CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (52)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Sosind el mai repede decât informaţia despre circumstanţele revenirii sale¹, peste doar câteva zile a reuşit să obţină încrederea unei alte echipe. De data asta, s-a ferit să vorbească mai mult decât a fost necesar, precum şi să-şi selecteze confidenţii. Iar în loc să-i dăuneze primul eşec, acela chiar l-a ajutat: pleca în răsărit nu ca un novice, ci ca un bărbat care a mai participat la munca diplomatică. Focalizarea celor cu care să se întovărăşească, precum conştiinţa că orice eşec poartă în sine şi un succes în care să poată fi transformat au constituit concluziile pe care le-a tras din această a doua lecţie. Şi nici această a doua lecţie nu o va uita.

Iar scribul trebuie să admită că Al Şaptezeci şi şaptelea era un autodidact înzestrat cu înţelegerea celor prin care trecea.

Dacă despre prima ieşire a tânărului scribul nu ştie mare lucru, misiunea din răsăritul Europei ne-a rămas adnotată pentru că atunci l-a cunoscut Gianni Vengeri, fidelul său biograf. În această călătorie, care a durat aproape doi ani încheiaţi, i-a întâlnit pe cei mai importanţi conducători ai statelor Europei Orientale: Stefan Crnojević în Muntenegru, Matei Corvinul în Ungaria şi Transilvania, Skanderbeg în Albania şi Ştefan cel Mare în Moldova. La ultimul s-a folosit de originea strămoşilor săi, veniţi ei înşişi din „Ţara dinspre tătari”. A fost o experienţă importantă pentru viitor şi adevărata lui şcoală de diplomaţie şi de viaţă. Atunci a învăţat să fie întotdeauna unde trebuia şi niciodată unde nu trebuia. Cum, după numai câteva luni, majoritatea solilor din acel grup s-au întors la Florenţa, Al Şaptezeci şi şaptelea a crescut treptat în ierarhia legaţiei, devenind un soi de adjunct al contelui episcop Gianfranco Muri. (Cu puţină vreme în urmă, fusese socotit doar şeful servitorilor, având însărcinări pe măsură…) Episcopul Muri a fost mai mult om de lume decât monah, iar tânărul său secretar particular (!) a avut grijă ca nimic din plăcerile vieţii pământene să nu-i lipsească, în măsura în care aşa ceva era posibil într-o misiune itinerantă prin locuri străine şi, de cele mai multe ori, nesigure. Gianni Vengeri, aflat şi el în calitate de secretar al lui Muri în acel alai, îşi începe relatarea despre Al Şaptezeci şi şaptelea lăudându-i peste măsură iscusinţa în a preface traiul acela de atâtea ori profund incomod într-o călătorie mai mult decât agreabilă.

Episcopul Cardinal Muri parcă uitase în slujba cui a plecat să cutreiere curţile suveranilor cei mai expuşi pericolului otoman. Cum Florenţa însăşi trecea când într-o tabără, când se alia cu opusul acesteia, toate numindu-se ţări creştine, emisarul era obligat să manevreze cu cea mai mare grijă tratativele, plasându-le, de cele mai multe ori, într-un context interpretabil. De la el a învăţat Al Şaptezeci şi şaptelea să promită marea şi sarea şi să nu poată fi contrazis în discursu-i ambiguu. Până acolo încât episcopul ducea cu el scrisori de împuternicire atât din partea Florenţei, Veneţiei şi Vaticanului, cât şi din Milano, scrisori pe care le scotea la iveală după necesităţi. Lucru nu foarte simplu, fiindcă informaţiile veneau acolo cu şi mai mare întârziere şi erau de multe ori contradictorii, aşa că era dificil să intuieşti de partea cui era mai bine să fii şi, mai ales, cum să nu pari un trădător în urma celor mai proaspete evenimente. La care se mai adăuga şi faptul că autorităţile locale aveau de fiecare dată avantajul propriilor lor servicii de informaţii, pe când misiunea rătăcea din ţară în ţară aflând doar întâmplător ultimele noutăţi, multe surprinzătoare, multe contrazicând cu totul cele ştiute până atunci. Tratarea superficială a acelor ştiri putea avea urmări cu totul neplăcute: odată, întreaga delegaţie a fost arestată, scăpând în ultima clipă de execuţie. Iar când, în timpul dogelui Nicolo Marcello, succesorul acestuia, Pietro Mocenigo a reuşit să apere oraşul Scutari în faţa puhoiului paşei Soliman, discursul lui Mori a trebuit să fie extrem de prudent spre a nu inflama suspiciunile vecinilor albanezilor, cărora nu le-ar fi displăcut ca asediul otoman să fi reuşit.

