Cochilia, după 30 de ani – (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

8. O PATRULĂ DE RECUNOAȘTERE CA UN PORUMBEL ALB

Când păru, deci, că n-o să se mai întâmple nimic notabil, își făcu apariția la familia Diamant fata care i-a condus prin „casa fantomelor”. Noroc că Rori fusese – ca de obicei – singură, noroc că Niky – tot ca de obicei – nu era de găsit de vreo două zile.

– Intră, intră, te rog, o pofti Rori numai miere, intră, însă, vezi, la noi trebuie să ocolești prin curte, ușa principală este încă blocată de un subchiriaș. Nu știu dacă a apucat să vă spună soțul meu… (Să nu uităm că mierea provine de la niște ființe drăgălașe și muncitoare, însă care emană mult venin când sunt atacate.)

– Știți, bunicul meu m-a trimis de mai multe ori aici, dar n-am găsit niciodată pe nimeni.

– Într-o locuință cu mulți vecini nu-ți prea vine să stai pe acasă. Pe la ce oră ai venit altădată?

– Dimineața. Bunicul meu nu mă lasă să circul prea târziu prin oraș și iarna zilele sunt scurte.

– Bunicul tău e sever cu tine?

– Nu, dar nu vreau să-l supăr.

– Ești o fetiță cuminte. Numai că diminețile noi sîntem cu toții la serviciu. Tu nu mergi la școală?

– Ba da. Anul ăsta încă.

– Cum așa?! Cîți ani ai?

– Patrusprezece.

– Mulți înainte! Dar n-ar fi păcat să întrerupi școala la vîrsta asta?

– N-am s-o întrerup. Ne-ar amenda. Bunicul meu a spus că de anul viitor pot să continui la fără frecvență.

– Pentru asta ar trebui să te angajezi undeva.

– Voi țese covoare acasă. Bunicul a vorbit deja cu cineva de la o cooperativă.

– Dar de ce? De ce să nu continui să mergi la școală, ca toți copiii?

– Bunicul meu mă poate învăța mai multe. Și acum doar pierd vremea la școală…

– Vai de mine! Cine ți-a spus asta? Dar stai, te rog, jos! Cu ce să te servesc eu?

– Mulțumesc, cu nimic.

– Uite niște ciocolată franțuzească! A primit-o soțul meu. Cineva a adus-o tocmai din Franța. Și cam ce note ai tu?

– N-am decât zece. Bunicul mi-a povestit că, pe vremea lui, puteai să faci mai multe clase într-un singur an, dacă erai în stare să susții niște examene de diferență. El a făcut, în felul acesta, liceul mai repede decât copiii de vârsta lui. Cu trei ani mai repede.

– Eu știu că nu se putea face decât o singură dată treaba ăsta, să sari o clasă. Nu de trei ori.

– Bunicul meu așa a făcut.

– Și pe urmă? Pe urmă ce facultate a terminat?

– N-a mai mers la facultate.

– Dar cu ce se ocupă bunicul tău?

– Bunicul a gândit toată viața.

– Bine, dar asta nu-i o meserie!

– El se pricepe în foarte multe meserii. Când veți mai veni pe la noi, o să vă arăt biblioteca. E foarte mare și bunicul știe toate cărțile aproape pe de rost. Cunoaște orice meserie și, în primul rând, filosofia.

– Bine, bine, însă din ce trăiți?

– Până anul trecut, bunicul a dat tot felul de lecții.

– Unor copii de vârsta ta?

– Și. Dar și unor adulți și unora ce au vrut să se pregătească pentru facultate. Bunicul a întocmit o statistică și spune că nouăzeci și trei la sută dintre candidații pregătiți de el pentru facultate au devenit studenți.

– La ce îi pregătea?

– Adevărul este, continuă fetița, că bunicul meu nici nu-i primea pe toți. Mai înainte trebuia să dai un fel de examen cu el, pe urmă făceai trei ore în mod gratuit și abia după aceea se angaja bunicul să lucreze cu respectivii.

– Eu te-am întrebat la ce materii îi pregătea!

– La toate. La limbi străine, la matematici, la filosofie, la fizică, la anatomie… Eu stăteam, de obicei, de față și așa am învățat și eu foarte mult. Nu mai are rost să mă duc la liceu. Dar bunicul spune că azi trebuie să ai o hârtie, o diplomă și că va fi necesar totuși să fac nu numai liceul, ci și o facultate, două.

– Și, fiindcă bunicul nu mai poate da meditații, va trebui să lucrezi tu de la anu’?

– Nu, dar v-am spus că nu mai are rost să mă duc la liceu.

– Și v-ați gândit că ar fi bine să schimbați casa aceea mare, mult prea mare pentru voi doi și să vă mutați aici, chiar dacă mai avem și chiriași? V-ați gândit că acești chiriași vă vor mai aduce un ban în casă și că poate și noi o să vă mai despăgubim pentru schimbul acesta nefavorabil? Numai că, să știi, noi…

– Bunicul nu mi-a spus nimic despre toate astea. Și nici nu cred că s-a gândit la așa ceva.

– Atunci de ce vreți să vă mutați de acolo?

– Nu știu. Eu nici n-aș vrea. Bunicul vrea.

– Și nu ți-a spus de ce?

– Eu nu l-am întrebat.

– Întreabă-1 și-mi spui și mie, bine? Mai ia puțină ciocolată!

– O să-l întreb.

– Și azi cu ce mesaj te-a trimis?

– Mi-a spus că vă roagă să stabiliți când vreți să vă mutați.

