Jurnalul lui Ovidiu Bufnilă, candidat la Președinția României (4)

Scriind acest jurnal aiuristic, îmi trece prin minte că noi, așa, în general, oamenii de pe planeta asta mică, mică, avem o meteahnă ciudată şi periculoasă. Ne dedulcim vorbind despre conducătorii lumii din toate timpurile, fie ca despre nişte eroi providenţiali, fie ca despre nişte satrapi perverşi. Îi preaslăvim pe unii, după interes, pentru ca mai apoi, peste un timp, să-i înjurăm cu vârf şi îndesat. Îi belim pe alţii, după vremuri, dacă nu ne-au făcut un ce interes. Când nu ne mai place cum stăm, aducem conducători de pe alte meleaguri punându-i în capul trebii. Dar, ne vei vedea iar, după vremuri, mai apoi, hăcuindu-i şi mişelindu-i. Ne imaginăm tot felul de fantasme despre conducătorii noştri, după ce nu mai sunt, asta dându-ne nouă apă la moară pentru sinele nostru mic şi bicisnic pe care-l credem eroic nevoie mare. Am impresia că de fapt, noi, oamenii, nu avem un proiect sănătos în istorie şi că vremelnicia conducătorilor este un fel de pacoste a sinelui nostru. Un fel de ticăloşie a noastră, încastrată în sufletul nostru comun, nu ne dă voie, nu ne lasă libertatea de a avea un raport sănătos cu ideea de a fi conduşi. Noi, oamenii, ne facem că ne-ar conduce careva, oricare ar fi acela, domnitor, monarh, general, preşedinte, secretar general, împărat, mareșal, procuror, primar. Când conducătorul pune piciorul în prag, ne gudurăm într-o umilinţă nesănătoasă şi grotescă pe care o credem jertfă. Ce e mai straniu, este lipsa noastră de creativitate în această direcţie. Odată ce l-am pus pe unul să ne conducă, îl lăsăm să-şi facă mendrele şi ne plângem de milă iar dacă acela devine nevolnic, mai ales bătrân şi senil, abia atunci şi numai atunci, ne arătăm vitejii lu’ peşte prăjit şi-i dăm la moacă într-un fel sau altul. Așa că, atunci când voi fi Președintele României, cu adevărat, poate mâine, poate luna viitoare, poate peste un an sau doi, poate peste o mie de ani, în mod evident nu voi fi scutit de pericolele și derapajele de mai sus. E o chestiune la care mă gândesc foarte serios. Președinții, conducătorii, liderii, înaintemergătorii de pe planeta asta au sfârșit destul de nasol, în majoritatea cazurilor. Istoria i-a ras pur și simplu din catastiful ei. Cu tot cu tragicele sau îngereștile lor momente. Cu tot cu pleiada de personaje mai vocale sau mai nu, mai arătoase sau mai nu, perverse, ticăloase sau mai nu, dăruite sau mai nu și așa mai departe. Odată cu cei care au fost rași de istorie s-au dus la fund, în oceanul universal, nu numai momentele de glorie sau neglorie dar și oamenii, milioanele de oameni care au tras în jug în acele timpuri sau, dimpotrivă, au trăit bine, regește sau porcește, fiecare după darea de mână, după interes și relații, după aspirații sau după conjuncturi diverse, întâmplătoare sau potrivite după mașinațiuni discrete sau secrete. Au fost uitați cu toții și cu toatele. Lumea a mers, merge și va merge mai departe către un viitor plin de glorie sau, dimpotrivă, ridicol de tragic, se vor schimba mereu conducătorii, orânduirile, vor fi alte războaie și alte viclenii politice, se vor naște alte partide, alte ambiții politice, rasa umană se va perverti sau va ajunge într-un paradis ipotetic sau va sucomba acoperită de miliarde de tone de gunoi sau spulberată de o rachetă atomică pe care, în cele din urmă, un conducător sărit cu totul de pe fix, o va anima împotriva tuturor, ca să se răzbune de-adevăratelea și pentru a-și domoli demonii care l-au bântuit cumva, într-o copilărie dureroasă, pervertită de adulți fără de inimă și așa mai departe. E un scenariu de-acum obișnuit, credibil, posibil. Desigur, politicienii reclamă sus și tare patriotismul lor, răspunderea lor, dăruirea lor, eforturile lor substanțiale în salvgardarea planetei, oamenii de știință trag semnale de alarmă, organizațiile nonguvernamentale înregistrează succese punctuale, de scurtă durată, oameni de bine se jertfesc pe altarul adevărului și binelui. În spatele acestei scene, dincolo de cortină, se zbat ororile umane, fantomele și pustiirile vanitoase, orgoliile deșănțate, nebuniile și nebunelile, orgiile, petrecerile, sictirul lumesc, durutul în cur, ipocrizia și lașitatea, frondismul, profețiile apocaliptice, năzărelile egoiste, pizma, ura, dorința avidă de putere. Actorii, poeții și scriitorii, artiștii, din când în când, lansează strigăte de luptă, creează noi mode, noi curente literare, potrivnice