Apatia politică este, în România, prea extinsă pentru o democraţie tânără. La orice sondare a opiniilor, partidele înregistrează încredere redusă. Mass-media suspectează membrul de partid că nu a reuşit în altceva (profesie, afaceri etc.). Parlamentarii şi demnitarii au proastă reputaţie.
Dincoace de aceste evaluări, ce pot fi discutate, realităţile sunt cele care ar trebui să alarmeze. România este în criză – poate cea mai cuprinzătoare criză din epoca modernă a istoriei ei – iar criza de azi ia forme izbitoare: industrie restrânsă, mari suprafeţe agricole nelucrate, infrastructură învechită, salarii şi pensii plătite din împrumuturi, educaţie în declin, emigraţie crescândă, motivaţie firavă. Criza este gravă căci reuneşte toţi aceşti indicatori. Statistica nu poate farda, oricum ar fi sucită, efectivul scăzut de lucrători, reducerea investiţiilor, sărăcia tenace.
De ce stau lucrurile astfel, iar corectarea situaţiei întârzie?
Este la îndemână să se acuze conjuraţii, tradiţii neprielnice, lipsa de educaţie, religia răspândită. Subiectul istoriei nu este însă anonim, căci totdeauna cineva a luat deciziile care au creat situaţia de criză. În plus, România s-a bucurat după 1989 de cea mai largă independenţă de decizie în ceea ce o priveşte. Adam Smith spunea că este destul ca naţiunile să fie libere ca să-şi ia decizii înţelepte şi să se bucure de bunăstare. Vedem bine că nu este de ajuns.
Ar fi, de asemenea, prea uşor să punem vina doar în seama câtorva vârfuri care au luat deciziile. În fapt, cineva a adus acele persoane în funcţiile respective şi are partea de răspundere pentru criză. Nu ar trebui eludate, aşadar, nici răspunderea celor care au decis şi nici răspunderea celor care i-au adus la decizii.
Putem căuta explicaţia unei evoluţii luând în seamă legislaţia, instituţiile, moravurile, calificarea decidenţilor. În situaţia de astăzi a României, fiecare dintre acestea şi-a lăsat urmele: legi încâlcite, decizii improvizate, instituţii deturnate de la misiune, educaţie carentă, moravuri corupte, urcarea la decizii a celor slab pregătiţi. Teza mea este însă aceea că situaţia actuală a României vine din starea partidelor, ce prezintă lacune peste care nu se va putea trece, dacă se vrea o altă situaţie. Nu doar partidele sunt vinovate de starea ţării, dar în democraţie răspunderea cade în seama partidelor ce-i selectează pe cei care decid şi, fireşte, pe umerii celor care au luat deciziile.
Când vorbim de partide şi de răspunderea lor, sunt inevitabile două observaţii.
Prima o datorăm lui Carl Schmitt, care a sesizat (deja în premonitoria sa capodoperă „Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus”, Dunker & Humblot, Berlin, 1923) că democraţia şi parlamentarismul nu mai sunt legate şi că s-a produs o schimbare istorică plină de consecinţe. Simplu spus, parlamentarul nu mai este dependent, după alegere, nici de cei care l-au ales şi nici măcar de conştiinţa proprie, ci pur şi simplu de grupul parlamentar al partidului. Iar grupul este controlat de conducerea partidului şi, până la urmă, de executiv, mai ales atunci când partidul se află la guvernare. Cu alte cuvinte, disciplina de partid a sufocat în practică reprezentarea democratică despre care se vorbeşte în unele state moderne.
A doua observaţie este acum comună: democraţia înlocuieşte autocraţia, dar nu trece în omnicraţie. Cum spunea Robert A. Dahl (în „On Democracy”, The University Press, New Haven and London, 1998), democraţia în comunităţi mari este inevitabil reprezentativă şi presupune intermediari între cetăţean şi guvern: „asociaţii şi organizaţii independente, incluzând partide politice independente şi grupuri de interese” (p.80). Ideea se poate formula mai ferm, recunoscând că nu este democraţie fără partide care reprezintă interesele şi valorile grupurilor din societate. Chiar şi mult citata „definiţie minimală” a democraţei, dată de Norberto Bobbio (vezi „Le futur de la democratie”, Seuil, Paris, 2007, pp.108-111) – „decizie colectivă”, luată de un efectiv ridicat de membri ai grupului; aplicarea „regulii majorităţii”; existenţa de „alternative reale” de decizie, drepturi (de exprimare, de reunire, de asociere etc.) ale membrilor”; „proceduri de decizie” –, presupune partidele, chiar dacă nu le mai menţionează.
