În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.
AL CINCIZECI ŞI OPTULEA
– Juglans -(940 – 1000)
(Despre puterea gândului în clipa singură)
Povestea lui Juglans este povestea unei clipe. Aşa cum și acţiunea întregii vieţi nu este decât biografia unei clipe.
Chiar şi după atâta vreme, cât s-a istovit la vieţile primilor cincizeci şi şapte dintre Cei o Sută, scribul are şansa de a nu putea intra în rutină. Şansa şi ghinionul. Fiecare meşteşugar, după ani lungi de ucenicie, reuşeşte să pătrundă suficient în tainele breslei sale pentru a fi admis printre calfe. La examenul depus, trebuie să dovedească meşterilor că poate să se descurce cu uneltele la fel de bine ca tovarăşii săi de meserie. Nu mai bine. Nu altfel. La fel de bine! Din totdeauna, scribii, la pupitrele lor, au fost puşi să copieze consemnările faptelor cât mai aproape de canonul stabilit. Cei ce nu s-au putut conforma au fost socotiţi fie lipsiţi de har, fie indisciplinaţi, aşa că, de regulă, au fost eliminaţi. Puţini au avut noroc şi s-au plasat în fruntea noii reguli. Scribul a învăţat să amuşineze printre înscrisuri vechi, să deosebească filonul căutat de steril, să pună la un loc piesele din imensul puzzle, să elimine ceea ce i se părea de eliminat, conform aceluiaşi canon. Astfel, una după alta, biografiile se înşirau în pomelnic, rămânând doar veşnica spaimă a nevolnicei calfe, niciodată ajunse la rangul de maestru, că nu va avea puterea şi timpul necesare spre a încheia şirul.
Nimerind şi la Cel de Al Cincizeci şi optulea – copilul născut la Constantinopol şi rămas de mic orfan de mamă – scribul s-a găsit în faţa unei situaţii noi, pentru care s-a dovedit –vai! – descurajant de nepregătit. Închistat în canon, el era obişnuit să pună punct la capătul unei vieţi, să respire de câteva ori adânc şi să reînceapă căutările în noianul de elemente disparate, în nădejdea de a găsi cât mai multe repere folositoare următoarei verigi din lanţ. După care, punând cap la cap ceea ce a ştiut să adune, trecea pe curat, conştiincios ca orice caligraf ce se respectă, evenimentele în cronologia lor. Doar că, de data aceasta, bunul cititor va putea să constate – de va avea răbdarea de a se mai apleca şi asupra vieţii Celui de Al Cincizeci şi optulea – că nu mai avem o biografie clasică, ci doar o singură întâmplare. De data asta, atât a reuşit, după lungi şi disperate căutări, să reconstituie bietul scrib. Cele câteva trimiteri spre alte evenimente nu fac decât să urmeze vechiul său obicei de a însoţi cât mai silitor o viaţă de la naştere şi până la moartea personajului. De fapt, în cazul Celui de Al Cincizeci şi optulea, orice altă referire decât la întâmplarea de faţă nu face decât, aducând-o mai aproape înţelegerii noastre, s-o îndepărteze de esenţa ei.
După noua-i lamentaţie, fie-i îngăduit plângăciosului scrib să rămână sclavul a ceea ce a învăţat şi, nedovedindu-se în stare a face necesara abstracţie de toate, să înceapă prin a fixa momentul. Ne aflăm în ceea ce numim, îndeobşte, „anul o mie”, piscul „veacului întunecat”… Imperiul romano-german îl avea în frunte pe Otto al III-lea, un împărat cult, dintr-o stirpe deocamdată prea puţin evocată până aici; francii erau conduşi de un rege, Robert al II-lea; în Bizanţ domnea cu mână de fier Vasile al II-lea, Bulgaroctonul; pe scaunul pontifical a fost pus – de către Otto al III-lea, prietenul acestuia – Silvstru al II-lea, Gerbert d’Aurillac, primul papă de origine franceză (şi, după unii, în mod greşit socotit inspiratorul lui Marlowe şi al lui Goethe pentru mitul lui Faust); Ştefan cel Sfânt îi creştina pe unguri, iar Boleslaw I Chrobry fonda marele imperiu polonez. Un alt viitor Sfânt, Vladimir, stăpânea Marele Ducat de Kiev; în Bulgaria, devenită provincie bizantină, Samuel, ultimul dintre patru fraţi – noii macabei – consolida un stat ce se baza pe influenţa bogomilă; veneţienii stăpâneau Marea Adriatică; teritoriul din jurul curburii Carpaților era tot „Enigma Europei”; în răsărit, Ghasenvidul Mahmud, un turc, crea un centru de civilizaţie în Iranul de est, unde trăia un poet de talia lui Ferdousi; la miazăzi, în Egipt, fatimizii se aflau în veşnice conflicte cu bazileii, în vreme ce, la miazănoapte, norvegienii şi islandezii se creştinau sub Olaf Tryggvason. Scribul se opreşte aici, mai amintind doar că aceiaşi norvegieni, prin Leif Erikson, tocmai descopereau Ţara Vinului, adică Noua Scoţie, adică ţărmurile orientale ale continentului numit acum nordamerican. Aşa cum a fost din totdeauna, ceea ce se întâmpla mai departe în spaţiu nu era decât legendă, la fel cum şi Europa în plină creştinare nu era decât o adiere de zvon pentru alţii. Şi la fel cum şi în timp, toate aceste nume şi fapte nu se mai găsesc azi, nici pentru urmaşi, altundeva decât în pagini îngălbenite, adesea prost copiate ori mincinos scrise, pagini învălmăşite cu foi din alte cărţi. Aceeaşi carte.
