Convingerile comuniste ale unor democraţi de azi (II)

Pentru mulţi cititori există credinţa că sistemul vechiului regim comunist îşi cerea tainul obedienţei pentru cei care se îndeletniceau cu scrisul. Că se punea o precondiţie de vămuire, sau convertire, a convingerilor pentru candidaţii la îndeletnicirea cu munca intelectuală. Nimic mai fals. Spre deosebire de anii ’50, generaţiei optzeciste nu i-a pus nimeni pistolul la tâmplă să scrie omagii şi laude regimului. Se putea şi fără. A fost aşadar un act de asumare conştientă a laudelor şi a cuvintelor. O dovedeşte chiar şi revista studenţească “Convingeri Comuniste”, unde o serie de articole sunt complet neutre. Atunci cu atât mai mult nu îi putem înţelege pe aceia care totuşi au făcut-o. Nimeni nu i-a obligat să o facă.

După cum nimeni nu l-a obligat pe celebrul astăzi jurnalist şi scriitor Ştefan Mitroi să publice o “Scrisoare deschisă” către Nicolae Ceauşescu. În amintirea talentului poetic al dlui Mitroi oferim cititorilor un scurt fragment din această poezie: “(…) Ianuarie urcă în stema ninsorii/ Se-aude-n hrisoave un murmur sublim/ Iubite părinte al păcii şi-al ţării/ Fiţi tânăr, ramâneţi aşa cum vă ştim./ (…) Vroind a vă scrie cum tatei îi scriu/ Şi această-ndrăzneală îmi fie iertată/ E semn că în lumea natală un fiu/ Iubeşte pe faţă idea de tată”. (Ştefan Mitroi, “Scrisoare deschisă”, “Convingeri Comuniste”, nr. 1, 1982, p. 15)

Regretatul poet Petre Ghelmez a fost “cucerit” şi el la vremea lui de generozitatea epocii Ceauşescu: “Cu ochii noştri am văzut cum s-a schimbat faţa oraşelor şi satelor. (…) Am numărat fabricile şi uzinele pe care le-am ridicat acolo unde atâta amar de vreme nu se întâmplase nimic. (…) Ştim că spicul de grâu trebuie să rodească mai mult şi poate să rodească mai mult. Ştim că maşinile pot produce mai mult şi trebuie să producă mai mult (…)”. (Petre Ghelmez, “Lumină şi generozitate”, “Convingeri Comuniste”, nr. 1, 1976, p. 7)
Poetul George Ivaşcu, în ciuda faptului că a făcut şi puşcărie politică, a văzut “consacrarea poeziei româneşti” legată de “prestigiul conducerii de partid, reflectat, între altele, în 50 de volume antologice editate în atâtea capitale şi în atâtea limbi din opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu”. (“Convingeri Comuniste”, nr. 1, 1976, p. 1)

M-a amuzat apoi Florin Iaru, care i-a dedicat o poezie colegului său de generaţie, poate şi de bancă, Traian T. Coşovei. Acesta din urmă abia debutase cu o plachetă de poezii cu un an mai devreme (1978) în “Convingeri Comuniste”, iar în anul dedicaţiei debutase şi în volum. Să-l fi uimit aceste succese pe colegul său de generaţie Florin Iaru într-atât încât să îi dedice o poezie sau faptul că Traian T. Coşovei era mai bine plasat în partidul comunist, ca fiu al “celebrului” ziarist comunist Traian Coşovei. Era şi aceasta o slugărnicie, dar pentru un comunist mai mic. Şi probabil pentru o miză la fel de mică. Însă dl Florin Iaru debutase cu mult înainte de Traian T. Coşovei, tot cu o poezie, publicată în celebra revistă pentru copii “Luminiţa” (1962). Ar fi putut să se oprească aici. Dar să vedem totuşi şi poezia, poate ca talentul poetic al dlui Iaru să “atenueze” gestul omagial. Iată un fragment din această poezie numită “Scrisori din Ţările Calde”, primită în dar de dl Coşovei: “(…) Sună cineva la uşa împăienjenită/ -Cine să fie? Întrebă ea./ -Sunt eu, electricianul!Buna ziua! Am venit pentru televizor!/ -Dar noi n-avem nici un televizor!/ -Ba aveţi!Cum să n-aveţi./ Fiecare are unul – chiar dacă/ se culcă cu femeia pe care o iubeşte./ Acest televizor este ultimul din generaţia lui/ Acest electronist este singur la părinţi…/ -Din doi oameni/ Unul este singur-/ explică musafirul (…)” (Florin Iaru, “Scrisori din ţările calde”, “Convingeri Comuniste”, nr. 4-5, 1979, p. 12). Pentru noi, cei de astăzi, talentul poetic al dlui Iaru este edificator.