Puţin mai târziu, „Dumnezeu a vrut”, după cum se exprimă Vengeri, ca desfrâul episcopului să fie pedepsit, aşa că a murit în suferinţe cumplite de „boala celor ce ard”, o maladie îngrozitoare menţionată încă de Flodoard prin anul 950 la Paris. „Boala celor ce ard” sau „focul sacru” – ignis sacer – debuta prin pete negre pe piele, convulsii, spasme, pierderea conştiinţei, toate putându-se transforma în cangrene ale membrelor, până la desprinderea acestora de trup. (Puseuri ale „bolii celor ce ard” au fost semnalate periodic în mai toată Europa până în secolul al XVIII-lea în cadrul maladiei numite ba „boala solognoţilor” (după episodul din anii 1670-1676 din Sologne, la sud de Paris), ba drept „Focul Sfântului Andrei” (forma convulsivă) şi „Focul Sfântului Anton” (forma gangrenară). În Moldova, doctorul Şmil l-a tratat cu succes pe episcop, făcând ca maladia să-şi încetinească evoluţia, însă la întoarcerea spre Italia, la Dubrovnic, boala a reizbucnit în toată grozăvia ei, bietul om rugându-se de Al Şaptezeci şi şaptelea să-l izbăvească. Spre deosebire de alţi muribunzi, care împrăştie în jur duhoarea corpului în descompunere, episcopul conte Muri s-a stins lăsând în urmă un miros proaspăt, asemănător celor mai scumpe esenţe orientale. A fost mirosul care se spune că l-a emanat şi episcopul martir Polycarp, când focul l-a cuprins pe rug. „Dumnezeu l-a pedepsit pe Muri pentru că nu a ştiut să se apere de ispite, însă l-a chemat la El ca pe un adevărat ierarh”, a notat Gianni Vengeri, neprecizând dacă Al Şaptezeci şi şaptelea l-a ajutat pe şeful său se scape de chinuri, luându-i viaţa. Aşa că delegaţia a revenit avându-l în frunte pe nepotul Înţeleptului: rând pe rând, toţi oamenii de vază fie că au părăsit misiunea mai repede, fie că au murit pe drum. Au mai rămas Al Şaptezeci şi şaptelea, Gianni Vengeri, doi preoţi tineri şi trei servitori. Preoţii, abia ajunşi acasă, s-au retras la mănăstirea lor, mulţumindu-i Domnului că le-a îngăduit să-şi mai vadă chiliile. (Mai târziu, unul dintre ei va pleca în pelerinaj la Ierusalim, pierzându-şi urma, scrie acelaşi Vengeri.)

