe lângă cardinalul Cienzio8, rămas şi el la Avignon, după plecarea papei.
Problema principală a lui Cienzio era că, în vremurile acelea atât de grele, când confruntările cu englezii păreau să facă parte din trecerea firească a timpului, odată cu moartea lui Grigore, Franţa se va găsi şi fără sprijinul atât de important al unui suveran pontif. Iar de la italieni e greu să te aştepţi la ceva anume, italienii – cu toate certurile dintre ei – se unesc atunci când interesele comune le-o cer. Italienii sunt când cu Dumnezeu, când cu puterea lumească, ei sunt când cu papa, când cu împăratul, când cu amândoi în acelaşi timp, însă de fapt cu nici unul, repeta chiar şi prelatul el însuşi italian. Iar vorbele exprimate de Exorcist – ca fiind venite de la enigmaticul papă Landon – îl confirmau şi ele.
Avertismentul lui Cienzio avea să se confirme foarte curând, când, la moartea lui Grigore, cardinalii electori au trecut prin mari primejdii din partea populaţiei romane, care a cutezat chiar să năvălească peste ei, la zvonul că ar fi fost ales un nou papă care să nu fi fost italian. Încât cei şaisprezece cardinali aflaţi la Roma la moartea lui Grigore, deşi erau în majoritate absolută francezi (nouă dintre ei, faţă de doar patru italieni), s-au văzut siliţi să numească un peninsular, pe care l-au găsit în arhiepiscopul de Bari, care devenea, sub numele Urban al VI-lea, ultimul papă ales din afara colegiului cardinalilor. Presiunea romanilor a fost atât de mare şi fiindcă noul suveran pontif nu era de faţă şi, deci, n-a putut fi prezentat mulţimii isterizate, motiv suficient pentru cardinalii electori să treacă prin mari pericole.
Între timp, la Avignon, Exorcistul îşi vedea nestingherit de treaba sa. El se orienta ţintit spre unul sau spre altul dintre cei pe care dădea impresia că nu-i întâlnea niciodată întâmplător. Exorcistul ne este descris de către Manuscrisul Gr 203 drept un „păianjen veninos sub înfăţişare de om: el acosta şi fixa cu privirea, după care îşi înţepa victimele cu vorba mai ascuţită decât orice ac. Ajuns în pânza sa, nimeni nu mai reuşea să-i scape”. Numai că acum devenise o figură prea cunoscută pentru ca lumea să nu se ferească de el: toţi suntem păcătoşi, nimeni dintre noi nu este curat ca lacrima, aşa că nu există om pe lumea asta care să nu ascundă fapte şi gânduri, fapte ori doar gânduri pe care le purtăm adânc îngropate în străfundurile fiinţei noastre vremelnice şi care ne-ar putea supune la cele mai diferite interpretări nefavorabile. Lumea pur şi simplu a ajuns să fugă din preajma Celui de Al Şaptezeci şi treilea: o vreme, căutând pretexte spre a se îndepărta (de frică să nu se incrimineze doar prin simplul fapt de a evita ostentativ „maşina adevărului” care devenise fiul Bizantinului), apoi, fără să-i mai pese cuiva despre ceea ce s-ar putea crede în legătură cu acest comportament. Aşa că apariţia uscăţivului călugăr (pe deasupra acompaniat prea des de evreul Ţipor) reuşea să golească instantaneu o piaţă aglomerată sau o tavernă plină de muşterii. Cienzio a trebuit să constate realitatea, faptul că acela care avea cu adevărat un păcat mare de ascuns „va fugi ca dracul de tămâie la vederea Exorcistului”9. Nu că ar fi început să cadă mai puţine victime în plasa Celui de Al Şaptezeci şi treilea – Exorcistul fiind insistent -, doar că acelea pe care le mai prindea erau tot mai puţin importante pentru biserică.
1 Or se ştie că Grigore al XI-lea a fost mai mult decât legat de neamurile sale, cărora, rând pe rând, le-a oferit titlurile cele mai înalte.
2 „Nisipul uitării” poate fi mai mult decât o metaforă, dacă ne gândim la deşertul unde au fost găsite atâtea manuscrise ascunse cu multe veacuri în urmă. Dar poate că nu este vorba, ca de atâtea ori, decât despre o concluzie forţată de scrib.
3 După Evanghelii gnostice, editura Harald, Bucureşti, fără an, traducere, studii introductive şi note de Anton Toth, p. 31.
4 Scribul îl lasă pe bunul şi răbdătorul cititor să găsească în linişte tălmăcirea respectivului crez în faptele fiului Bizantinului.
5 Mai ales în timpul investigaţiilor sale, „preluând răul din sufletele celor ce mărturiseau” (Locatus).
6 A rămas un mister pentru toţi puţinii fericiţi cărora li s-a îngăduit să coboare în cele două imense pivniţe suprapuse, modul cum au reuşit, timp de atâtea secole, fraţii bibliotecari să ferească incunabulele de ciuperci şi de praf. Cine are privilegiul de a intra acolo va da de o ordine şi de o curăţenie de farmacie, precum şi de o temperatură constantă, fără a fi folosite sofisticatele mijloace tehnice moderne. Este un secret – alături de atâtea alte secrete – ale acelui loc binecuvântat de Dumnezeu.
7 Şi modul de depozitare a notiţelor scribului s-a transformat radical, chiar dacă scurta viaţă pe care scribul o merită reprezintă doar un procent din trecerea Celor O Sută. La început, scribul s-a folosit de cerneală, apoi de pix, după care a utilizat maşina de scris, care parcă i-a devenit o a treia sa mână. Ajuns la Al Cinzeci şi unulea, calculatorul a devenit parte a propriei sale anatomii. Scribul nu poate decât să spere că, ajuns la liman, după ce ar fi descris şi viaţa Celui de Al O Sutălea, nu va fi deturnat de o nouă minune a tehnicii, o minune pe care astăzi încă nici n-ar putea s-o bănuiască.
8 Cardinalul Cienzio, originar din Umbria, a fost o figură ciudată la Avignon. Om de o vastă cultură, deşi italian, el a făcut parte din partida prelaţilor francezi, mai ales că a trăit multă vreme la Paris, unde a şi predat la Universitate teologia. A murit în împrejurări neelucidate, fiind găsit ucis în dormitorul său, probabil omorât de cei ce l-au considerat un spion roman printre ierarhii francezi.
9 După cum repetă şi Locatus: „Nicicând parcă nu s-a potrivit mai bine expresia decât în acest caz”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.