„Cu dragoste despre un popor de cuci”, o carte cu şi despre români

Una dintre cele mai incitante cărţi scrise de o româncă din Diasporă este, cu siguranţă, „Cu dragoste despre un popor de cuci”, romanul de debut al Irinei Pavlovici. Spre deosebire de alte lucrări despre viaţa românilor din străinătate, unele dintre ele pline de tristeţe şi dramatism, romanul Irinei Pavlovici are mult umor, incisivitate şi culoare, notele de melancolie fiind compensate cu un optimism plin de vervă. Universul pitoresc al Comunităţii Româneşti din Paris – românce cu cariere, divorţuri de succes, bone care se dedică îngrijirii familiilor conaţionale ca la mama acasă, romi care cântă în metrou – este privit din perspectiva unei românce emigrate în 1993 la Paris, împletindu-se armonios cu o poveste de dragoste „complicată”. Romanul Irinei Pavlovici, absolventă a Facultăţii de Matematică din Bucureşti şi posesoarea unui master în Finanţe Internaţionale la Ecole de Hautes Études Commerciales din Paris, merită savurat, e uşor de citit şi greu de lăsat din mână.

Reporter: Spune-mi câte ceva despre tine.

Irina Pavlovici: Numele îl ştii, am 45 de ani, sunt măritată, am un copil şi locuiesc la Paris.

Când ai emigrat în Franţa, ce ai făcut în România, de ce ai plecat, cum ai luat această decizie, la ce te-ai aşteptat după plecare, cum ai găsit de lucru, ce probleme ai avut la început?

M-am stabilit la Paris în 1993, la puţin timp după ce am terminat Facultatea de Matematică din Bucureşti. La început nu a fost o decizie de „mutare” definitivă, ci doar dorinţa de a vedea altceva, o altă lume, alţi oameni, alte subiecte de studiu. „Integrarea” a fost relativ uşoară, eu având norocul să vin ca studentă într-un oraş foarte cosmopolit şi un melting pot extraordinar. Decizia de a rămâne am luat-o treptat, când am terminat cel de-al doilea master, în finanţe, când mi s-a oferit şi o slujbă îndată ce mi-am terminat stagiul de sfârşit de studii. Atunci nu trebuit să mă gândesc de două ori, fiindcă apăruse şi viitorul meu soţ în peisaj…

Care a fost cel mai greu momemt al adaptării? Dar cel mai uşor?

După ce am plecat din România, nu am trăit numai în Franţa. Am fost “expatriată” de firma la care lucram la Geneva, unde am locuit şase ani. De altfel, acolo m-am şi măritat, iar fiul meu s-a născut tot în Elveţia. Experienţa asta a fost cea mai complicată din punctul de vedere al adaptării, fiindcă la început nu cunoşteam pe nimeni. Venirea pe lume a unui copil – într-un cămin în care niciunul dintre soţi nu-şi are rădăcinile în acea ţară – a fost, cred, momentul de cumpănă cel mai complicat pe care l-am trăit departe de casă. Cea mai uşoară a fost perioada studenţiei la Paris. Ştii cum e: „ca la douăzeci de ani, fără griji şi fără bani”.

Ce te-a împins să scrii?

Ideea cărţii a pornit dintr-un sentiment de „unde mi-e locul?”, „sunt româncă sau franţuzoaică?”, „unde vreau într-adevăr să trăiesc?”. Mă rodea problema identităţii şi a unui du-te-vino între două lumi. Personajul principal are aceeaşi problemă identitară şi nu ştie unde să-şi facă cuibul. Nu am găsit un răspuns şi nici nu am pretenţia de a oferi unul, însă scrisul a fost o eliberare pentru mine, am realizat, cu surprindere, că multe persoane au astăzi aceeaşi dilemă.

Care este cheia succesului tău? Cum priveşti societatea franceză?

Sinceră să fiu, m-a uimit succesul cărţii. Mi-l explic prin faptul că fiecare român plecat se regăseşte mai mult sau mai puţin în ea. Fiecare dintre noi am suportat întrebări cretine de la băştinaşii care n-au ieşit din ţara lor decât ca să se ducă într-un club de vacanţă „all inclusive”. Toţi ne-am plimbat cu paporniţe prin avioane sau trenuri şi am fost rugaţi să aducem „un pacheţel” pentru cineva neajutorat, dar „pacheţelul” s-a dovedit a fi ditatmai pachetul, fiind umplut cu lucruri care, evident, se găsesc şi în România. Cinicul olandez spune că „banii sunt mai uşor de transportat”. Antagonismul dintre pragmatismul vestic şi nonşalanţa balcanică l-am simţit cu toţii şi noi, cei „plecaţi”, în mai mică sau mai mare măsură, în funcţie de locul în care am aterizat. Franţa este, pe undeva, la mijloc, între România şi America. Aşa o privesc şi românii de aici, considerând compromisurile „de adaptare” mai mici decât faţă de mediul anglosaxon, de pildă.