Fiul Nătăfleţului a ocolit Veneţia şi a revenit în taină la Florenţa. Se vede treaba că experienţele prin care a trecut l-au făcut ceva mai răbdător în a-şi atinge scopurile, capabil să facă planuri şi să se ţină de ele şi nu să mai acţioneze doar după primul impuls. Acasă, în Palatul Bosci, a vrut, în primul rând, să afle unde, în ce tabără, se afla în momentul respectiv una sau alta dintre figurile importante ale politicii, cine cu cine s-a aliat, cine pe cine a trădat, ce noi protagonişti au mai ieşit în faţă. Palatul Bosci, dominat de atâtea decenii de figura legendarului sfinx era considerat de contemporani drept o constantă a lumii. Clădirea, cu nenumăratele-i picturi şi basoreliefuri ciudate, părea o carte deschisă pentru cei apţi să-i descifreze semnele. De altfel, Palatul Bosci a fost şi primul edificiu, după Padua, care poseda un orologiu pe turnul de pe frontonul principal. Când, în 1370, Carol al V-lea al Franţei l-a invitat la Paris pe celebrul meşter ceasornicar german Heinrich von Wick pentru a-i împodobi palatul regal cu un orologiu uriaş, acesta a făcut un popas de o lună spre a monta şi pe Palatul Bosci un ceas ce scotea sunete solemne din oră în oră. În acea construcţie a ordinii şi continuităţii implacabile a intrat moştenitorul familiei şi de aici a putut afla cu cea mai mare exactitate ora politicii atât de modificată de când a părăsit el Italia. Pentru cei rămaşi acasă, vremea a trecut pe nesimţite, însă pentru cel venit de departe, cei doi ani l-au îndepărtat dintr-un timp parcă revolut şi l-au adus în altă lume². Al Şaptezeci şi şaptelea, trecând peste toate nepotrivirile din cronica lui Vengeri, trebuie să fi avut vreo douăzeci şi cinci de ani pe când s-a întors la Florenţa, însă scribul nu îndrăzneşte să propună un an anume. Mai degrabă se ia după galeria de tablouri amintită deja în biografia precedentă. Vasari povesteşte că Giovanni di Bicci de’Medici, „impresionat de maniera bună a lui Pisanello, l-a făcut să picteze în holul vechii case a familiei Medici… pe toţi acei bărbaţi renumiţi, conservaţi încă şi astăzi foarte bine”. Este vorba despre acelaşi Pisanello, celebru şi scump în epocă, autorul şi al primelor portrete de pe casa scărilor Palatului Bosci³, iar faptul că artistul dovedea că „oferea lucrări rezistente la trecerea timpului” a fost un criteriu important pentru notorietatea sa, poate mai important chiar decât calitatea artistică. Scribul închide ochii şi revede galeria azi dispărută: chipurile uşor naive din primele rame, apoi Sfinxul (imposibil de confundat), Înţeleptul (ca episcop), Nătăfleţul (descris la timpul potrivit) şi Cavalerul Marchiz Umberto(?). Semnul întrebării reprezintă o măsură de prevedere, însă elementele de pe pânză fac foarte probabilă identitatea personajului: scribul are impresia că vede înşiruirea originară, Nătăfleţul cu poziţia mâinilor atât de nefirească şi privind (cu teamă parcă) spre următoarea ramă, din interiorul căreia un bărbat tânăr îmbrăcat ca un condotier⁴ priveşte cu dispreţ spre privitori. Bogata butaforie din fundal şi din jurul personajului central încearcă să-i povestească viaţa. Eroul îşi ignoră tatăl, însă la picioarele sale se află un şarpe aruncând foc spre Al Şaptezeci şi şaselea, iar în fundal se găseşte o scară frântă, sugerând ascensiunea întreruptă⁵. În catalogul muzeului unde se află astăzi pânza, nu este specificat autorul, ci doar menţiunea „Maestru florentin din secolul al XVI-lea”. Lucru nu fără relevanţă, el dovedind că şi cu un secol mai târziu, legenda mai era suficient de vie pentru a putea inspira un artist.

Aşadar, întors acasă, Al Şaptezeci şi şaptelea a aflat, nu fără mirare, câte s-au schimbat în relaţiile dintre oameni: vechi aliaţi nu-şi mai vorbeau; asprele bănuieli despre moartea suspectă a unor persoane ar fi fost imposibile cu puţină vreme în urmă; duşmani declaraţi de ieri ţeseau acum planuri împreună. Timpul avea alte dimensiuni în veacul al XV-lea, veştile circulau încet şi, odată ajunse la destinaţie, se dovedeau adesea caduce. Averi se pierdeau din întârzierea comunicării, imperii se prăbuşeau din aceleaşi motive. Până la curierii organizaţiei poştale a lui Gabriel de Tassis, care reuşeau, la începutul veacului următor, să străbată distanţa dintre Italia şi Bruxelles, prin Tirol, în cinci zile şi jumătate, se întâmpla ca până şi emisarii cei mai importanţi să ajungă prea târziu ca ordinele să mai poată fi îndeplinite. Faptul că Al Şaptezeci şi şaptelea însuşi să fie atât de dezinformat după doar doi ani de lipsă l-a convins că ambiţiile sale puteau să se împlinească de va şti să fie mereu primul la informaţie. Deja de atunci a intuit forţa uriaşă a unei veşti reale, la fel ca şi a unei ştiri bine manipulate. O forţă mai mare chiar decât puterea de distrugere a prafului de puşcă.

