În vara acestui an, s-au împlinit optzeci de ani de la dezmembrarea României Mari. Dincolo de pierderile teritoriale, ce au însumat mai mult de o treime din suprafaţa ţării, ruperea din trupul naţional a peste trei milioane de români a constituit un real dezastru.
Cu excepţia celor peste o sută de mii ce au făcut obiectul schimbului de populaţie obligatoriu cu Bulgaria (operaţiune prevăzută, numai pentru Dobrogea, în Tratatul de la Craiova semnat la 7 septembrie 1940, în a doua zi pe tron a regelui Mihai I din cea de-a doua sa domnie), restul au fost, practic, la bunul plac al regimurilor de deznaţionalizare forţată din Uniunea Sovietică şi, respectiv, Ungaria.
Gloria & Miseria Romaniae (I) – 28 iunie 1940
Prin Diktatul de la Viena, României i se înfipsese, fără nici o exagerare, un pumnal în piept, sub pretextul încorporării ţinutului locuit de secui în statul ungar. Mai importante erau, însă, considerentele strategice legate de o iminentă agresiune a URSS faţă de România, în marşul spre Bulgaria şi Strâmtori, prin care nou-creata RSS Moldovenească s-ar fi întins până la Carpaţi, iar sovieticii ar fi putut ameninţa şi câmpurile petrolifere din Muntenia, care aveau o importanţă vitală pentru Germania.
Din punct de vedere al regimului politic intern, România a fost proclamată stat naţional-legionar, la 14 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu păstrându-şi funcţia de Conducător al Statului. Pe plan administrativ, pentru câteva zile după ce s-a spus Adio! României Mari, au mai fost menţinute ţinuturile create prin reforma din vara anului 1938, reduse la număr la opt şi intervenind anumite schimbări la nivelul tuturor acestora, cu excepţia ţinutului Olt. Din acea scurtă perioadă, nu s-a păstrat vreun document cartografic cu noua organizare a teritoriului ciuntit, de aceea reprezentările la îndemână sunt doar supraimprimări pe hărţi străine. Pe planul judeţelor, din 71 au mai rămas 48, inclusiv micul jud.Rădăuţi din Bucovina. In Transilvania, dincolo de câteva rectificări minore, restul jud.Cluj neatribuit Ungariei a fost ataşat jud.Turda, ce a fost redenumit Cluj-Turda, având reşedinţa la Turda. In Crişana, jud.Bihor s-a limitat la partea sa sudică, reşedinţa fiind fixată la Beiuş, în timp ce Maramureşul (pentru patru ani) şi Basarabia (pentru un an) au fost singurele provincii istorice ale ţării care nu s-au mai regăsit integral între fruntariile acesteia.
Şi după atâtea decenii, în istoriografia românească persistă anumite nepotriviri în privinţa estimării datelor referitoare la trunchierile din 1940. Institutul Central de Statistică de la Bucureşti a făcut o proiecţie a populaţiei probabile a României începând cu recensământul din 29 decembrie 1930, pentru fiecare 1 iulie din anii succesivi. Aceasta pornea de la rezultatul de 18.057.028 de locuitori recenzaţi la finele anului 1930, ajungând la 19.750.004 la 1 iulie 1938 şi la 19.933.802 pentru 1 iulie 1939. Sigur că, având în vedere experienţa nefericită a amputării Republicii Cehoslovace, petrecută în toamna anului 1938, când realitatea etnică a fost luată în discuţie pe baza recensământului austro-ungar din 1910 şi nu ţinându-se cont de evoluţiile din cele aproape trei decenii scurse de atunci – oarecum, favorabile cehilor şi slovacilor, autorităţile din România au avut la dispoziţie un an şi jumătate pentru a efectua un nou recensământ, poate la sfârşitul anului 1939, când presiunea asupra frontierelor ţării nu era la nivelul celei din vara anului 1940. Că ar fi putut fi procesat rapid o dovedeşte şi faptul că pentru cel din 25 ianuarie 1948, rezultatele provizorii au fost predate pe 2 martie 1948, fiind publicate în aceeaşi lună.