Un alt poet a fost Călin Vlasie. Într-o anchetă publicată în “Convingeri Comuniste” de Gabriel Stănescu, şi intitulată “Generaţie şi Creaţie”, tânărul poet – pe atunci – Călin Vlasie afirma că generaţia optzecistă “nu trebuie să se compare exclusiv cu generaţia ’60. De fapt nu sântem contemporani doar cu ei, ci cu întreaga noastră literatură. Dar scriitorii anului ’60 au fost într-un fel «paşoptiştii», ei au menţinut pe cerul patriei socialiste steagul literaturii. Noi sântem datori să purtăm acest steag prin cosmos”. Că generaţia optzecistă a literaturii române nu a purtat nici măcar un fanion în stratosferă o ştim prea bine. Referindu-se la revistele studenţeşti de atunci, acelaşi personaj afirma că “multe dintre ele sânt sărăcăcioase şi neconcludente. Dovada: se poaste trăi şi fără ele”. Şi aici avea dreptate. (“Convingeri Comuniste”, nr. 1, 1977, p. 5)

Foarte interesantă este opinia lui Artur Silvestri din cadrul aceleiaşi anchete, legată de critica literară: “Când am început printr-o inexplicabilă chemare, să scriu critică literară, am pornit să citesc toate revistele ca să aflu pe ce lume culturală trăiesc. Prin urmare a-i citi pe cei lângă care trăieşti este întâia condiţie a unei adevărate angajări”. Ceea ce nu este chiar departe de adevăr, deşi mai tânărul Nicolae Manolescu afirma contrariul: “Critic este acela care scrie despre cărţi, nu cel care le citeşte. Altfel spus, criticii se aleg nu dintre cei care iubesc literatura, ci dintre cei care iubesc critica”. (“Convingeri Comuniste”, nr. 3/1978, p. 12). De fapt, Artur Silvestri nici nu îl aminteşte pe dl Manolescu printer criticii literari de marcă ai momentului ’80. În grila lui Artur Silvestri se aflau “excepţionalul” Al. Călinescu, Victor Atanasiu, Paul Dugneanu, Dan Caragea sau M. Papahagi.

Am avut surprinderea să citesc articole semnate de Ion Bogdan Lefter foarte ancorat – pe atunci – în activitatea tineretului comunist, studenţesc sau nu. Pentru Bogdan Lefter, acela din anii ’80, “Al XII-lea Congres al U.T.C şi simultan, a XII-a Conferinţă a U.A.S.C.R. din România şi a IV-a Conferinţă Naţională a Organizaţiei Pionierilor au constituit un bun prilej de afirmare a preocupărilor călăuzitoare ale politicii internaţionale a României, prilej de afirmare a prieteniei între popoare şi a solidarităţii tineretului lumii”. (Bogdan Lefter, “Convingeri Comuniste”, nr. 3, 1980, p. 15)

În “Convingeri Comuniste”, Dan C. Mihăilescu (premiat de UTC în anul 1982 pentru “talentul” său literar) scria despre Adrian Păunescu şi poezia acestuia că vine din “trăirea plenară a istoriei prezentului” (nr. 2, 1976, p. 2), iar Matei Vişniec, “fugit” din ţară în 1987 şi intrat atât de “firesc” în rolul disidentului, transcria cu docilitate un interviu cu Valentina Nicolae despre proiectele studenţilor de la ASE, care au “sprijinul indicaţiilor Secretarului General al PCR”, nimeni altul decât Nicolae Ceauşescu. Acesta din urmă ar trebui să fie tare mândru de mulţimea obedientă care l-a slujit şi în scris, deşi el nu a impus în mod expres nimănui să îi dedice ode.
Se putea şi fără dacă nu voiai cu orice preţ notorietate.

Acestor poeţi optzecişti, atât de neexpresivi şi obedienţi, dar mai ales cititorilor cărora li s-a ascuns adevărul timp de peste 20 de ani, le oferim un fragment de poezie scrisă în anul 1958. Este vorba de un poet care a preferat discreţia în locul notorietăţii cu orice preţ, prin slujirea ideologiei de partid: Gelu Naum.

Am ales un fragment din poezia “Alergătorul”: “Ca o hienă latră;/ poate că nu mai ştie şi nu mai vrea nimic./ O, dacă s-ar trezi prinţesele de piatră/ ca să-i lipească gura,/ cu limba, ca pe plic”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.