Dorinţa descoperirii unei frumuseţi atemporale

Întreaga sa viaţă, Edgar Degas (1834-1917) a fost un pictor al nudurilor, pe care le-a tratat într-o mare varietate de tehnici şi din care a făcut un gen modern, unul dintre vehiculele celor mai îndrăzneţe experimentări formale. Muzeul Orsay din Paris a ales din acest fir roşu al creaţiei sale câteva opere ale maestrului.

Organizată de Muzeul de Artă din Boston şi de Muzeul Orsay, curatoriată de George T.M. Shackelford şi de Xavier Rey, expoziţia, deschisă pâna la 1 iulie, reuneşte 155 de lucrări, acoperind totalitatea carierei artistului şi a tehnicilor explorate de el: pictură, desen, litografie, monotip, pastel, sculptură, fotografie. Se adaugă 20 de opere ale predecesorilor săi, Ingres, Delacroix, Goya, ale unor contemporani, Caillebote, Manet, Toulouse-Lautrec, Renoir, şi ale unor succesori: Picasso, Bonnard, Matisse.

Pentru primele sale opere importante cu subiect istoric, realizate între 1860 şi 1865, a studiat, conform tradiţiei clasice, fiecare figură în parte întâi nud şi apoi le-a “îmbrăcat” şi le-a dispus în opera definitivă. Studiile sale de nud pentru “Semiramis”, “Tinere spartane provocându-i pe băieţi” sau “Scenă de război din Evul Mediu” relevă un desenator fără rival, adept al moştenirii lui Ingres, cu o linie clară şi fluidă. Dar tipul de frumuseţe pe care îl creează nu are nimic de-a face cu cel clasic. Este o frumuseţe vie, frământată, cu erotismul crud al maestrului “Morţii lui Sardanapal”, Eugene Delacroix.

Femeie uscându-și părul

În “Scenă de război în Evul Mediu”, ultima lui pictură istorică, grupul nudurilor feminine este ca un buchet rupt în bucăţi, ale cărui tije şi corole zac pe pământ. Pozele, realizate poate după acelaşi model, sunt extrem de diversificate, ca şi cum artistul şi-ar fi propus să exploreze resursele plastice ale corpului omenesc, independent de contextul narativ. Aceste femei, aceste poze pot fi întâlnite printre femeile la baie sau femeile la toaletă pictate după 20 sau 30 de ani, când au devenit teme pur plastice.

În domeniul portetului, încă de la sfârşitul anilor 60, Degas şi-a dat seama că reprezentarea poate fi îmbogăţită dacă modelul este plasat nu într-o poză izolată, ci înconjurat de mediul lui domestic sau profesional, în intimitatea interiorului său şi într-un costum obişnuit, ale căror aranjament şi alegere spun la fel de mult ca o frunte sau un nas. Individul, deci, surprins în contextul existenţei sale curente.

A fost în mod deosebit interesat de pictarea oamenilor din societatea contemporană a Parisului, căutând să surprindă artiştii şi publicul din perspective neaşteptate.

Bordelurile, singurul loc în care întâlnea femei goale

Clasa de dans

Concepţia lui despre portret tinde să şteargă limitele dintre acest gen şi scena de interior, încât nu mai ştii ce este mai important: identitatea individului sau situaţia în care este prezentat. “Orchestra Operei”, din 1870, marchează punctul extrem al acestei evoluţii. Portretele prietenului său, contrabasistul Désiré Dihau, şi ale tovarăşilor lui nu mai sunt decât puncte centrale în jurul cărora se dezvoltă un “portret” al activităţii orchestrei.

Femeie șezând după baie

Ca şi prietenul săi Manet, Degas a înţeles că în aceste aspecte atât de variate şi de schimbătoare ale vieţii contemporane, concentrate în marile oraşe, pictura îşi va găsi cele mai importante resurse. De-a lungul anilor 1870 şi până către mijlocul deceniului următor, el a aprofundat această vână naturalistă, ilustrată prin opere cu personaje anonime prinse în activităţile zilnice: jochei la curse, dansatoare pe scenă sau la repetiţie cu maestrul de balet, muzicieni, cântăreţe, acrobaţi de circ, modiste ocupându-se de clientele lor, călcătorese…

Coafură

În mod sigur, criticul Louis-Edmond Duranty, teoreticianul naturalismului, se referă la el atunci când vorbeşte despre desenul care, chiar dacă pare să forţeze formele, reflectă inepuizabila diversitate a caracterelor, “departe de corpul uman tratat ca un vas, departe de uniforma monotonie a scheletelor, a planşei anatomice de sub nud”.