La noi, se crede că, având partide, avem deja democraţie. La propriu, democraţia nu rezultă, însă, din existenţa partidelor, ci, invers, partidele au ca sens exprimarea voinţei politice a grupurilor în cadrul democratic.
În situaţia actuală din România, ar fi lămuritor să se ia în seamă nu numai „definiţia minimală a democraţiei”, ci şi o „definiţie minimală a partidului”. Legile noastre sunt atât de rău întocmite încât lasă în ceaţă tocmai noţiunile pe care le angajează: nu se ştie, juridic vorbind, ce este un partid, ce este o universitate, ce este un profesionist, ce înseamnă constituţionalismul etc. Văzând ce se petrece în societăţi de referinţă, se poate spune că un partid în spaţiul democraţiei presupune: efectiv ridicat de membri înscrişi din convingere; proiect de schimbări şi program de acţiuni ce-i reuneşte; o concepţie conturată asupra societăţii împărtăşită; democraţie internă; decidenţi legitimaţi prin convingeri, formare şi performanţe.
Întrebarea care intervine irepresibil este dacă partidele din România întrunesc criteriile „definiţiei minimale”. Răspunsul este îndoielnic. Iată argumentele.
Nu este nimic jenant să ai convingeri social-democrate, liberale, creştin-democrate sau de orice fel, de „dreapta”, de „centru” sau de „stânga”. O democraţie ce-şi merită numele le presupune. Democraţia implică pluralismul, chiar dacă înseamnă mai mult. La noi proliferează, însă, în ultima decadă, demagogia pretenţiei de a fi „de dreapta”. Se prezumă, fără temei, că „stânga” ar fi iremediabil compromisă, iar „dreapta” merită apriori respect. Faptul ţine de subdezvoltarea politică şi, desigur, civică în care s-a ajuns, care a început recent să fie arătată cu degetul pe plan internaţional, precum şi de incultura unor opinenţi, care îşi maschează lipsa de competenţă cu oportunismul părerilor.
Problema mai gravă în România este, însă, că în partide se înscriu prea puţini oameni de valoare, care, având şi alte posibilităţi de viaţă, gândesc cu propriul cap şi exprimă interesul public. În consecinţă, partidele sunt compuse în mare măsură din cei înrolaţi în căutarea de avantaje (alocări financiare, carieră, aranjarea odraslelor etc.), mai curând decât din convingeri. Probele sunt la îndemână. Vedem unii social-democraţi îmbogăţiţi peste noapte, care se sinchisesc de soarta dezavantajaţilor doar când le cer voturile. Vedem o seamă de liberali care caută să-şi aranjeze clientela pe seama statului, în loc să creeze condiţii favorabile iniţiativei particulare. Vedem creştin-democraţi avizi să nu scape ocaziile, care nu au nimic comun cu morala creştină a adevărului şi a iubirii aproapelui. Atunci când ajung la guvernare, cei menţionaţi fac de obicei altceva decât le cer valorile pe care le declară emfatic: unii social-democraţi fac concedieri, o seamă de liberali fac asistenţă socială, în vreme ce unii creştin-democraţi vor să fie vătafi la spolierea resurselor.
Ca urmare a discordanţei dintre vorbe şi fapte, rămân fără răspuns întrebări grave: cine îi reprezintă pe numeroşii angajaţi aruncaţi în şomaj? dar pe ţăranii care nu au unde să-şi valorifice produsele? dar pe funcţionarii lăsaţi la bunul-plac al şefilor? dar pe zecile de mii de tineri care îngroaşă rândurile debusolaţilor? dar sutele de mii de amărâţi care abia îşi duc zilele, într-o societate în care abandonul şcolar, analfabetismul, apatia, corupţia şi sărăcia se extind nestingherite?
Pe de altă parte, discordanţa dintre valorile pretinse şi fapte încurajează indirect eseismul liricoid şi istorismul fără orizont, tot felul de carierişti cu pregătire aproximativă simţind că este ora lor. Într-o cultură, dacă oamenii competenţi (care există şi la noi, orice s-ar spune!) nu conceptualizează cu pricepere şi răspundere, atunci îşi face loc confuzia valorilor, acompaniată, cum se vede, de o „cultură a părerilor”, ce este calea sigură a baterii pasului pe loc.
