După euforia din anii 90 și cei următori, când se desfășura un val mult așteptat al democratizării, în Europa actuală urcă în conștiințe constatarea crizei democrației înseși. Nu este de mirare că tema a devenit cap de afiș. Brexitul, primejdia Frexitului, a Italoexitului, propunerea de Euroexit, căutările grupului Vișegrad semnalează, fie și indirect, că democrația din Uniunea Europeană are probleme. Situația este însă și mai gravă în fapt.
Nu o spune vreun exponent al “Școlii de la Frankfurt”, înclinat, prin conceptele sale, spre a agrava diagnosticul, ci noul director al influentului Institut für Zeitgeschichte din München și Berlin. El arată că, în ultimele decenii, „instituțiile care au fost edificate în trecut contra experienței complexității și a contingenței și-au pierdut la sfârșitul secolului al 20-lea, în mod definitiv, puterea lor de a lega. Cu deosebire se prăbușește – cel puțin în aparență – competența de rezolvare de probleme a statului național. Dă înapoi, de asemenea, puterea de a lega a altor instituții de mult stabilite, precum familia și bisericile, asociațiile și alte organizații subsidiare” (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C. H. Beck, München, 2015p.111). S-au schimbat, în defavoarea democrației, formele politicii. Pierderea în importanță a organelor constituționale, înfruntarea complexității crescute nu prin dezbatere democratică, cât prin „consultarea experților și discuții informale între partide și alți actori politici” (p.113), „desparlamentarizarea (Entparlamentarisierung)” politicii, care face ca deciziile să depindă excesiv de executiv, răspândirea prin mass media a unui „limbaj gol de conținut, ce îndepărtează de problemele reale”, crearea „iluziei participării politice stând la televizor”, confundarea „politicii” cu „reprezentarea ei mediatică”, „personalizarea” vieții publice, ce aduce în prim plan inși superficiali, gata să manipuleze, expansiunea „dezamăgirii față de politică” și întărirea sentimentului de „neputință (Ohnmacht)” – caracterizează tot mai clar societățile europene.
Reputatul istoric avea dreptate. El nu a înaintat însă destul spre a indica unde sunt localizate problemele. De aceea, vreau să circumscriu patru puncte în care democrația europeană a intrat în derapaje: slăbirea normativității legilor, perpetuarea de conduceri în pofida rezultatelor, abandonarea meritocrației și ocuparea instituțiilor de către servicii secrete. Reafirmarea democrației în Europa – care rămâne singura cale rezonabilă pentru civilizația continentului – trece acum prin stingerea focarelor de slăbire.
Nu alții decât juriștii francezi au semnalat disoluția normativității. Ei au arătat că, sub provocări diverse – «cea internă, de a avea de gestionat societăți din ce în ce mai deschise și, deci, purtătoare ale unui risc de anomie tot mai puternic; și cea externă, de a avea de gestionat tripla evoluție contemporană: economică, numerică, genetică” – în societățile actuale – s-a produs “obosirea, chiar epuizarea democrației (l’épuisement de la démocratie)”. „Epuisement” înseamnă aici înlocuirea „schemei normative clasice” a legislației, compuse din lanțul Constituție – legi generale – legi cazuistice și apărată în manieră concludentă de Hans Kelsen, printr-o „mutație profundă a lanțului normativ (profonde mutation de la chaîne normative)”. Indicatori cantitativi ai acesteia sunt „inflația de legi (legal inflation)”, „poluarea constantă a normei constituționale prin decizii” luate la nivele subodonate Constituției, creșterea funcției juriprudențiale „de jos”. Indicatorul calitativ este trecerea de la o normativitate generală înaltă – adică de la supremația legislației adoptate de parlamente, ca expresie a voinței generale – la o „normativitate particulară mai joasă” (Pierre-Henri Chálvidan, „L’épuisement de la démocratie”, în La nouvelle revue universelle, No. 9, Juillet-Aôut-Septembre, 2007, p. 39). Democrația ancorată în principiile constituționale este înlocuită cu “democrația” compromisurilor și a improvizațiilor reușite de presiunea unui grup sau altul.
Al doilea punct este formalizarea democrației până acolo încât anumite persoane și garnituri rămân la decizii indiferent de valoarea și efectele soluțiilor lor pentru societate. Politologi britanici vorbesc de alunecarea în „postdemocrație”. “Conceptul desemnează o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, ca și înainte. Alegerile, care pot să ducă la situația în care unele guverne sunt constrânse să plece, în care, în orice caz, team-uri concurente de experți în relații publice controlează excesiv dezbaterile publice în campaniile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experți. Majoritatea cetățenilor joacă în această situație un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacționând doar la semnalele ce li se transmit. În umbra acestei înscenări politice, efectiva politică se face în spatele ușilor închise, ce reprezintă, înainte de orice, interese economice” (p.10). În vreme ce instituțiile democratice rămân, formal, intacte, procedeele și guvernele se manifestă tot mai mult într-o direcție tipică pentru timpurile predemocratice. Noi „elite privilegiate” preiau conducerea (Colin Crouch, Postdemocratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p.13). Din egalitatea cetățenească aflată la baza democrației a mai rămas o pretenție goală. Nu se trăiește în societăți nedemocratice, dar democrația tinde să se închidă într-o formă care mărește distanța dintre principii și realitate, în particular, dintre pretenția de reprezentare a cetățenilor și opinia acestora.