Edgar Degas şi femeile este un capitol puţin explorat al vieţii şi creaţiei pictorului francez, spre deosebite de balerinele care l-au făcut celebru.

Ţărănci scăldându-se în mare, femei în intimitate făcându-şi toaleta, prostituate în aşteptarea următorului client, un întreg caleidoscop de nuduri feminine l-a pasionat timp de 50 de ani.

Femeie pieptănându-se

Nudul va apărea în creaţia lui Degas după ce renunţă la temele clasice. Pictura academică nu aprecia nuditatea lascivă, preferând-o pe cea idealizată: nimfe, zeiţe, odalişte în harem. Pictarea nudurilor feminine în afara acestui cadru idealizant rămânea problematică. Autorii “Dejunului pe iarbă” şi al “Olympiei”, Manet şi Ingres, ştiuseră acest lucru. Pentru că nuditatea, introdusă în pictura realistă, era percepută ca dubioasă: o femeie onestă nu se exhibă pe un divan sau într-un crâng.

Dansatoare în foaier

Unde, în realitate, întâlneşti femei goale? La bordel. Degas, rămas burlac, le frecventa, de altfel, ca mulţi dintre contemporanii săi. Pablo Picasso, care era şi el atras de aceste locuri, la Paris, în anii 1890, confirmă că saloanele bordelului “sunt singurul loc unde găseşti cu adevărat femei goale”. Între 1876 şi 1880, Degas realizează un mare număr de monotipuri (tehnică a gravurii care permite numai o singură probă) şi pasteluri consacrate bordelurilor. El prezintă diferite scene ale vieţii fetelor din stabiliment, care par surprinse pe viu, cu efecte de realitate în cadraj, cu tipurile de vulgaritate, cu poze indecente, chiar obscene.

Femei pe iarbă

El relevă adevărul acestor corpuri, al comportamentelor, al locului. Salonul luxos cu oglinzi, picturile, canapelele, lămpile situează exact scena în spaţiu şi timp: Parisul burghez de la începuturile celei de a Treia Republici. Astfel, Degas rămâne fidel principiului său de a prezenta fiinţele în contextul lor “natural” şi de a găsi modalitatea de a articula două tematici majore pentru el, nudul şi pictarea vieţii contemporane.

Aceste piese de o forţă concentrată pulverizează convenţiile bunului-gust care regizau reprezentarea artistică a corpului. Degas reînnoieşte în întregime practica desenului său, la antipozi faţă de concepţia clasică. În plus, aceste gravuri sunt dovada unei tematici noi, aceea a femeilor făcându-şi toaleta, pe care o va dezvolta în deceniile următoare.

Un explorator al corpului omenesc

O altă pictură intitulată După baie

Din formaţia sa clasică, Edgar Degas a păstrat obiceiul de a desena mai întâi nud figurile compoziţiei. Este cazul, mai ales, al picturilor şi pastelurilor cu dansatoare. Pasiunea pentru dans, care l-a însoţit până la sfârşitul carierei, este, înainte de orice, o pasiune pentru mişcare, care a determinat şi interesul pentru caii de curse. De altfel, o expoziţie despre impresionişti, aflată la Muzeul “Albertina” din Viena, relevă pasiunea lui Degas pentru cursele de cai.

În cadă

Degas caută adevărul mişcării, expresie a vieţii corpurilor, ca şi cum ar fi vorba despre principiul vieţii şi al artei. Această căutare îi provoacă interesul mai puţin pentru graţia evanescentă a silfidelor în tutu sub reflectoarele feerice ale scenei, cât pentru aspectele tehnicii lor de lucru, studiind cu o precizie mecanică poziţiile complicate, savante, neobişnuite. Scoase din magia spectacolului, aceste acrobaţii sunt departe de a fi graţioase: ele contrazic canoanele frumuseţii clasice. Degas studiază în profunzime pozele, învârtindu-se în jurul modelului, multiplicând punctele de vedere şi desenele unui acelaşi motiv.