Apoi se întâlni întâmplător cu Gentile Becchi, viitorul arhiepiscop de Arezzo. Becchi a fost mentorul lui Lorenzo şi a lui Giuliano Medici, dar şi a altor juni din protipendada Florenţei şi, drept urmare, a avut mereu toate uşile deschise. Singurul eşec al carierei sale didactice l-a reprezentat…. fiul Nătăfleţului. Înţelegând că fostul său dascăl ar putea fi cheia oricăror relaţii, Al Şaptezeci şi şaptelea, revenit acum ca şef de misiune şi, oricum, fiind prezumtivul moştenitor al Palatului Bosci, după ce a deşirat plin de ruşine amintirile neplăcerilor pricinuite învăţătorului său şi, părând alt om, a reînnodat vechea legătură. Aşa a aflat intimităţi din spatele zidurilor reşedinţelor importante ale cetăţii. Printre altele, despre neliniştile provocate de mersul unor bănci: o veste proastă a unei asemenea instituţii o poate duce la faliment. O veste, de multe ori chiar falsă! Informaţie importantă şi aceasta! Al Şaptezeci şi şaptelea mai ezita: prea a fost convins, de copil, că doar forţa brută este capabilă să modifice o stare de fapt. Dar cele aflate de la Gentile Becchi în acel popas de acasă i-au rămas adânc înfipte în minte.

Totuşi, a mai fost un episod care l-a marcat la fel de mult în direcţia drumului pe care-l va urma. În anul 1463, în ciuda tuturor avertismentelor, turcii ameninţau mai mult ca oricând Europa. După ce au cucerit de la veneţieni Moreea, dogele Cristoforo Moro a hotărât să sprijine cruciada pornită de Pius al II-lea. (Bunul cititor mai ţine, poate, minte scena în care papa se stinge pe promontoriul de la Ancona, cu slaba consolare a apariţiei la orizont a celor douăsprezece corăbii venete.) Dar tot atunci Al Şaptezeci şi şaptelea pleacă în Bosnia, unde, la Bobovac, în apropiere de Kraljeva Sutjeska, turcii înfrâng armata regelui Stjepan Tomaš Kotromanič, iar acesta este ucis. Se pare că Al Şaptezeci şi şaptelea a ajuns după ce turcii au pătruns biruitori în cetate, dar că a reuşit s-o salveze pe soţia suveranului omorât şi s-o ducă în siguranţă la Roma. Cel puţin aceasta era varianta pe care a răspândit-o. Cum, la puţini ani mai târziu, regina fără de ţară a murit, nimeni nu s-a mai obosit să verifice autenticitatea acelor fapte. Care, oricum, l-au transformat pe cel ce a fost cunoscut până nu de mult drept un copil rău şi obraznic, un adolescent zvăpăiat şi crud şi un tânăr irascibil şi periculos într-un cetăţean demn de respect, un bărbat în plină putere care a ştiut să-şi pună abilităţile în slujba unor cauze demne de toată stima: la numai 25 ani, avea în spate o dificilă şi lungă misiune diplomatică în răsăritul Europei, pe care a dus-o la bun sfârşit, precum şi fapte de vitejie în Balcani, culminând cu salvarea unei regine de urgia năvălitorilor islamici. Folosind termenii din perioada scribului, putem spune că Al Şaptezeci şi şaptelea se bucura de un C.V. strălucit, care ar fi trebuit să facă să tacă amintirile de mai înainte. Ar fi trebuit, dar nu s-a întâmplat aşa! Ceea ce i-a produs o dezamăgire cumplită. La început, a crezut că lumea n-a aflat despre faptele sale, pe urmă, a constatat consternat că ele nu numai că nu au rupt gura târgului, însă nici măcar nu-l absolveau de acuzele din trecut. Şi, colac peste pupăză, în Florenţa se năşteau în fiecare zi noi şi noi eroi în urma unor izbânzi incomparabil mai palide decât ceea ce povestea că a făcut el. (Scribul nu poate pune mâna în foc dacă amănuntele relatărilor personajului s-au petrecut chiar aşa, însă Al Şaptezeci şi şaptelea chiar părea să creadă cu tărie în tot ce spunea despre sine.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.