Pe scurt, partidele poartă la noi povara unei superficialităţi care vine din compunerea lor. Ca urmare, ele se transformă pe nesimţite în nişte asociaţii care vor pârghiile puterii pentru altceva decât valorile cu care se bat cu pumnul în piept. Faptul se vede bine nu numai în schimbarea peste noapte a culorilor politice, ci şi, mai nou, în unanimităţile ridicole din reuniuni.
Din cele menţionate rezultă drept consecinţă slaba preocupare pentru articularea programelor de partid. Dacă cineva ar face o examinare şi-ar da seama că nici nu prea se ştie ce înseamnă program de partid şi cine răspunde de aplicarea promisiunilor electorale. Programele par să fie, de altfel, pe cale de dispariţie, dacă termenul este luat în serios. Mai nou, se răspândeşte prostul obicei de a nu mai formula în scris obiectivele şi măsurile propuse (scrisul putând fi supus mai uşor controlului ulterior!) şi de a pune totul în declaraţii. S-a alunecat în „politica de vorbe” ce nu are de a face nici cu democraţia, nici cu politica, ci este doar ţinere la taclale a amatorilor de poveşti.
Grupurile sociale au, se cunoaşte, optici diferite asupra evoluţiei societăţii. Dar aceste optici se cuvine ca partidele să le ridice la rangul unor concepţii asupra dezvoltării, ce se desfăşoară până la propuneri de măsuri. Unde sunt concepţiile partidelor? Mai nou, congresele sau convenţiile partidelor discută susţinerea de candidaţi, nicidecum probleme ale cetăţenilor şi programe de acţiuni. Argumentul fals, dar de succes la noi, din păcate, este acela că abia ulterior vin programele şi expunerile de concepţie. Cu excepţia a patru persoane, nici un fost demnitar al statului nu a tipărit în volum ceva de felul unei raportări a ceea ce a făcut în mandat. De prisos să mai spun că elaborările conceptuale şi cultura teoretică ce creează, cum se ştie, drumul spre cunoaştere şi viitor sunt dispreţuite cu suficienţă, din capul locului, ca pierdere de timp.
Un partid trăieşte din dezbateri în jurul proiectelor proprii, care exprimă valori şi-i orientează pe decidenţi. Aceste dezbateri s-au prăbuşit de fapt în partide şi în jurul lor. Dezbaterile au dispărut căci s-a prăbuşit democraţia din partide. Ceea ce se acuză astăzi – separarea democraţiei de deliberare şi dezbatere (vezi, de pildă, Pierre Mannent, „La raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe”, Gallimard, Paris, 2006, p.16) – la noi se ia ca ceva normal. Reuniunile (şedinţele) sunt mai mult ocazii de informare asupra deciziilor deja luate, decât locuri de exprimare de opinii alternative, între care se decide democratic. Cei care iau deciziile ies de sub controlul partidelor, încât mai nou îşi promovează amicii pe o scară ce face din năravurile socialismului oriental abia o prefaţă. „Şeful îşi face echipa” este sloganul ce se atribuie, la noi, în mod abuziv democraţiei însăşi. Chestiunea meritului, atât de dramatic discutată în România, a fost uitată. Prăbuşirea dezbaterii a mers atât de departe încât candidaţii la demnităţi sunt examinaţi de mântuială, inşi nepregătiţi trecând drept foarte buni.
Deoarece nu funcţionează nici criterii şi nici democraţia internă a partidelor, decidenţii sunt rezultatul conjuncturilor. Neavând valoare, mulţi se împopoţonează cu titluri universitare, pe care le-au obţinut intrând în funcţii. Cum remarca odinioară Virgil I. Bărbat, „la noi, politicienii ajung specialişti: miniştrii de industrie, de lucrări publice, de instrucţie şi aşa mai încolo. În alte ţări, specialiştii ajung miniştrii şi uneori şefi de stat” (vezi „Dinamism cultural”, Lepage, Cluj, 1928, p.185). Am fi curioşi ce ar spune Tony Blair sau Gerhard Schröder sau Vaclav Klaus sau Laurent Fabius sau mulţi alţi lideri de succes ai ţărilor lor, care s-au dedicat administraţiei publice, fără altceva!
Până una alta, rezultatele partidelor şi ale deciziilor ultimei decade se văd cu ochiul liber şi se trăiesc din plin. Într-o societate în care politica a preluat, ne place sau nu, conducerea evoluţiei, iar deciziile depind de ceea ce generează partidele, nu va fi pas înainte fără a normaliza funcţionarea acestora. Poţi să faci politică de partid sau să nu faci, dar de politici ale partidelor depinde viaţa fiecăruia până la urmă, încât subiectul merită o discuţie aparte, fireşte calificată.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.