EFECTUL P (49)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

În acelaşi timp consultă cu mare atenţie ultimele articole pe care colegul dispărut le-a publicat sau cele care au rămas pe masa de lucru. La mitingul de doliu luă cuvântul:

— Trebuie să plângem sau să râdem cu această ocazie? începu Poolo plin de avânt, dând din nou cu nonşalanţă cu bâta în baltă. În rumoarea care se stârni, lumea fiind în unanimitate de părere că obişnuitele-i mojicii ar fi trebuit să se oprească măcar în faţa morţii unui confrate, a unui om la urma urmei, vorbitorul făcu nişte gesturi largi, cerând cu insistenţă linişte şi continuă spunând că a găsit în două dintre abstractele scrieri ale celebrului geograf, acum dispărut, două pasaje cu referire directă la moarte. Eu, preciza Poolo, la aceste două trimiteri am făcut aluzie, ele fiind acolo, în pagini, nişte propoziţii goale, care au devenit reperabile doar prin faptul că acum sunt postume.

Aici am greşit şi am început să analizez ultimele convorbiri cu Poolo − aşa cum îmi aduceam aminte de ele − prin această destul de comună concluzie pe care tocmai a tras-o şi după care despre moarte nu poate vorbi decât cel care nu mai poate vorbi (ca să citez un paradox de-al său), cel care trecându-i hotarul se pune în mijlocul formulei, făcându-şi loc între acel a şi b cărora le lipsea mereu câte ceva, după câte afirma mai nou Poolo. Am greşit de două ori cu această ocazie: odată pentru că nu am ascultat mai departe cele pe care le spusese Poolo atunci şi în al doilea rând pentru că trăgând o concluzie pripită, am amânat cu încă o vreme înţelegerea celor ce se cristalizau în capul lui Poolo.

Totuşi, am înţeles că acel ceva ce trebuia alăturat lui a şi b în formulele lui Poolo era strâns legat de moarte. Ce căuta acea fiinţă muritoare acolo, încă nu ştiam. Dar am înţeles din discuţiile anterioare şi nişte lucruri confirmate şi citite: că problema morţii este singura care dă sens vieţii în forma actuală în care este acceptată aceasta, că fără moarte n-ar mai exista nici viitor şi nici trecut, că tot sistemul nostru de gândire ar trebui restructurat, la fel şi codurile noastre morale, că toate instituţiile ar primi alt sens, că gândirea ar trebui să se obişnuiască brusc cu nişte spaţii imense pe care ar trebui să le populeze, că sentimentele ar avea alt conţinut la fel cum alt conţinut ar avea fiecare realitate într-un univers altfel imaginat, că arta ar pierde temele capodoperelor cu care ne-a răsfăţat. Că, la urma urmei, toate astea reprezintă o problemă mult mai insolubilă decât realizarea tehnică a vieţii veşnice. Dar, ziceam eu, în ultimă instanţă astea-s doar vorbe dacă e să le raportăm la moartea personală, în faţa căreia mai credeam că filozofia aceasta încetează. Ajuns în punctul acesta nu-l mai credeam pe Poolo. În momentele în care-l uram mai tare, în punctul acesta speram să am eu dreptate.

„Depinde la ce raportezi şi veşnicia, îmi spuse Poolo într-o seară în vreme ce desena un animal ciudat cu zeci de tentacule în loc de membre, cu două trompe şi cu un cap foarte expresiv, cap care se prelungea într-un corp grijuliu haşurat şi într-un fel de unic picior înzestrat şi acesta cu diferite organe de simţ, depinde la ce raportezi chiar şi veşnicia, în primul rând în funcţie de cine eşti tu, cel care face treaba asta.” Şi Poolo se referi din nou la felul în care îşi imagina el lumile circumscrise una alteia sub forma unui om oare este compus dintr-o infinitate de celule, fiecare fiind egală cu o galaxie formată din sisteme planetare, mulţimea de atomi care o conţin, fiecare atom fiind la rândul său format din particule, stele şi planete pe oare trăiesc fiinţe asemenea nouă celor care discutăm aceste lucruri, dar şi alte fiinţe ciudate şi de o infinitate de forme şi dimensiuni, acei „noi” care la rândul nostru suntem formaţi dintr-un număr imens de celule, care toate se împart în nebuloase ale unor altor lumi conţinute. O fiinţă care cuprinde atâtea galaxii de alte fiinţe este de neconceput pentru acestea din urmă, asemenea veşniciei, iar timpul care se mulează acestei veşnicii este la fel de inimaginabil pentru micile fiinţe conţinute. Dar, dându-le acestora o viaţă veşnică, ar supravieţui mai mult şi o parte de nesfârşita fiinţă „mare”, cea care conţine noua fiinţă veşnică, dând naştere unei scântei infernale în marele echilibru creat.

Nu sunt un mare amator de romane ştiinţifico-fantastice, dar îl ascultam cu plăcere, iar desenul care se năştea în faţa mea, un desen atât de migălos încât puteai crede că este „copiat” detaliu cu detaliu după o realitate la îndemână, completa această poveste născută din convingeri şi amuzament. Şi între timp îmi aminteam şi de cuvintele lui Poolo: „Adevărul a fost de atâtea ori în istorie funcţie de bunăvoinţa receptorilor…”

„În ştiinţă, continuă să-mi explice el în timp ce mai înzestra fiinţa sa cu încă o ureche concrescută pe picior, ureche care sunt convins că era capabil să-ţi explice cu argumente − pe care nici măcar nu ştiai dacă trebuie să le iei în serios sau nu − era o consecinţă firească a mediului de viaţă a monstrului, o adaptare necesară pentru ca el să poată supravieţui, în ştiinţă, spunea Poolo, am fost convins încă de tânăr că trebuie să storci dintr-o idee tot ceea ce mintea îţi îngăduie să faci. La aplicaţii te gândeşti după aceea sau la oportunitatea lor se gândesc contabilii sau cei în măsură să vadă dacă este nevoie de ele sau nu. Dar invenţia însăşi, formula nou-născută, trebuie crescută asemenea florii minţii noastre, la fel cum un copil trebuie să se nască indiferent dacă ursitoarele prezic că din pruncul respectiv se va dezvolta un mare criminal^*. Am greşit pe vremea aceea, dar numai pe jumătate şi asta pentru că încă nu cunoşteam cealaltă jumătate”. Tăcu adâncindu-se în desen şi luându-şi postura pe care o purta acum tot mai des, aceea de bunic sfătos şi de atoate-ştiutor. Probabil că mai aşteptă să-l întreb care e cealaltă jumătate, dar nu i-am făcut această plăcere pe de o parte pentru că nu prea eram în clar nici cu prima jumătate, pe de altă parte, pentru că ştiam că atunci când fructul va fi gata pârguit, Poolo nu se va mai putea abţine şi-mi va spune de la sine ceea ce acum insinua să-l întreb.

Dar mai era un motiv: pentru că în seara aceea refuzam din nou să-l cred.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.