Cu toate acestea, cel programat pentru decembrie 1940 (şi efectuat, la 6 aprilie 1941, în teritoriul redus), nu a putut fi devansat şi, astfel, nu vom putea şti niciodată dacă România interbelică a ajuns sau nu la pragul celor 20 de milioane de locuitori, mai ales că, în deceniul IV, mai multe zeci de mii de familii de turci şi tătari musulmani din Dobrogea au emigrat în Turcia, pe baza unei convenţii speciale încheiate de cele două state. De asemenea, faţă de recensământul din 1930, când religia mozaică era îmbrăţişată de 4,2% din populaţie, prin emigrarea în Palestina, ponderea evreilor în ansamblul populaţiei ţării s-a redus (deşi a existat şi un flux de imigrare dinspre Austria şi, mai ales, Polonia din calea persecuţiilor inerente odată cu instalarea administraţiei germane în aceste teritorii). Totuşi, în 1941, s-a estimat că la data recensământului, în hotarele neciuntite, România ar fi avut peste 20.250.000 de locuitori.
Deşi câteva mii de români au reuşit să se refugieze dincoace de Prut şi la sud de linia de demarcaţie din Bucovina şi din ţinutul Herţei, în cele două-trei zile până când sovieticii au închis noua graniţă, iar, pe de altă parte, alte câteva mii au fost imediat expulzaţi de autorităţile horthyste din nordul Ardealului, iar alte mii – pe parcurs, cele două analize publicate de I.C.S. la câteva luni după dezmembrarea României pleacă de la un total estimat la 28 iunie 1940 (data evacuării Moldovei de nord şi est) de 20.050.378 de locuitori. Nu sunt mari diferenţe între cele două rapoarte; conform ultimelor ajustări, populaţia rămasă în afara noilor fruntarii a fost de 6.797.795 de suflete, din care 3.420.519 (sau 50,2%) – români, 971.211 unguri şi secui, 1.010.895 ruşi, ucraineni şi ruteni, 338.104 bulgari (majoritatea în Basarabia, nu în sudul Dobrogei) şi 197.524 germani (circa 125.000, adică două treimi, din sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei, supuşi repatrierii obligatorii în Germania conform unui acord încheiat cu URSS în octombrie 1940).
Pe provincii, conform titulaturii oficiale din epocă, în teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică, ar fi fost 3.776.309 locuitori, din care 2.020.129 români (sau 53,4%), iar în Trnasilvania de nord-est, Maramureş şi nordul Crişanei atribuite Ungariei, ar fi fost 2.612.102 locuitori, din care 1.314.654 români (adică 50,3%) şi 969.176 maghiari (sau 37,1%). Evident, recensământul ungar din 1941 a inversat aceste estimări, dând o majoritate absolută maghiară în nordul Ardealului. In sudul Dobrogei (numit şi Cadrilater în acea perioadă), socotit teritoriu cedat Bulgariei, locuitorii ar fi însumat 409.374, dintre care 151.818 ar fi fost bulgari şi cam tot atâţia (dacă nu mai mulţi) turco-tătari, nici una dintre naţionalităţi neavând majoritatea absolută.
Acelaşi Institut Central de Statistică avea, în acele vremuri, dar şi după război, un birou al evidenţei administrativ-teritoriale, care prelua datele Institutului Geografic al Armatei referitoare la suprafeţele diferitelor unităţi din teritoriu. In grabă, după amputare, s-au făcut mai multe estimări pe baza planimetriei, operaţiune de birou, pe baza unor hărţi de detaliu, într-o perioadă când comisiile de delimitare cu URSS şi Ungaria lucrau greoi. In primul caz, după trasarea noii graniţe terestre, în care cea mai importantă concesie făcută de sovietici a fost includerea în totalitate în România a satului Oroftiana de Sus, de pe Prut, din ţinutul Herţei, jud.Dorohoi, în timp ce satele de pe cursul superior al Sucevei au rămas tăiate printre gospodării, s-a asigurat, astfel, că militarii şi grănicerii sovietici nu vor mai muta noaptea stâlpii după interese tactice. Odată cu ocuparea insulelor de dincoace de şenalul navigabil al braţului Chilia, la sfârşitul lunii octombrie 1940,, operaţiune ce a culminat după două luni cu blocarea navigaţiei la gura braţului Stambulul Vechi în Marea Neagră (ramura cea mai de sud a deltei secundare), prin ocuparea ostrovului Limba, partea română şi-a sistat participarea în comisia mixtă, astfel încât, la 22 iunie 1941, graniţa cu URSS nu era integral delimitată.
