În căutarea Divelor

Divele ne-au fascinat întotdeauna, la fel ca şi zeiţele. Traversând istoria la întâlnirea cu câteva destine sublime, revista ”Diapason” prezintă în ultimul său număr o incitantă istorie a Divelor.

La Prima Donna este o primă doamnă nu numai la Palat, dar şi pe scenă. Expresia pare să provină dintr-o scrisoare a cardinalului Ferdinand Gonzaga, care îi scria tatălui său, Ducele de Mantova, în 1610, după ce o auzise pe cântăreaţa Adriana Baroni-Basile, că ”ea a uimit acest oraş şi cred că este prima donna în lume prin vocea sa, dar şi prin modestie”.

Două secole mai târziu, Diva nu însemna altceva decât zeiţă în latină şi apoi în italiană, aşa cum scrie Felice Romani în libretul Norma, operă ce a fost creată la Milano în decembrie 1831, cu Giuditta Pasta în rolul titular.

Portretul actriţei Mademoiselle George

S-ar putea spune că Mitul Divei a început odată cu Giuditta Pasta. Felice Romani s-a inspirat dintr-o piesă a lui Auguste Soumet, prezentată la Teatrul Odeon din Paris, iluminată de Mademoiselle George, numele de scenă al lui Marguerite-Joséphine Weimer, o actriţă franceză născută la Bayeux în 1787. Dacă îi credem pe Victor Hugo, Théophile Gautier şi Alexandre Dumas tatăl, ea este tragediana care a adus strălucire scenei franţuzeşti.

Parisul nu va cunoaşte decât în 1835 avatarul liric, odată cu triumful Giuliei Grissi. Totuşi, în 1832, o Divă apăruse la Gauthier, în poemul germano-gotic Albertus, pentru a o desemna pe curtezana Veronique. Ea revine în 1838, sub pana lui Gauthier, ca titlu de poem La Comedie de la mort, o odă adusă Giuliei Grissi…

Isabella Colbran, muza şi soţia lui Rossini

De fapt, Diva va cădea din Olimpul său repede, atunci când vor apărea vedetele cabaretului, pop-ului, filmele pornografice sau cele de televiziune. Maria Callas este mai mult decât Norma şi mai mult decât o Divă a secolului al XX-lea.

Tragediana este singura care merită titlul de Divă după părerea puriştilor. Prezenţa sa psihică dezlănţuită şi majestuoasă părea extraordinară. Câteva dintre Dive, mai avizate, au simţit norii care vin asupra lor şi s-au retras în glorie. Tragediana a îndrăznit să abordeze întreg repertoriul, îmbogăţindu-şi talentul din bel canto-ul romantic care era regatul său, din tragedia clasică, din comedia mozartiană şi rossiniană, din drama verdiană şi teatrul wagnerian. Nu se ştie ce ar fi putut dobândi încă din operele pe care nu le-au cunoscut. Nimic mai puţin decât au reuşit Rosa Ponselle sau Maria Callas.

Giuseppina Grassini

”Proto-diva” cea mai strălucitoare a secolului al XVIII-lea, nu a avut şansa să inspire partituri atât de cunoscute astăzi, dar Jommelli, Traetta, Gluck şi Hasse şi-o disputau în aceeaşi măsură ca Franz I al Austriei sau Ecaterina cea Mare a Rusiei. S-au scris tomuri despre aventurile şi capriciile Caterinei Gabrielli (1730-1796), alungată din mai multe oraşe din cauza moravurilor sale. Aruncată în închisoare pentru faptul că a refuzat să cânte în faţa regelui, purtată mereu în triumf şi acoperită cu aur. Când a murit Gabrielli, Farinelli, care a întâlnit corul îngerilor şi epoca de aur a ”castrati” (cântăreţii cu voci feminine, de soprană sau mezzosoprană), era deja depăşit.

Opera seria şi încă mai puţin cea care foloseşte vocile ”castrati”-lor au fost mai puţin prizate de către francezi. Marthe Le Rochois, Armide din opera lui Lully şi Medeea pentru Chapentier, a primit partea ei de elogii, aşa cum, mai târziu, Marie Fel a fost interpreta preferată a lui Rameau, celebrată de iubitul ei Quentin de la Tour, care ne-a lăsat portretul ei, dar şi de Voltaire.

Giuditta Pasta, încoronată cu lauri în Norma

Sophie Anould (1740-1802), prima Ifigenia din Aulida lui Gluck, a rămas ca un astru al sfârşitului Secolului Luminilor. Viaţa rocambolescă a lui Antoinette Saint-Huberty, admirată de Ludovic al XVI-lea, călătoare şi spioană, asasinată de serviciile secrete britanice, a avut parte de biografi pasionaţi.