Punctul al treilea constă în lichidarea meritocrației în democrațiile timpului. Deja la mijlocul anilor optzeci, filosofii germani semnalau începutul unei tendințe de scădere a valorii liderilor în Europa (Die Krise des Wohlfahrtstaates und die Erschöpfung utopischer Energien, în Jürgen Habermas, Die Neue Unübersichtlichkeit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1985). Între timp, această tendință s-a generalizat, iar cetățenii s-au obișnuit cu ea. În Franța s-au făcut analize ale pregătirii universitare a liderilor, iar constatările nu sunt deloc în favoarea acestora. Nu absolvenți cu solidă pregătire ajung decidenți, ci cu totul alții. Un val de mediocritate s-a abătut asupra ocupării demnităților în democrațiile actuale. S-a observat și la noi că s-a ajuns în situația în care notele de 6-7 arestează și scot din joc notele de 8-10. Pretenția de care era legată democrația, în polemica ei salutară cu privilegiile, anume, aceea de a recunoaște persoanele potrivit meritelor lor, s-a stins. Meritocrația a mai rămas temă de seminar sau de propagandă, dar este sufocată de mecanisme, inclusiv mediatizarea, care favorizează ascensiunea la decizii a veleitarilor.
Este, se știe, dificilă stabilirea de criterii ale meritelor. După ce s-a părăsit „coeficientul de inteligență (IQ)”, inclusiv în urma procesului de la Nürnberg, care a arătat cu ce se poate lega acel coeficient, s-au încercat criterii precum “merit = inteligență + pregătire atestată de titluri”, “merit = ascensiunea în funcții în societate”, “merit = pregătire certificată exigent + rezultate recunoscute public”, dar nici unul nu este fără cusururi. Dificultatea de a stabili criterii precise ale meritelor este luată, însă, ca pretext pentru a nu mai chestiona meritele. Se îmbrățișează în schimb, fie și doar tacit, criterii superficiale, precum „cel ajuns în funcție este merituos”, prin care confuzia valorilor sporește și rezultatele se văd!
Al patrulea punct, în care democrația derapează de-a dreptul în Europa, este controlarea politicii cu ajutorul serviciilor secrete. Ea se leagă de împrejurarea că în unele țări ajung la decizii inși care nu au merite și nici nu sunt capabili să propună ceva în interes public, dar vor cu tot dinadinsul puterea. Neputând întruni majorități în virtutea valorii și atractivității proiectelor lor, astfel de inși, odată ajunși lideri, recurg la instrumentarea serviciilor secrete. În felul acesta, democrațiile din diferite țări sunt expuse la ceea ce deja Thomas Mann semnala – ascensiunea celor mai nepregătiți la decizii, cu toate consecințele nefaste. Aceștia supralicită formulări din Constituții și le răstălmăcesc pentru a justifica decizii unipersonale, care duc la tratarea instituțiilor ca proprietăți și subminează pe față democrația. Ei opun „dictaturii majorității” – pe care o impută incult și fără scrupule oponenților lor – nu altceva decât alternativa „dictaturii lor personale”. Agitând spectrul pericolelor, diverse servicii secrete îi secondează și urcă la controlul societății, reducând, în același timp, democrația la temă de colocvii.
România oferă, din nefericire, procesul cel mai departe dus pe continent în acest sens. Ședințele din seara alegerilor prezidențiale ale capilor instituțiilor de forță (2009), trecerea de decizii de stat prin sufrageriile, cramele, cazematele noii securități, protocoalele de cooperare încheiate în ascuns între serviciile secrete, procuratură, justiție, unele universități, faptul că România are cele mai multe mandate de interceptare la mia de locuitori, că a reluat oribila meteahnă a proceselor politice, că practică «patriotismul plătit », sunt probe noi ale unei evoluții triste pentru democrație și democrați. Ea se dezvăluie acum în toată gravitatea ei.
Pe de altă parte, probe jenante, firește, ce ridică întrebări dramatice. Cetățenii nu pot fi organizați decât cu servicii secrete supradezvoltate ? Nu merită respect opinia acelor cetățeni? De la democrație, câtă era, s-a ajuns în ultimii ani la un “stat mafiot », cum l-a numit creatorul său. Iar, mai nou, unii reactivează vizibil teze ostile democrației în numele unui « stat disciplinar ».(Din volumul Andrei Marga, Reorganizarea Europei, în pregătire pentru tipar).
Pe masura ce am parcurs continutul articolului , treptat o frica , o spaima fara limite a pus stapanire pe mine. Cu groaza mi-am dat seama ca impreuna cu cetatenii Pamantului suntem pe aceeasi corabie , care pare a fi ” Corabia Nebunilor”. Toti , merituosi -nemerituosi , destepti-prosti , frumosi-urati , elite-oameni simpli ,savanti-inculti , onesti-necinstiti ,…sunt intr-o incaierare continua . Fiecare se lupta cu ceilalti , fiecare vrea sa ia bucata de la gura celorlalti ,fiecare vrea sa le ia aerul , apa… Fiecare vrea sa se imbogateasca , sa se imbogateasca mai mult si mai mult, iar in timpul acesta ” Corabia Nebunilor ” se scufunda.
Un text original și concludent al lui Marga. Da, așa arată realitatea cu care trăim. este bine că johaninsul și băsismul sunt privire ca boli ale democrației. În fine, un om cub cap vede realitatea!