Creatorul cu păpuși

M-am lăsat mereu greu  convins atunci când a fost vorba să văd o montare după o piesă a lui Henrik Ibsen. Mă sperie mai mereu sentimentul de răzbunare amară la adresa naufragiului romantismelor în clișee. Regizată de Sânziana Stoican, „Constructorul Solness“, cea mai recentă premieră de la Teatrul Odeon, pune față în față cele două dimensiuni cu care acest text târziu al autorului norvegian i-a pus mereu în dificultate pe criticii de teatru.

Pe de o parte, personajele adaptate aici își urmăresc traseele repartizate în sertarele clasice pentru societatea de la finalul secolului XIX: Familia bântuită de traumele diferitelor pierderi, tinerii blocați între eșecuri moștenite și reușite transformate în instrumente de stratificare socială, creatorul „erou“ rătăcit printre propriile impulsuri. Pe de altă parte, drama arhitectului Halvard Solness (interpretat de Cezar Antal) se distilează în volute simbolice destul de deschise pentru atmosfera cu care ne obișnuiesc dramele ibseniene.

Masculul autoironic

Cuvintele atribuite lui Ibsen înaintea morții par să însoțească foarte bine fiecare scenă din montarea prezentată în premieră luna trecută. „Din contră!“, pare să spună până și decorul lui Valentin Vârlan, care transpune în scenă raportul ambiguu dintre dimensiunea reală și cea simbolică. „Din contră!“ își repetă și personajele de la un moment la altul față de propria lor condiție. Așa evoluează soția protagonistului, Aline Solness (jucată de Ana Maria Moldovan), din postura de soție înșelată în cea de parteneră căreia îi scapă firele dramei din mână. Knut Brovik (jucat alternativ în spectacole de Constantin Cojocaru sau Gau Gelu Nițu), din bătrânul victimizat de propria sănătate iese în lumina rememorărilor ca arhitectul care a avut cândva succes, dar l-a pierdut, iar Ragnar Brovik, în versiunea lui Silvian Vâlcu, trece de la statutul de angajat cu vise conștiincioase ca o bilă de cauciuc antistres la sarcasmul amar cu care poți să bifezi nereușitele celor care au încercat să îți blocheze drumul (sau cum se spune în situații de acest fel, cu rupturile dintre generații). Nici doctorul Jerdal, jucat de Ioan Batinaș, nu stă locului, și traseul său alternează între calitatea de confesor al soției și cea de martor al simptomelor derutat de luminile căminului. Kaja Fosli, în interpretarea Andei Saltelechi, mai degrabă oglindește galeria personajelor sacrificate cu o variantă topită între imaginar și (tot) imaginar. Prima dată în fantezia tânărului partener, apoi în cea a obsesivului și capriciosului Harvald.

Și dacă ne-am întors la arhitectul în jurul căruia se întâmplă toate, personajul care îi schimbă chiar și lui datele este Hilde Wangel. Jucată de Sabrina Iașchevici, Hilde deturnează ritmurile stabilite între aceste variante ale  personajelor lui Ibsen. Toate variantele de reducere a femeii la roluri sociale sunt aici: și partenera epuizată, și aventura transformată în instrument, și fantasma cu aer pedofil. Timp de trei ore ritmul impus montării lasă locul izbucnirilor lirice, la rândul lor subminate și împinse pentru o investigație dincolo de panoplia pozelor „creative“.

Considerată una dintre piesele cu cele mai intense proiecții autobiografice din creația lui Ibsen (cele trei persoane mult mai tinere cu care a ținut legătura în ultima parte a vieții, raportul lui cu celelalte generații din propriul său domeniu etc.), montarea îți aduce aminte de descrierea pe care i-o făcea norvegianului unul dintre prietenii săi: „are o personalitate dominantă, egocentric și inflexibil, cu o masculinitate pătimașă și un amestec ciudat de lașitate, idealism compulsiv și totuși neinteresat să exprime aceste idealuri în viața de zi cu zi“.

Acum câțiva ani, regizoarea mărturisea într-un interviu: „regia de teatru e matematică amestecată cu poezie. Există multe lucruri pe care le poți învăța, dar nu cred că cineva te poate învăța ceva exact. Te poate ghida, dar te înveți singur din lucrul efectiv. În repetiții ajungi uneori la un moment special. Mi s-a întâmplat de două-trei ori până acum. Simți la un moment dat că toate lucrurile se unesc și că nici măcar nu mai e vorba despre tine sau despre actori. Lucrurile se unesc la un mod care depășește locul – nici nu simți că ești acolo, se deschide o cu totul altă dimensiune a problematicii. E ca un cadou pe care-l primești după multă construcție care are legătură cu meseria pe care trebui s-o înveți. Din punctul meu de vedere, școala are două roluri mari. Mi-a oferit un context și libertatea să mă descopăr. Profesorii mei mi-au lăsat libertatea să aflu cine sunt eu, ce scopuri am, ce aș vrea spun, ceea ce a fost foarte bine. A urmat întâlnirea cu niște actori descoperiți în facultate, cu care am crescut, cu care am lucrat, am încercat, am greșit, am descoperit“.

De altfel, cred că tot ce sperie din dramaturgia lui Ibsen este transpus, în spectacolul Sânzianei Stoican, în acest gen de termeni respirabili. Ceea ce numeam raport ambiguu între demers simbolic și contur realist își păstrează o condiție flexibilă, lăsând cele două interpretări să se dezvolte în paralel.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.