În lighean

Tablourile în care înfăţişează teatrul, baletul şi opera au explorat atât spectacolul de pe scenă, cât şi repetiţiile şi momentele din spatele scenei. Degas putea să surprindă balerinele într-o postură bizară, potrivindu-şi poantele, executând un pas complex în timpul unui exerciţiu, la capătul unui dans epuizant sau, pur şi simplu, relaxându-se în momentele de pauză. El observa rafinamentul corpului uman prin întregul spectru al oboselii fizice şi mentale, captând frumuseţea, mai degrabă în execuţie, decât în trăsăturile individuale. “Clasa de dans” a fost primul tablou la scară mare al lui Degas, având ca temă surprinderea dansatoarelor la o repetiţie de balet. Culorile pline de viaţă ale cordoanelor, ale rochiilor şi ale altor podoabe redau energia şi eleganţa dansatoarelor, în timp ce lumina le scoate în evidenţă ţinuta graţioasă. Degas a început să folosească tot mai mult formele exotice ale costumelor pe care le-a pictat cu ajutorul texturii primare şi a culorii pline de viaţă a pastelurilor. Roşul, verdele, albastrul şi galbenul sunt scoase în evidenţă pentru a atrage privirea printre siluete şi a sublinia faptul că se referă la o reprezentaţie. Degas şi-a orientat atenţia, de asemenea, asupra poantelor de un roz pal care atrag atenţia către picioarele şi posturile dansatoarelor.

Mica dansatoare

Din acest punct de vedere, trecerea la sculptură este perfect logică. “Mica dansatoare de 14 ani” (1879-1881), creaţia sa cea mai ambiţioasă în acest domeniu, este mai întâi sculptată nud pentru a studia arcuirea trupului aplecat înainte, ca un arc comprimat, gata să se destindă. Degas sculptează în ceară nenumărate dansatoare nud care îl ajută, într-o perioadă în care vederea i-a scăzut grav, să sesizeze mai corect, în adevărul ei organic, dinamica corpului. Spunea că nu sculptează decât pentru a face mai vii desenele şi picturile sale. Nu există nici o îndoială că experienţa sculpturii a acţionat în acest sens. Dansatoarele, nudurile în creion, în pastel, în ulei au cucerit, în anii 1880, o vitalitate a linei şi a volumului atât de mare, încât figura este capabilă, numai prin ea însăşi, să creeze spaţiul.

Un lux cromatic de mare poezie

Cai și jochei

Tema femeii la toaletă ocupă un loc din ce în ce mai mare în creaţia târzie a lui Degas. Ea reuneşte mai mulţi parametri esenţiali: nudul, pictarea vieţii contemporane, pentru că este vorba despre activităţi cotidiene şi intime, femeile în interiorul casei lor, mişcarea.

Catalolgul celei de a opta expoziţii impresioniste, în 1886, în care Degas le expune pentru prima dată, anunţă “o serie de nuduri de femei scăldându-se, spălându-se, ştergându-se, piptănându-se sau fiind pieptănate”. Acest subiect îi permite să creeze tipul nudului modern, inspirat din realitate şi nu de canoane sau de ficţiune. O realitate relativă, totuşi, pentru că scenele sunt “jucate” de un model în atelierul echipat pentru această ocazie cu cadă, ligheane şi paravane. Potrivit obiceiului său, artistul reia neobosit aceeaşi poză din unghiuri diferite, sau declină acelaşi motiv pe suporturi diverse şi cu alte tehnici. Un creion dă ocazia reluării lui într-un pastel…

Toaleta

Ca şi pentru dansatoarele pictate sau sculptate, formele corpurilor sunt surprinse în mişcarea care le animă şi le contorsionează. Ele apar, dacă nu în poziţii care nu mai fuseseră văzute niciodată, pentru că la acea epocă o femeie nu apărea goală nici măcar în faţa soţului ei, cel puţin care nu mai fuseseră niciodată reprezentate, poziţii comandate de logica acţiunii, în afara oricărei pudori, impudori sau erotism. La fel, noţiunile de frumos sau urât sunt “întoarse pe dos”. Graţia şi eleganţa atribuite de obicei nudului feminin sunt înlocuite de un alt fel de frumuseţe, construită din exactitate, din precizia gesturilor, dintr-o supleţe de animal. O admirabilă mecanică nu lipsită de poezie, care se naşte în principal din impresia unei reale intimităţi, personajele fiind absorbite în totalitate de îngrijirea propriului corp.