Există o limită geografică şi una de timp1 până unde răzbeşte înţelegerea. Doar povestea constituie a treia dimensiune, cea aptă de a da consistenţă faptelor. Întorcându-se la neînsemnatul scrib, ce le-ar fi spus târgoveţului şi ţărăncuţei din Bizanţ ori din Burgundia personaje cum ar fi G. W. Busch, Vladimir – alt Vladimir… – Putin sau Sadam Hussein, ca să ne menţinem în spaţii mai restrânse? Probabil că, întrucât Cei O Sută nu sunt citiţi încă de mai nimeni, când lumea se va apleca asupra lor, nici numele de la graniţa de început a mileniului trei nu vor fi mult mai familiare cetăţeanului Terrei decât cele de la pragul de sfârşit al primului mileniu creştin. Iar toate numele vor deveni repere ale cărţii. Ale aceleiaşi cărţi.
Cel de Al Cincizeci şi optulea din şirul Celor O Sută, Juglans2, un bărbat înalt şi puternic, ducându-şi cu o oarecare semeţie anii, ilustrând cum nu se putea mai bine proprietăţile nobilului copac al cărui nume îl purta, se afla într-o cetate din Italia. Nu are importanţă în care, mai ales că sursele se contrazic între ele. O! Desigur nu în privinţa lui Juglans, pe el istoria l-a înghiţit de mult. Doar nobilii stăpâni ai locului, precum şi ceilalţi actori importanţi ai scenei au mai multe pretenţii la nemurire şi mai bat cu aceeaşi insistenţă la porţile amintirilor. Aceasta şi este deosebirea dintre oamenii de rând şi cei născuţi din familii nobile: ca să rămână, primii trebuie ei înşişi să facă lucruri deosebite, pe când fătul conceput şi acceptat într-o casă cu blazon, devine, din scutece, veriga unui lanţ consemnat în cronica oficială. Măcar a familiei. Cei O Sută n-au avut această şansă, altfel i-ar fi fost mult mai uşor scribului să reconstituie şirul: s-ar fi uitat în cartea neamului lor şi ar fi copiat ceea ce aici este silit să compileze. Dar nu scribul este cel important! El, cel mult, recompunând un arbore genealogic, îi conferă o nobleţe nesperată.
Dar să ne întoarcem la Juglans: personajul se apropia de vârsta de şaizeci de ani, o vârstă rotundă care, de obicei, nu mai dă naştere la noi ramuri, ci le consolidează pe cele existente, trunchiul se îngroaşă, nodurile se umflă şi primesc personalitate, locul este dominat de silueta ce acoperă cerul cu ramurile şi pământul cu umbra împrăştiată. Trebuie să fii iubit de Dumnezeu şi să atingi şaizeci de ani pentru a înţelege această vârstă. Dar, cu ceva vreme înainte, semnele ţi se relevă, rând pe rând, pentru a fi pregătit la sorocul apropiat. Cel de Al Cincizeci şi optulea s-a născut într-o zi de 7 septembrie spre seară, dar s-a convenit ca data naşterii să-i fie socotită cu câteva ore mai târziu, la 8 septembrie, zi de mare praznic, ziua naşterii Maicii Domnului, ziua nativităţii a tot ce este omenesc şi a tot ce este supraomenesc. Noi ne aflăm cu povestirea noastră încă în ajun, adică în data obiectivă în care, cu şaizeci de ani în urmă, se născuse Juglans. Personajul era şi el încredinţat că va ajunge la o răscruce foarte importantă, însă nu se simţea neliniştit din pricina aceasta, ştiind el că nucii trăiesc mult. Cu atât mai curios era să afle în ce va consta schimbarea. Căci nu se îndoia, nici o clipă, că aceasta va veni.
1 Iată un exemplu trist, la fel de trist ca multe altele: scribul a trecut la uneltele începutului de veac XXI şi foloseşte calculatorul. În timp ce pune literă după literă în descrierea vieţii unui personaj născut la Constantinopol în anul 940, ascultă pe CD player o înregistrare făcută cu aproape o mie de ani după evenimentul vieţii Celui de Al Cincizeci şi optulea: o înregistrare din 28 octombrie 1942 a simfoniei Haffner cu Wiener Philarmoniker şi sub bagheta lui Karl Böhm. Este o muzică sublimă, chiar dacă Juglans nu avea de unde bănui înşiruirea de sunete născocită de Mozart. Şi este o muzică sublimă, chiar dacă – la exact acelaşi 28 octombrie 1942 – nenumăraţi oameni mureau pe front şi alţii în lagăre. Sau chiar de „moarte bună”, după o lungă şi cumplită suferinţă, într-un azil din Elveţia neutră. Timpul şi locul nu se leagă decât în carte.
2 De la Juglans regia – nuca, le fel cum fratele său mai mic se numea Brassica, de la Brassica oleracea – varza, o cruciferă care i-a salvat în tinereţe viaţa tatălui celor doi fraţi, datorită destoiniciei a doi călugări lecuitori. Tatăl celor doi, Spiţerul, nădăjduia ca, odată cu numele, să le dea copiilor şi puterile tămăduitoare ale plantelor.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.