Actori, regizori, scenografi, personal tehnic de la Teatrul Naţional din Bucureşti au ieşit astăzi în faţa teatrului în semn de solidaritate cu greva profesorilor şi a medicilor.
„O ţară de oameni, nu de cifre”
Ilinca Goia, actriţă: „În criza prin care trece ţara şi care nu ne ocoleşte nici pe noi, ne declarăm solidari şi susţinem demersurile profesorilor, medicilor, suntem alături de pensionari şi de mamele care-şi îngrijesc copiii. Vorbim în numele truditorilor din teatru, nu numai al actorilor, pe care lumea îi ştie, pentru că sunt expuşi circuitului vizual, dar şi al întregului aparat de oameni din spatele scenei, care nu este la vedere: profesionişti din domeniul tehnic, administraţie, producţie, care muncesc de dimineaţa până seara pentru salarii mizere sau modice, fără alte posibilităţi de câştig. Fără ei, teatrul nu se poate face, aşa cum nu se poate face nici fără spectatori. Noi suntem bugetari şi intrăm sub incidenţa aceloraşi reforme aberante, propuse de guvernanţi. Acest lucru ne afectează pe toţi, în mod special pe cei din generaţia de sacrificiu, cea lansată după 1990 şi ajunsă acum la vârste între 30 şi 45 de ani. Suntem condamnaţi la această condiţie de când ne-am născut, ne-am lansat prin munca noastră şi prin pasiune pentru scenă, iar după revoluţie statul nu ne-a înlesnit cu nimic viaţa ori condiţiile în care ne exercităm profesia. Efortul intelectual şi emoţional din timpul unui spectacol, considerat echivalentul a opt ore de muncă fizică, nu a fost niciodată plătit aşa cum se cuvine şi nu este nici acum.
Actorul tânăr român se luptă pentru supravieţuire la fel ca profesorul, ca medicul şi ca muncitorul din fabrică, iar actorul în vârstă, după o viaţă dedicată scenei, ajunge, dacă nu este «monstru sacru», să moară în sărăcie, mulţumindu-se doar cu aplauzele care-l mai conduc pe ultimul drum. Altădată, actorul avea un statut demn. Acum nu face altceva decât să îngroaşe rândul intelectualilor de care guvernanţii îşi bat joc. O chestiune pe care vreau s-o menţionez este impozitarea drepturilor de autor cu 20%. Cum traducem, cum înţelegem noi acest lucru? Talentul şi creaţia artistică, succesul cultural nu numai că nu vor fi celebrate, încurajate, preţuite, ci vor fi amendate. Este sinistru să fim puşi să plătim în plus pentru că ne-am permis să creăm în plus. O societate civilizată se îngrijeşte de arta şi cultura sa, cu conştiinţa că cei mai curaţi şi autentici ambasadori ai ţării, atât înăuntrul, cât şi în afara ei, sunt artiştii temeinici pe care îi produce. Măsurile acestea sunt negativiste şi încurajează lipsa de orizont, chiulul, indolenţa care, toate, produc monştri pentru viitor. În plus, ele nu sunt decât un paliativ menit să prelungească coma. Faptul că această clasă politică, în totalitatea ei, îmi permit să spun, a adus România în colaps, că vârfurile din cele mai diverse domenii, tinerii performanţi în ştiinţele umaniste sau reale hotărăsc să părăsească ţara ar trebui să aducă cearcăne adânci pe feţele guvernanţilor, să le producă reale coşmaruri noaptea şi probleme de conştiinţă ziua. După cum vedem, feţele lor sunt din ce în ce mai bronzate, mai rozalii, obrajii tot mai umflaţi, zâmbetele mai largi, portofelele şi avuţiile tot mai opulente, dezinvoltura şi nepăsarea, din ce în ce mai jignitoare. E timpul să-şi asume şi corupţia, şi furturile, şi afacerile oneroase, iar dacă nu se pricep să conducă o ţară de oameni, nu de cifre, să-şi recunoască neputinţa, să pună pixul pe masă şi să plece.