Te consideri “adaptată”?

Avem norocul azi, în epoca globalizării, de a nu avea nevoie de o ”acomodare cvasitotală”. Nu mai trebuie ”să ne clonăm cu băştinaşii”, cum spune un personaj din carte, pentru a ne simţi în largul nostru în ţara de adopţie. În plus, trăim într-o epocă în care graniţele s-au deschis, deci oricine doreşte se poate reîntoarce, nu mai putem vorbi despre trauma emigrantului de odinioară, care avea numai un bilet dus, fără întors. Evident, purtăm în noi condiţionarea pe care am primit-o în prima parte a vieţii, fie ea socială, culturală şi chiar culinară, celebra „madeleină a lui Proust”, care spune multe, şi nu de azi de ieri. ”Străini”, adică noi, cei plecaţi după Revoluţie, simţim aceeaşi stare de „nelaloc” cam peste tot, inclusiv acasă. Fără să regretăm deloc fostul regim în care am copilărit, regăsim o lume care nu ne e familiară, schimbată în profuzime, şi în bine, dar şi în rău, lume căreia, din păcate, nu-i pricepem codurile. Ne simţim deci străini şi în ţara din care am plecat, şi asta-i tocmai o parte importantă din trama cărţii.

Care este mâncarea franţuzească favorită? Ce îţi place sau displace la cultura şi societatea franceză?

Este o întrebare foarte grea, fiindcă am nimerit exact la poporul care are impresia, în mod mai mult sau mai puţin legitim, că are bucătăria cea mai formidabilă din lume. De unde şi sketchul cu francezii la masă la români acasă şi aşa mai departe. Ca să răspund direct la întrebare, ador vinurile şi brânzeturile franţuzeşti, castelele şi modul remarcabil în care acest popor îşi prezervă patrimoniul. Mai trist e că Parisul de la începutul secolului trecut era un focar de idei şi creaţii avangardiste care acum s-au delocalizat în alte părţi, de exemplu la Londra sau New York. E vorba aici şi de un fel de curaj de a accepta reînnoirea artistică ce le lipseşte deocamdată.

De ce îţi este cel mai mult dor din România? Cât de des mergi în ţară?

De prieteni şi de părinţi, bineînţeles. De plimbările la Sinaia (e şi un capitol în carte, de altfel), de mare, deşi nu mai e marea pe care o cunoşteam eu când am plecat. Revin cât de des pot, în general cam de două ori pe an, de Paşte şi de Crăciun, atunci se adună toate „Rosebudurile”: rudele, prietenii, sarmalele, cozonacii, drobul…

Te-ai reîntoarce definit în ţară? Dacă da, de ce?

Bineînţeles că te gândeşti la „întoarcerea acasă”. Aici se prezintă, din păcate, două probleme majore. În cazul meu, mi-am făcut un cuib la Paris, care e foarte călduţ, iar o eventuală reîntoarcere ar însemna dezrădăcinarea propriei familii, ceea ce nu sunt deloc dispusă să fac. În al doilea rând, repet, când ne întoarcem acasă după douăzeci de ani, ne regăsim ţara ca nişte străini. Oamenii s-au schimbat, locurile cunoscute la fel, până şi numele străzilor nu mai sunt aceleaşi. România de azi e o lume nouă pentru românii plecaţi de multă vreme.

Te consideri franţuzoaică? Dacă da, de ce? Visezi în franceză sau în română? Care este primul tău gând dimineaţa, când tetrezeşti?

Păi am scris o carte întreagă pe tema asta şi tot nu am avut răspuns! Amândouă, bineînţeles, fiindcă mi-am trăit jumătate din viaţă într-un loc şi cealaltă jumătate în celălalt, cu paranteza elveţiană. Visez în amândouă, excelentă întrebarea, ne-o punem toţi. Cineva zicea că în momentul în care începi să visezi în limba celorlalţi eşti pe deplin “integrat”. Iar dimineaţa e simplu: ce pregătesc la micul dejun, ca să-l momesc pe fi-miu să binevoiască să se dea jos din pat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.