Nud culcat

În ultima decadă şi la trecerea dintr-un secol în altul, Edgar Degas, expunând puţin şi lucrând mai ales pentru el însuşi, conferă nudurilor o nouă amploare. Orice surplus anecdotic sau prea descriptiv în detaliile spaţiului înconjurător se estompează. Figura apare majestuoasă, formele sale se dezvoltă în spaţiu cu un fel de suveranitate plastică demnă de cele mai nobile creaţii ale Antichităţii sau ale Renaşterii. Triumf al formei şi al desenului, dar şi al culorii, pentru că artistul obţine din pastel, mediul său de predilecţie, folosit cu o dezinvoltură fără egal, un lux cromatic de mare poezie. Realitatea este transfigurată prin mijloace artistice de mare modernitate, care restabilesc relaţia cu marea formă clasică.

Un grup de opere din acei ani prezintă nuduri în peisaj. La apusul vieţii, apariţia acestei teme arcadiene, până atunci străină acestui pictor al vieţii contemporane, trădează dorinţa descoperirii unei frumuseţi atemporale, aşa cum o admirase la marii maeştri.

Timpul regăsit

Balerine în repaus

Hilaire Germain Edgar de Gas s-a născut în 1834, la Paris. Abia ieşit din liceul Louis le Grand în 1853, tânărul Degas se înscrie copist la Muzeul Luvru şi la Biblioteca Imperială, iar doi ani mai târziu, intră la Şcoala de Arte Frumoase, unde i-a avut profesori pe Louis Lamothe şi Hyppolyte Flandrin, un elev al lui Ingres. Ca şi Manet şi spre deosebire de prietenii lui impresionişti, preocupaţi de peisaj, Degas a devenit un pictor al figurilor. Ca Ingres, pe care îl adora, el credea că “desenul este probitatea artei” şi s-a dedicat iniţial picturii istorice şi portretelor, cele două genuri superioare în ierarhia academică.

Între 1856 şi 1859, călătoreşte în Italia, la Roma, Florenţa, Sienna, Pisa, Genova. În 1864 îl vizitează pe Ingres în atelierul acestuia. În 1865, 1868 şi 1870, expune la Salon.

Dansatoare la Operă

În 1872, îl întâlneşte pe Paul Durand-Ruel, care devine negustorul lui. În 1873 creează împreună cu Cezanne, Monet, Morisot, Pissarro, Sisley “Societatea anonimă a artiştilor independenţi”. Sunt calificaţi drept impresionişti. Sunt organizate opt expoziţii între 1874 şi 1886, Degas participând la cele mai multe dintre ele. În 1894, însă, luarea sa de poziţie în “Afacerea Dreyfus” duce la ruperea relaţiilor cu Pissarro. În anul următor se consacră fotografiei şi îşi expune tirajele.

În 1896, şapte opere ale lui Degas intră la Luvru prin donaţia Caillebotte.

Tinere spartane provocându-i pe băieți

Aşa cum aprecia curatorul expoziţiei, de la Musée d’Orsay, Xavier Rey, “nu poţi parcurge întreaga creaţie a lui Degas, de la primele începuturi ale perioadei naturaliste din anii 1880 până la formulările mai radicale de la sfârşit, ignorând nudul. Formaţia clasică, soclul creaţiei sale, implică mai întâi studierea nudurilor şi aceasta nu-l va părăsi niciodată. O face pentru picturile istorice ale începuturilor sale, dar şi pentru dansatoare. Nudul este strâns asociat studiului mişcării care îl preocupă atunci când îşi dezvoltă lucrările cronofotografice. Numeroase desene arată dansatoare nud, dar şi sculpturile pe care începe să le realizeze de la sfârşitul anilor 1870. Pentru că stă la baza întregii creaţii, nudul traversează şi leagă între ele toate tehnicile, desene, pictură, sculptură, monotip, procedeele de mărire, folosirea calcului”.

Sărbătoarea patroanei, scenă de bordel

Cercetările sale despre nud se constituie într-o matrice artistică permiţându-i să treacă de la tradiţia clasică către reprezentarea nudului în avangarda secolului al XX-lea.

A iubit opera, dansul deoarece costumul nu era destinat să joace roluri ale vieţii mondene, totul fiind, în mod declarat, fantezist, împrumutat pentru a releva mişcarea corpurilor, arabescurile, o realitate superioară, care se naşte din acordul între forţă şi graţie, eleganţă şi virtuozitate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.