In cazul liniei de demarcaţie cu Ungaria, în est, aceasta urma traseul fostei graniţe din Carpaţii Orientali dintre Moldova, Bucovina şi Transilvania, în timp ce orice încercare a delegaţilor unguri în comisia mixtă de a oficializa o nouă graniţă ţinându-se cont de limitele cadastrale ale localităţilor, convenită la nivel de experţi, s-a lovit de refuzul responsabilior la nivel guvernamental de la Bucureşti de a se abate de la linia trasată pe harta anexată Diktatului de la Viena din 30 august 1940. Calculele iniţiale ale specialiştilor unguri în planimetrie au evidenţiat o suprafaţă a teritoriului atribuit Ungariei de 43.104 kmp, revizuită ulterior, pe baza hărţilor cadastrale de detaliu la 43.492 kmp. Istoriografia română a folosit, timp de decenii, o sumă apropiată – de 43.500 kmp, deşi estimarea iniţială regăsită în documentele I.C.S. fusese de 42.243 kmp.
Sudul Dobrogei avea 7.726 kmp. Această suprafaţă fusese determinată planimetric înainte de anexarea din vara anului 1913 şi confirmată pe teren până la angrenarea ţării în Primul Război Mondial, însumând 772.585 de hectare. Culmea, definitivarea traseului a fost terminată abia în 1937, ultima reuniune având loc la Varna în acel an, cu trei ani înainte de revenirea la aliniamentul graniţei din 1912. Graniţa cu Bulgaria dintre Turtucaia (Turc-Şmil) şi Balcic (Ecrene), reprezentând 7% din totalul frontierelor ţării, era, practic, singura dintre toate graniţele terestre ale României Mari pe care aceasta le-a impus unui vecin, restul fiind fixate de Marile Puteri. Ceea ce spune multe despre natura neamului românesc…, mai ales că, actualmente, cu excepţia unor segmente cumulate de câteva zeci de kilometri asupra cărora s-a convenit, la vremea respectivă, cu Cehoslovacia (în 1921), respectiv cu Jugoslavia (în 1923), numai colina Arab-Tabia ce domină Silistra de la răsărit mai reprezintă rodul unei acţiuni militare punctuale româneşti (ce a avut loc la 1879).
In schimb, pentru a determina întinderea teritoriului evacuat la 28 iunie 1940 în faţa agresiunii Armatei Roşii, suma vehiculată iniţial a fost de 50.135 kmp. Chiar şi sovieticii au folosit estimarea de 50.000 kmp. Pentru Basarabia, datele din perioada ţaristă consemnau 45.638 kmp, iar sub administraţia românească, eliminându-se o parte a luciului de apă, s-a folosit suma de 44.422 kmp. Sub austrieci, Bucovina avea 10.442 kmp, în timp ce prin ajustările administrative de după 1925, mai ales prin extensia jud.Câmpulung pe o porţiune a Vechiului Regat din jud.Neamţ, cele cinci judeţe nou-create însumau o suprafaţă mai mare. Admiţând că ţinutul Herţa anexat de URSS în 1940 (şi în martie 1944) are 387 kmp, pentru nordul Bucovinei se poate porni de la calculele planimetrice efectuate îndată după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Acestea au confirmat pentru teritoriul rămas României, şi care coincide, în linii mari cu configuraţia actuală a ţării, cu excepţia notabilă a pământurilor create de depunerea aluviunilor Dunării în mare, mai ales în golful Musura de la nord de Sulina, în curs de colmatare, şi în zona peninsulei Sacalin, de la sud de Sf.Gheorghe, 237.384 kmp – iniţial, respectiv 237.427 kmp – după doi ani.