Cum ne raportăm noi la gesturile profesorilor, care, am înţeles, sunt şi ei scindaţi, unii hotărându-se să facă grevă, alţii nu? Am aflat de la doi lideri sindicali din învăţământ că ministrul Educaţiei, prin inspectorii teritoriali, a cerut semnături inchizitoriale din partea profesorilor privind participarea sau absenţa de la bacalaureat şi chiar i-a ameninţat pe cei care au declarat grevă cu desfacerea contractului de muncă, pentru suplinitori, şi cu comasarea, pentru titulari. Comasare, adică din doi, unul trebuie să plece! Mai mult, spărgătorii de grevă vor fi plătiţi pentru supravegherea bacalaureatului. Au fost aduşi din ţară personal auxiliar, pedagogi, administratori de şcoală, care să asiste la această probă.
De ce nu au ieşit mai mulţi actori în stradă? Să le mai dăm o şansă. Cred că mulţi dintre ei au contracte şi activităţi pe care şi le programează lunea, când e zi liberă în teatru. Unul m-a sunat, de exemplu, să-mi spună că e la spital, altul trebuie să-şi ducă copilul undeva… Sunt diverse activităţi pe care n-au avut cum să le rezolve în restul săptămânii”.
„Nu ştim să spunem nu nedreptăţii”
Monica Davidescu, actriţă: „Cred că ne lipseşte reacţia elementară împotriva nedreptăţii. Este un citat din gândurile unei doctoriţe extrem de supărate, de la Constanţa, care, după o viaţă dedicată profesiei, pacienţilor, ieşind la pensie, se târăşte să mai facă o jumătate de normă pentru a putea trăi, în loc să se bucure de odihnă după munca pe care a făcut-o atâţia ani. E o femeie revoltată, o înţeleg şi subscriu la tot ceea ce spune, pentru că poporul acesta are o mentalitate de handicapat, de şpăgari, aşa cum a arătat Ilinca Goia că se întâmplă cu plata spărgătorilor de grevă. Iată cum se perpetuează şpaga, ponind de la guvernanţi, care-şi spun: le dăm acum ceva ca să le scoatem ochii şi să facă treabă, iar apoi ne batem în continuare joc de ei. Cei care au acceptat astăzi să nu fie solidari cu greviştii fac parte dintre oamenii care au plecat întotdeauna capul, care n-au ştiut să spună nu nedreptăţii. Sunt cei care îngroaşă rândurile acestui popor care de atâta amar de vreme s-a lăsat jignit, umilit, călcat în picioare de către conducări. Şi, din nefericire, cei care ne conduc sunt plămădiţi din cele mai rele atribute posibil. Nu au nimic din ceea ce înseamnă demnitate, coloană vertebrală, responsabilitate faţă de cei mai slabi de lângă ei”.
„Lumea îşi aminteşte de noi când moare câte un actor”
Eugen Cristea, actor: „Am ieşit astăzi la grevă în semn de solidaritate cu restul protestatarilor. Probabil, lumea ne invidiază crezând că actorie înseamnă de la marile vedete şi de la eventualele lor încasări în sus. Nu este adevărat. O ducem la fel de rău ca toţi ceilalţi. Suntem, în marea noastră majoritate, oameni normali şi modeşti şi, după părerea mea, nu mai însemnăm absolut nimic. Lumea îşi aduce aminte de noi numai când moare câte unul şi sicriul fotografiat la loc de cinste ocupă prima pagină a ziarelor. A doua zi se trece la un alt subiect, despre unul care a dat cu toporul în cap cuiva, ieşind de la discoteca din nu ştiu ce sat aflat la câmpie sau în munţi. Am spus, cu riscul de a enerva pe foarte mulţi, că nouă, mie cel puţin, ne mergea mai bine pe vremea lui Ceauşescu, pentru că eram preţuiţi, reprezentam modele pentru oameni şi, dacă stau să mă uit, televiziunile trăiesc de pe urma filmelor produse în acea perioadă, a pieselor filmate sau a teatrului tv de atunci. Ni s-au luat toate sporurile, în afară de cel de vechime, ne merge foarte greu şi această practică o să stopeze şi creaţia, pentru că, în clipa în care se va reduce şi din drepturile de proprietate intelectuală, pe mine, de exemplu, nu mă mai interesează să muncesc, să vin cu ceva nou. În loc să mă gândesc ce am de făcut în toamnă, ce spectacole am de pregătit, trebuie să-mi număr banii ca să pot pleca într-un mic concediu. Nu mai poate fi vorba despre calitate. Sunt trist, mâhnit şi indignat de această clică ce nu are ce căuta la conducerea ţării şi pe care o urăsc din adâncul sufletului, cum, de altfel, ne urăşte şi ea”.