– Păi, pentru asta trebuie să mai treacă timp! Bunicul tău poate că se pricepe bine în toate științele, poate că este un… un… cum să-i spun? Un om al renașterii…

– Asta și este, într-un fel…

– Da. Cum? Bineînțeles… Dar să știi că pe vremea lui Leonardo da Vinci și a lui… ă… Michelangelo, schimburile de proprietate se făceau mult mai simplu. Trebuie să încerci să-i explici lucrul acesta. De pildă, nu erau necesare atâtea formalități, nu era o birocrație atât de…

– Bunicul pretinde că, pe timpul acela, nu se putea face aproape deloc un schimb ca acela pe care vrem să-l realizăm noi. Pe vremea aceea nu se prea pomenea ca un om să schimbe o casă cu alta. Casele se moșteneau, se vindeau și se cumpărau, dar nu se schimbau astfel.

– Nu? Poate. Nu m-am ocupat niciodată cu așa ceva. Cu toate că m-a interesat perioada. Comparativ: am tradus dintr-un poet englez al epocii și am vrut să citesc și despre…

– Ce poet?

– N-are importanță! Nu-i atât de cunoscut. Occleve, dacă vrei neapărat să știi… Și atunci?

– Bunicul îi spune Hoccleve. Thomas Hoccleve… De regimine Principum. Înțeleg. Și atunci ați citit și Principele lui Machiavelli și…

– Nu, eu am vrut să traduc din La Male Regie.

– E cam… cam deochiată! Dar dacă asta v-a plăcut să traduceți… Fetița zâmbi. Cred că ați avut mare succes. Nici n-am știut că s-a tradus și în limba română.

– N-am… n-am terminat-o… Mai lucrez… Ce importanță are asta? Oricum, văd că știi într-adevăr foarte multe pentru vârsta ta.

– Bunicul spune că aș putea să-mi dau liniștită licența la vreo șapte-opt facultăți. Din păcate, însă, asta nu se poate.

Deși nu era decât ora patru, afară se întunecase. Un cer acoperit, dar întârziind să-și sloboadă ninsoarea, întunecase bolta. „Monstrul ăsta mic îmi face pur și simplu spaimă, observă Rori. Un spiriduș de acest soi nu putea să vină decât din «casa fantomelor». Dacă ne-am muta acolo, ar trebui să fiu pregătită să fiu atacată tot timpul de asemenea arătări. O fetiță de patrusprezece ani să cunoască opera lui Occleve…, să pretindă că știe la fel de multe ca un absolvent a câte? A, …parcă șapte-opt facultăți. Și, culmea, nici n-am curajul s-o contrazic: până la urmă s-ar putea să mai aibă și dreptate! Și, tot până la urmă, probabil că există, totuși, și casa aceea, până la urmă, probabil că am fost și în realitate acolo!“

– Văd că sunteți ocupată. Nici nu-i de mirare! Am să plec. Afară se întunecă!

– Ți-e frică de întuneric.

– Acasă nu. Dar altundeva da. Nu știu de ce.

– Poate pentru că acasă e bunicul și câinii… câinii aceia…

– Da, acasă știu că nu pot păți nimic. Deși… Mai sunt și visele… Am coșmaruri… Dar atunci parcă nici nu mai sunt acasă, acceptă ea. Ce să-i spun bunicului meu? În treburile astea… în birocrație, cum ați spus, nu se prea pricepe nici el. Adică, vreau să spun, el mai citește și acum zilnic ziarele, ascultă radio…

– Televizor nu aveți?

– Nu. Adică e informat la zi. Însă în ziar nu scrie niciunde, de pildă, în cât timp trebuie să te muți, după ce ai primit aprobarea. Ne-am gîndit să ne abonăm la Buletinul oficial, dar eu am uitat și bunicul n-a mai spus nimic și atunci…

– Cum? Păi, n-am primit încă aprobarea! Ți-am spus că asta durează. Mai e și o problemă de metri pătrați: dacă depășești nu știu câți metri pătrați trebuie să… adică îți bagă ei chiriași.

– Acum două săptămâni, când a fost ultima oară la noi, domnul doctor ne-a spus că totul e o problemă de zile.

– A fost la voi?! Când a fost la voi?

– Nu mai țin minte… ă… vineri. Da, poimâine vor fi două săptămâni. Poate că de atunci or fi venit și actele. Sau trebuie mers după ele? N-ar putea domnul doctor să le ridice și pe ale noastre? Cu bunicul e mai greu să mergem acum peste tot, să stăm la cozi… Acum un an era încă altceva, dar de când…

– Soțul meu nu mi-a mai vorbit nimic despre… despre amănuntele astea… De altfel, el este un om foarte ocupat.

– Știu. Ne-a povestit că face cercetări în domeniul timusului. Bunicul a spus…

– Da, da, bunicul tău este specialistul numărul unu și în timus.

– Atunci… eu ce să-i spun?

– Nu te supăra! Sunt și eu puțin nervoasă… Cred că ar fi cel mai bine să-mi lași adresa voastră și în clipa când am vorbit cu soțul meu, am să vin să vă comunic.

– Pot să mai trec și eu pe aici!

– Da, dar nu știu când voi afla ceva în plus. Voi veni eu și, bineînțeles, vei fi întotdeauna binevenită aici… ca oaspete.

– Și dumneavoastră la fel, spuse fetița, și dumneavoastră la fel, după ce ne vom muta noi aici! Aceasta este adresa și dispăru, asemenea unui porumbel alb în întunericul străzii.

O nălucă, își spuse Rori, desigur o nălucă. Bine că n-am lăsat-o să-mi țină o prelegere și despre timus.

Mai târziu începu să ningă și Rori se aștepta să vadă porumbelul alb plutind deasupra orașului, devenind el, porumbelul, sursa fulgilor mari de nea. Oricât ne-am fi obișnuit cu un anumit simbol al porumbelului alb, ceea ce vedea Rori era, totuși, monstruos.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.