Aceste date sunt în linie cu suprafaţa de 237.502 kmp consemnată ulterior, începând din 1948, în statistica geografică a ţării. După inundarea insulei Ada-Kaleh (1971), se considera că România mai posedă 237.501 kmp, deşi între timp Delta Dunării crescuse semnificativ. Acum câţiva ani, aplicându-se corecţia necesară şi având la îndemână mijloacele imagistice satelitare, întinderea estimată a României, care creşte an de an, ar fi fost de 238.428 kmp. Conform acelor calcule din 1948, nordul Bucovinei, anexat de Uniunea Sovietică, avea 5.012 kmp, iar suprafaţa totală a extinderii URSS pe seama teritoriului României interbelice însuma 49.821 kmp. Adăugând ariile sudului Dobrogei (7.726 kmp) şi nordului Ardealului (43.492 kmp), rezultă că, în vara anului 1940, România a pierdut 101.039 kmp. Fiind doar nişte simple socoteli postfactuale, insulele de pe braţul Chilia, ocupate ulterior, ar fi incluse în această sumă, în timp ce Insula Şerpilor (cu numai 17 ha), „restituită Uniunii Sovietice“ [sic!] în 1948, nu afectează totalul respectiv.
Cele cinci ostroave ce se găseau la sud de principalul flux de apă al braţului Chilia între Ismail şi Chilia Veche, care au fost ocupate în toamna anului 1940, sunt, în ordine, de la vest spre est: Salangic (sau Cap de Drac, uneori zis Tătar), Daleru Mic, Daleru Mare, Soloneţ şi Catinca. In decursul ultimelor decenii, cursul fluviului s-a mai schimbat, astfel încât şenalul navigabil s-a apropiat de malul sudic, ostrovul Soloneţ aproape s-a unit cu ostrovul Câşliţa dinspre malul basarabean, în timp ce dincolo de Chilia, spre Periprava, micul ostrov Maican, identificabil pe hărţi doar de la sfârşitul sec.XIX şi situat într-o zonă fără braţe colaterale, e şi acesta situat la sud de şenal, vapoarele trecând prin spaţiul ucrainean. De altfel, apartenenţa acestor ostroave nu le-a fost prea clară cartografilor, astfel încât multor hărţi le-a lipsit, nu o dată, precizia necesară, situaţie ce a condus, în trecut, la anumite spaime. Un exemplu în acest sens îl constituie „Ghidul automobilistului R.P.R.“, publicat la Bucureşti de Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, în anul 1960.
Pentru cei interesaţi, evoluţia întinderii României, din vremea Principatelor Unite până în 1948, aşa cum se reflectă în publicaţiile statistice ale ţării, ar fi următoarea, cu menţiunea că extinderea continuă a Deltei Dunării în arealul Mării Negre nu a făcut obiectul unor actualizări prea dese: – la 1864 (32 de judeţe, dintre care două în Basarabia – Cahul şi Ismail cu Bolgrad reunite, reprezentând 8.714 kmp) = 123.355 kmp; – la 1879 (tot 32 de judeţe, după evacuarea sudului Basarabiei şi încorporarea Dobrogei, estimată la 15.536 kmp) = 130.177 kmp; – 1914 (34 de judeţe, după anexarea sudului Dobrogei cu 7.726 kmp) = 137.903 kmp; – 1920 (76 de judeţe, după unirea Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului) = 294.967 kmp; – 1926 (71 de judeţe, în urma reformei administrative şi a recalculării suprafeţelor Banatului, Crişanei şi Maramureşului după rectificările de graniţă, totalul Ardealului crescând de la 102.200 kmp la 102.282 kmp) = 295.049 kmp;[ – 1940/41 = 194.010 kmp; – perioada 1941-44 = 243.831 kmp]; 1948 (58 de judeţe, după Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947) = 237.502 kmp, cu precizarea că datele din anii 1940-44 diferă în funcţie de autori. Iniţial, I.C.S. a estimat suprafaţa României pentru toamna anului 1940 (48 de judeţe) la 195.259 kmp, iar pentru cei trei ani următori (60 de judeţe, inclusiv nou-creatul jud.Chilia) la 245.394 kmp.
