EFECTUL P (58)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Poolo, speram pe vremea aceea, habar n-are că aş putea avea şi alte sentimente faţă de el decât cele de „prim-admirator oficial”, aşa că simţeam tot mai profundă legătura dintre noi. Ceva adevăr era în toate astea pentru că de multă vreme nu mai eram doar un simplu spirit rău infiltrat în conştiinţa sa şi nici chiar intenţiile mele cele mai tranşante − niciodată uitate sau trădate cu totul − nu prevalau întotdeauna în faţa „victimei” mele, victimă pe care o iubeam. Devenită încetul cu încetul cu adevărat subiectul vieţii mele, cum să n-o iubesc? (Deşi chiar şi în privinţa aceasta… De câte ori era departe de mine, îmi era dor de el şi găseam tot felul de motive pentru a-l căuta, de câte ori îl vedeam mă bucuram, dar după doar puţine clipe mă enerva îngrozitor. Fiecare dintre noi devenea din nou păianjenul care-şi ţese, răbdător, pânza.) De aceea nutream orgoliul de a fi unicul beneficiar al atenţiei sociale a lui Poolo în sensul că o gelozie tiranică mă stăpânea ori de câte ori stabilea Poolo şi relaţii cu alţi oameni. Exceptate erau doar femeile, cele pe care ştiam că oricum Poolo le va prefera întotdeauna unei conversaţii stupide cu mine. Aşa că nu eram câtuşi de puţin supărat când mă abandona în mijlocul străzii pentru a-şi face micul număr cu o fostă studentă de a lui, întâlnită întâmplător pe stradă. Nu mă speriau nici cei care ştiau să-l linguşească mai bine ca mine şi care obţineau pentru aceasta un sfert de oră de atenţie. Relaţiile acestea i le toleram, considerându-le la el şi unele şi celelalte drept cerinţe biologice, pe când spiritul, spuneam, îmi rămânea în „arendă exclusivă”. Eu nu eram gelos decât pe cineva care ar fi încercat să-mi ia locul de umbră a lui Poolo, loc pe care eram convins că l-am câştigat cu prea multă trudă şi sacrificii pentru a-i putea permite altcuiva să mi-l uzurpe… Şi, odată cu el, să-mi ia toată puterea mea asupra lui Poolo. Putere pe oare ştiam că începeam s-o am; Dar nici candidaţi serioşi pentru a mă înlătura nu s-au ivit până când… până când a apărut Tudu. Incredibil! Tudu era un intermediar între un cerşetor şi un oligofren. Sau,mai bine spus, amândouă la un loc. O arătare care-i stârnea oricărui om normal o milă repede înfrântă de o repulsie puternică, un declasat murdar, cu o albeaţă oribilă pe ochiul drept − care, ea singură, era de ajuns pentru a te face să-ţi întorci instinctiv privirile de la obrazul său −, o fiinţă cu o voce subţire şi plângăretaţă de milog de profesie. Singurul lucru pe care trebuie să-l recunosc în favoarea lui Tudu e că, în ciuda jegului său, nu puţea. Nu înţeleg nici azi cum se explică acest fenomen, pentru că s-a întâmplat un fenomen cu această creatură, un fenomen care-l ferea de izuri neplăcute. În rest însă…

(Odată, îmi amintesc, l-a întâlnit pe Tudu pe stradă: veneam într-o seară târziu acasă şi în faţa noastră păşea o pereche cu un copil de vreo trei ani. Copilul mergea între ei, era obosit şi se tot smucea într-o parte şi în cealaltă, ba voia în braţe, ba voia să se oprească, încât părinţii, mai cu binele, mai eu răul, abia reuşeau să-l convingă să vină cu ei. Şi atunci şi-a făcut apariţia Tudu: umbla pe mijlocul drumului cu mersul său nici târât nici normal şi, când văzu copilul, începu să i se adreseze pe un ton de bunică îndrăgostită de odrasla copiilor ei. Era atâta sinceritate în glasul său, o bucurie şi o duioşie nemărginite, încât dacă nu vedeai cine se manifestă astfel, ai fi putut fi chiar mişcat de dragostea pe care o simţeai în vocea de femeie a lui Tudu. Dar părinţii, văzând cine li se adresează copilului lor, se grăbiră să dispară cât mai repede pe stradă în jos, tatăl luându-şi feciorul în braţe pentru a putea merge mai repede toţi trei..

Apoi Poolo a început să vorbească despre faptul profund reprobabil, după părerea sa, că părinţii ar fi acceptat tachinările, mângâielile şi chiar sărutările unor indivizi cu costum şi cravată, că le-ar fi încredinţat acestor indivizi protocolari şi indiferenţi copilul lor, dar că au refuzat efuziunile pline de sinceritate ale lui Tudu.

Am încercat să-i explic halul de declasare în care a ajuns nenorocitul pe care-l întâlniserăm şi pericolele pe care le-ar putea reprezenta un om care doarme cine ştie unde, oare n-ar fi exclus să fie purtătorul a te miri ce boli contagioase, care… Dar degeaba, Poolo se îndârjea să susţină că manifestarea de dragoste a lui Tudu era mai importantă decât oricare dintre pericolele ipotetice pe care le conţinea, dovadă fiind faptul că micuţul nu a simţit niciun fel de repulsie, încetând să se smioreăie şi încercând chiar să se apropie de cel care-l alinta din mijlocul drumului. − Scena s-a petrecut atât de repede încât n-am putut observa şi reacţia copilului. Şi în afară de asta nici n-am fost prea atent. Oricum, afirmaţia lui Poolo cum că micuţul ar fi simţit un instinctiv impuls nestăpânit de a fugi în braţele lui Tudu mi se pare categoric exagerată. − Dar Poolo îşi continuă ideea: de ce este oare opinia publică atât de profund marcată atunci când moare un copil, când se ştie că pruncii sunt fericiţi şi puri, ei nerealizând moartea. Cei care mor la această vârstă nu ajung să se pervertească asemenea orgolioşilor adulţi. Şi atunci de ce îi căinăm?

Asta mi se părea totuşi prea mult. Am încercat să-l pun la punct, dar n-a conces decât că odată cu fiecare copil mort moare şi o potenţială lume curată şi că, deci, în fiecare deces prematur noi deplângem puritatea dispărută. Dar tot atunci i-a venit în gând să-mi demonstreze că puritatea supravieţuieşte acolo unde nici nu te aştepţi şi că faptul că pruncul acela nu numai că nu a simţit nicio repulsie faţă de albeaţa de pe ochiul lui Tudu, lucru pe care eu continuam să-l neg, iar el…

În zilele acelea Poolo mi-a debitat cu toată seriozitatea una dintre convingerile sale paradoxale, pretinzând nici mai mult, nici mai puţin decât că există cantitatea aceea de suferinţă şi durere constantă la fiecare individ − cantitate care ar reprezenta un dat şi care s-ar păstra valabilă atâta vreme cât individul ar rămâne sănătos fizic şi psihic. Restul s-ar adăuga. Printre alte argumente, ţin minte, mi-a explicat de ce unii săraci sunt fericiţi şi unii bogaţi nu^*.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.