„În spatele scenei e o adevărată fabrică”
Doina Iordache, şef producţie, coordonator al celor zece ateliere care produc decorurile şi costumele: „Facem grevă ca să dovedim că suntem solidari cu toate confederaţiile sindicale. Am înţeles cu toţii că ţara este într-o situaţie de criză, dar considerăm, cu pregătirea noastră mai modestă decât cea a miniştrilor noştri de Fiananţe, că existau şi alte metode de reducere a cheltuielilor. Considerăm că, date fiind preţurile şi calitatea vieţii pe care o ducem, ar fi trebuit să fim ultimii de la care să se ia bani. Personalul auxiliar din lumea artistică, care este foarte numeros, are chiar salarii mici, pentru o muncă ce presupune multă responsabilite şi un program prelugit. Trebuie să venim şi seara, şi sâmbăta, şi ori de câte ori sunt spectacole. Nimeni nu s-a întrebat dacă suntem recompensaţi pentru toate acestea. Noi nu apărem pe scenă, nu avem nici măcar beneficiile unei persoane publice. Noi doar robotim şi n-am înţeles de ce tot nouă ni se aplică aceste reduceri. În spatele scenei este o adevărată fabrică în care se produce tot ceea ce spectatorul vede pe scenă. Din păcate, începem să pierdem meşterii, care renunţă să mai lucreze la stat, fiind atraşi, pentru priceperea lor, de firme particulare. Sunt meserii care se formează în ani de zile. Nu oricine poate face tâmplărie de teatru sau decoruri. Acestea sunt confecţii de lemn sau metal care trebuie montate şi demontate de nenumărate ori şi au un anumit tipic. Suntem foarte trişti că-i pierdem din cauza lipsei satisfacţiilor materiale, pentru că, la urma urmei, oamenii muncesc pentru bani”.
„Tăieturile de bisturiu sunt, de data aceasta, prea adânci”
Vlad Stănescu, preşedintele Sindicatului Liber din Teatrul Naţional: „Nu este vorba numai despre noi, ci despre cultură în general. Să luăm un exemplu. Când te duci la o bancă să faci un împrumut, există rubrici cu domeniile de activitate. Găseşti: administrator, fotbalist, dar niciuna pentru cultură. Toată cultura este tratată cum nu merită. Sigur că asta se răsfrânge şi asupra teatrelor. Tinerii actori sunt la pământ cu banii. Sunt angajaţi pe perioadă determinată. Deci nu pot face niciun împrumut. Din venituri se scad 25%. Un actor debutant ajunge la aproximativ 700 de lei. Se spune că se duc la ciubucuri. Nu tinerii sunt chemaţi la reclame sau la seriale, ci actorii cu un anumit statut. În plus, serialele sunt acaparate în ultimul timp de actori calificaţi «la locul de muncă». Este apoi situaţia atelierelor. Un tâmplar de teatru nu e un tâmplar care face coşciuge. El realizează o anumită mobilă sau decoruri complicate, care trebuie asamblate şi dezasamblate rapid. Este un alt fel de calificare. În teatru, şi la atelierul de costume, şi la pantofar, vorbim despre creaţie. Am putea înţelege că este nevoie să se facă reduceri, dar tăieturile de bisturiu sunt de data aceasta prea adânci. Nu cred că tumoarea este atât de gravă. Alte ţări stau mai prost decât noi şi nu au luat asemenea măsuri. Greva noastră este, în primul rând, una de solidaritate cu pensionarii, care, după ce muncesc o viaţă întreagă şi au o pensie meschină, îşi văd veniturile reduse cu 15%. Noi, ceilalţi, mai rezistăm. Dar pensionarii n-au altceva de făcut decât să se ducă acolo de unde nu-i mai putem întoarce”.
Eugen Mareş, preşedintele Sindicatului corpului tehnic: „E tragic ce se întâmplă pentru că salariul nu depăşeşte, în general, o mie de roni. În condiţiile acestea, programul fiind de 12-14 ore pe zi, nu ştim câţi vom mai putea rezista. Domeniul culturii este la coadă, cultura este aproape inexistentă pentru această ţară. Vom vedea…”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.