In 1940, într-un răstimp de nici cinci luni, România a ajuns în sfera de dominaţie a Reichului German, pierzându-şi, practic, independenţa. Aici părerile sunt împărţite. Din perspectiva deceniilor trecute, regretatul Gheorghe Buzatu, pe care nu-l putem suspecta de antipatie faţă de mareşalul Antonescu, a putut concluziona: «ţara nu era ocupată de Axă, ci satelit al sistemului, cu o anume libertate de acţiune, pe plan intern sau extern». In schimb, imediat după război, Tudor Vianu aprecia că «satelit al Axei, noi n-am fost, căci ne-a lipsit mişcarea mecanică pe o orbită fixă în jurul acesteia».
Oricum ar fi stat lucrurile, expresia pregnantă a încadrării României în „noua ordine europeană“ plăsmuită de Hitler şi de Mussolini a constituit-o aderarea ţării la Paktul Tripartit, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Berlin, pe 23 noiembrie 1940, adică exact acum 80 de ani. Şi pentru că aşa s-a considerat nimerit să se evite înglobarea în „ordinea lui Stalin“ ce pândea de dincolo de Prut, pentru România s-a deschis perspectiva ca «drumul spre eliberarea Clujului să treacă prin Odesa», după cum în 1913, în vremea campaniei din Bulgaria, se spunea că «drumul spre Ardeal trece prin sudul Dunării».
Copiii romanilor trebuie sa invete,in primul rand, Istoria romanilor si a pamanturilor romanesti,si sa nu uite niciodata ca nu am cotropit pe nimeni,nu am luat un capat de ata din tari aiurea africane sau asiatice,nu am umblat cu cirezile de vite din Altai in Europa si ca nu cerem de la nimeni, nimic si nici nu voim a da nimanui nimic!.
Am simtit ca nu esti prea ‘kosher’, ca faci o istorie dupa cum iti vine bine si am constatat ca esti monarhist si n-ai nicio patrundere fata de tradarile carliste si cea de la 23 august. Bine ca te-am ghicit ca sa te sar de la vreo alta lectura.
@Z: tu, in schimb, vad ca esti bolsevic si cred ca ai avut un botez ” brici „. Shalom!
Care este scopul acestui articol???
Ar pute fi incepurul unor comentarii pro si contra si putina ura interetnica intre romani si unguri la granitza Rusiei nu strica.
Propaganda fina rusesca.
Prima data cand eram bebelus m-au botezat doi preoti in casa lui tataie ca la vremea aia se declarase la partid.
Piftie Preafericitul Parintele Soare era super batranel si a trait chiar in suma anului nasterii mele.
Din povesti m-au placut foarte mult ca bebelus… Dar cristelnita a fost adusa de la biserica.
In rest nu m-am botezat. Trebuie sa fii prea plapand sa te mai botezi la alta religie fara sa te pupi macar. Lol.
A fost o încercare de refacere, măcar parțială, a nedreptății dictatului de la Trianon, De altfel ww2 a fost continuarea ww1, o revoltă europeană de fapt împotriva unui dictat de ”pace” ticălos, nedrept, primitiv. România in 1918 nu a avut nici un drept asupra transilvanei,.Transilvania nu a fost niciodată in istorie românească, in ciuda multor scremete de a falsifica istoria gin partea jefuitorilor români. Pe de altă parte, nordul Transilvaniei, revenit firește Ungariei, timp de patru ani, pe timp de război s-a modernizat, dezvoltat, mult mai mult și spectaculos decât in deceniile anterioare când a trecut la romania,.Aceste deosebiri se pot observa chiar și azi,.
@ Un cetatean: „Nu am cotropit pe nimeni” inseamna ca am fost niste lasi si netrebnici. Pe vremea cand razboiul era o ocupatie la fel de cinstita ca IT-ul astazi, sa nu cuceresti pe nimeni inseamna ori incompetenta crasa ori lasitate de cea mai joasa speta. Daca erai barbat nu fugeai de lupta dreapta. Noi am fost un popor de sacali si hiene, care se mancau intre ei. La fel facem si astazi.