De la tragedia lirică la drama tragică se devoalează originile Divei. O zeiţă. La Fontaine şi Voltaire au folosit pentru a celebra aceste actriţe termeni entuziaşti care au inspirat bel canto-ul bellinian. O actriţă sută la sută, a cărei dicţie naturală se opunea celei a rivalelor ei, va cunoaşte mai târziu un destin liric remarcabil dând numele ei operei lui Cilea, Adrienne Lecouvreur. Dispărută în plină glorie, mai mult ca sigur din cauza unei boli, otrăvirea ei de către rivala sa de la Curtea lui Maurizius de Saxa, prinţesa de Bouillon, părând puţin probabilă, moartea ei a provocat aceeaşi emoţie, ca şi cea a lui Malibran după un secol, iar înmormântarea ei în afara bisericii l-a întristat pe Voltaire.

Antoinette de Saint-Huberty

Un gând plin de emoţie pentru cele trei primadone sosite câţiva ani mai târziu, cărora li s-a atribuit titlul de Dive: Giuseppina Grassini (1773-1850), tragediană şi amantă a lui Napoleon, Angelica Catalani (1779-1849), de o frumuseţe uimitoare şi cu un timbru emoţionant, Isabella Colbran (1785-1845), de o virtuozitate uimitoare şi cu un joc de scenă uluitor. Pentru ea a scris câteva librete din Opera seria, atât la Napoli, cât şi la Veneţia, soţul său, Rossini.

Numeroase opere romantice au cunoscut o eclipsă la jumătatea secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, precum Bărbierul din Sevilla, Norma sau Lucia di Lammermoor, ceea ce explică strălucirea niciodată întunecată a primei generaţii a divelor incontestabile: Giuditta Pasta, Giuseppina Ronzi de Begnis, Henriette Sontag, Maria Malibran, Eugenia Tadolini, Giulia Grissi, Fanny Persiani sau Jenny Lind.

Angelica Catalani

Observăm că o Divă nu trebuia să fie neapărat soprană. Întrucât Pasta şi Malibran au fost mezzosoprane. Pasta a cântat Tancred, rol clar de contralto, dar şi Anna din Don Giovanni, arhetipul unei soprane, în timp ce Malibran a fost şi Rosina, dar şi Fidelio. Jenny Lind,”privighetoarea suedeză”, avea acute atât de celeste încât a putut să abordeze cu succes rolurile din Norma şi Anne Boleyn.

Prezenţele lor electrizau sălile: Pasta şi Malibran au fost cele mai mari actriţe, Sontag şi Lind, cele mai slabe, dar fiecare dintre ele primea elogii ca o mare artistă.

Soprana Jenny Lind

Dacă Parisul cu ”Théâtre des Italiens” se afirmă ca un centru de gravitaţie în carierele lor, va fi nevoie şi de cunoaşterea consacrării la Londra, Milano, Veneţia, Napoli, dar şi Viena, Berlin şi Sankt Petersburg şi, bine înţeles, America.

Malibran şi Sontag deschid acest drum, nu fără curaj pentru că, de exemplu, Sontag avea să moară de holeră în Mexic.

Primul turneu al lui Jenny Lind în Statele Unite, în 1850, a provocat adevărate scene de isterie colectivă datorate unei campanii masive de publicitate. Pasta, Persiani şi Lind au devenit modele ale virtuţii burgheze. Drama muzicală germană, ca şi opera franceză erau de asemenea stăpânite de ele. Wilhelmine Schroeder-Devrien devora bărbaţii şi scenele, accentul ei îl exaspera pe Berlioz, dar îl fascina pe Wagner, care a creat pentru ea Olandezul Zburător.

Adelina Patti a interpretat rolurile Lucia, Rosine, Gilda și Violetta

Rosine Stoltz, prima Leonora din La Favorite de Donizetti, a fost regina Operei din Paris, dar a dat naştere la nenumărate scandaluri. Toată lumea o detesta şi o opunea Corneliei Falcone, prima Valentine din Hughenoţii şi Rachel din La Juive, pe cât de bună cântăreaţă, pe atât de modestă şi pioasă.

Invers, Pauline Viardot, sora mai mică a Mariei Malibran, a traversat secolul aureolată de glorie, cântând marile repertorii ale Divelor de la Haendel şi Gluck la Berlioz şi Meyerbeer, având legături cu cei mai mari artişti, protejându-i pe tinerii compozitori ca Gounod, apoi Massenet şi Fauré şi punând ea însăşi pe muzică textele marelui ei iubit platonic, Ivan Turgheniev. Prea cultivată, inteligentă şi stăpână a propriului destin putea fi considerată o Divă? Oricum, timpurile aveau să se schimbe.

Verdi şi Wagner nu s-au inspirat ca Donizetti şi Bellini sau chiar Meyerbeer de personalitatea interpretelor. Ei potriveau vocile în funcţie de dramă. Atunci când Verdi o respinge pe Tadolini pentru Macbeth, când Wagner o elogiază pe Schroeder, o pagină din istoria Divelor s-a întors. Dar nu pentru mult timp. Pentru că în curând lipsa unui demiurg printre compozitori le-a obligat pe Dive să-l suplinească.

Vom mai reveni la acest subiect dezbătut de criticul Vincent Agrech, încercând să descoperim marile familii în care se încadrau Divele.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.