Asa este obiceiul oriental, mai ales cind trag ceva pe nas, ca Nostradamus, de s-a dus buhul cum Omenirea, mai rau ca un ceas, este programat de acesta. Ma intreb cum nu a gasit sau prezis macar cifra de HO, si mai ales ca Ro. a fost partasa???. Acum sa fim mai seriosi, de ce nu-i apuca pe astia americanii, problema existentiala, decit in ultima clipa, care se pare a fost si la Ceaska, ca s-a apucat de plins (film intrerupt=cenzurat). Comparind cu Eroii Neamului, sa zicem alte vremuri, cum zice Malaiele, al nostru Mareshal Antonescu, care ca Unica Solutie, a salvat pe „evreii lui”(=sotia fiind evreica), nu cum zic astia ramasi la noi, de Solutie Finala, de fapt dezertori de la tara sfinta.Plutonul Roman a refuzat sa traga, iar Tribunalul lui Bruckner a trebuit sa aduca pe cei cu Lenin la piept, dar fiind “evreii lui”, surprinsi si ei, nu stiau ei ce sa faca, de a ajuns victima sa le de-a comenzi!!!.Ce sa mai spunem de Stalin, care ca si Hitler l-a apreciat ca militar, dar mai mult a fost nevoit sa-l trimita acasa, nu la Nurenburg, etc…,pentru ca deja semna-se cu el un Armistitiu, pe care, Partidele ca si acum, l-au facut de negasit. Totul este filmat, iar povestile precum atirnati in cirlige, ca sa fie cultura lor cadavrica mai impresionanta, sunt dirijate de rudele lor bogate, ex.acum Soros, ce stiau cum se extragea aurul dentar (=Boul de Aur-USA)c la Auschvitz, unde se livra echipament IBM, sau chair Cyclon B.
O zi buna.
Con
P.S. Rog pe romanii adevarati sa caute si sa publice Armistitiul semnat, care arata ca avem si noi Onoare pentru Patrie! Se va vesea recunoasterea de Stalin, ca Ardealul de Nord ne apartine!!!
@ Vanatorul de ursi.. Ei, vede te-aș față in față să vedem pielea cui ajunge pe băț,. Tu care ai gura tăiată cu sapa și inteligența de primată..
Ca sa evitati cearta, priviti mai bine cursul istoriei. Rusia in urma cu vreo 500 de ani a fost initial „un mic cnezat in jurul Moscovei dar a avut ulterior conducatori strasnici care au dus la imensitatea de astazi. Ungurii, proveniti dintrun popòr migrator de acum circa 1000 – 1200 de ani care sau stabilit unde se afla si astazi dar care au capatat putere prin alianta cu Austria, altfel, duopa dezbinarea din 1918 au incercat aceiasi alianta dar cu Romania intrun concubinaj monarhic dar care in Ardeal, nu au fost niciodata majoritari, s-au impus insa prin forta. Romania, sa-i privim conducatorii care de-a lungul istoriei, cei mai multi siñau vandut si tyradat tara sau principatele, polonilor, un guril, turcilor etc. Numai in vremera lui Soliman magnificul timp de circa 50 de ani, in principatele Moldova si Muntenia au „domnit” circa 55 de voievozi care s-au vandut, tradat intre ei cu partye din „boierii de ieri” sau si-au cumparat tronul cu banii storsi de la amarastenii de rand. Nu am invatat nici astazi si nici in viitor nici propria istorie si nici lectiile ei, ca si in trecut si astazi, conducatori ne vand cu tot cu tara si resursele ei strainilor folosindu-se de o notiune pe care o denumesc „DEMOCRATIE”, de care insa se folosesc in mod murdar pentru a pune mana pe putere, resursele si banii poporului roman. Istoria, daca nu ti-o cunosti si nu-i inveti lectiile nu te va ierta niciodata, „noi i-am invatat lectiile ??? ….. Amintim mereu de amintirea unui popor care s-a maturizat dupa trecerea romanilor, popoarelor migratoare, salbaticia imperilor vecine care ne-au muls de toate resursele de-a lungul sutelor de ani dar, din pacate si astazi ca si in trecut avem conducatori „care ne vand si tradeaza cui da mai mult”.