Puterii, oripilând aparatul birocratic, oripilând bunul simț, agresând cetățeanul liniștit, obișnuit cu stăpânirea, ocupat cu treburile lui de supraviețuire care trec de cele mai multe ori drept virtute exemplară. Ritualurile revoltei sunt doar ritualuri în care unii își pierd viața la propriu. Sunt cei naivi, idealiștii, îndrăgostiții de adevăr și libertate pe degeaba, cei care-și dau foc pe pârtii în semn de protest în timp ce pârtiile de schi sunt pline de oameni care se distrează fără să vadă în vreun fel flăcările care mistuie un om de caracter, o conștiință singuratecă. E în firea lucrurilor. Mulți vor striga, dacă vor striga, sus și tare, că tocmai am comis o blasfemie. Dar nu, e istorie trăită. Căci am văzut cu ochii mei oameni care s-au sinucis în semn de protest. Totul s-a petrecut atât de fulgerător! Dintr-o pricină sau alta, unii aleg să se arunce în calea mașinilor care aleargă pe stradă pe înserat. Nu uiți scrâșnetul frânelor, nu uiți sângele împrăștiat pe caldarâm. Nu-l uiți o viață. Și, dacă ai suflet, te vei întreba toată viața dacă ai fi putut face ceva. De exemplu să fii atent la tot ce-i în jur, nu să te gândești la ale tale, coborât în sinele tău, departe de lume. Să fii pe fază, cum se spune. Puși pe căpătuială, pe trăit bine cu orice preț sau dimpotrivă, siluindu-ți viața cu alcool, droguri și alte rătăciri de toate felurile, mulți se desprind de lumea ca lume. Nu mai palpită când oamenii aleg să moară pentru cauze nobile sau pentru cauze iluzorii. Citesc cu nesațiu știrile, le prizează pe orice fel de suport material, potrivit epocii, le trag în piept cu un soi de voluptate. Poate pentru că nu e vorba despre ei. Poate că moartea altora, indiferent care ar fi aceia, rude, prieteni, conducători, oameni de pe alte meleaguri, îți cade bine la stomac, îți dă senzația că nefiind vorba despre tine tu ai fi nemuritor. Zilele trecute, un om al credinței, a călcat peste morminte, îndreptându-se spre locul unde trebuia să oficieze o slujbă de pomenire. L-am întrebat de ce a călcat pe moarte, pe morți, pe morminte cu o ușurință atât de stranie, cu dezinvoltură nesănătoasă, el mi-a răspuns că are aprobare de sus. A avea aprobare de sus, a crede de fapt că ai așa ceva, la tine, în buzunar, este un semn de infatuare fără de margini, o anulare a ființei, a valorii de ființă, a ființării în întregul ei. Foarte mulți președinți, regi, împărați, primari, prefecți, generali procedează la fel. Folosindu-se de statistici ca de un scut, un scut uman, de fapt, își salvgardează ororile mici sau mari sub acest semn arogant al aprobării venite de sus. Dar de fapt, e un semn evident al singurătății celui aflat la putere temporar, vremelnic, momentan. E un fel de dedulcire a lui, nesănătoasă, ticăloasă. Singurătatea Președintelui este un subiect vast, de necuprins, care, dezbătut, își pierde din consistență. Dincolo de ritualul politic, dincolo de ritualul administrativ, dincolo de ritualul prezidențial, pare să nu fie nimic, e doar un gol imens. E neantul. Acest neant ar putea fi umplut în mod magic, straniu, glorios de dragostea fățișă, reală, pe bune, sinceră, nețărmurită, frumoasă, stenică, valoroasă, iubibilă, trebuibilă, haioasă, ridicolă, fulminantă dintre Președinte și Popor. E o relație tainică, înfiripată sau nu. Președintele înseamnă de fapt instituționalitate. Nu e sinonim cu o persoană, cu o femeie sau un bărbat, nu e aceeași cu o ființă reală. E doar o construcție. Vremelnic, un Președinte poate fi declarat omul anului, pentru pricini care scapă poporului, pentru o stratagemă militară, pentru o potlogărie geostrategică, pentru alte pricini de acest fel. Dar asta, chiar dacă e cu surle și tobe, cu mult sclipici, cu o cotcodăceală jurnalistică deșănțată, nu exprimă dragostea cea adevărată dintre Președinte și Popor. Nici Cultul Personalității, care a cunoscut de-a lungul istoriei tot felul de ipostaze crunte, funambulești, grotești și, mai ales, distrugătoare, nu este expresia dragostei adevărate dintre Președinte și Popor. Unii clamează sus și tare că Președintele e un fel de angajat, un servitor, ba chiar o slugă a Poporului, dorind prin această expresie idioată să facă o plăcere fără de margini poporului pentru a-l hăcui și a-l oropsi cu folos. Aceasta ar fi, chipurile, expresia ultimă a libertății populare. Alții, dimpotrivă, gândesc invers, blamându-și poporul în ditirambi prezidențiali bine meșteșugiți de tot felul de corifei care sălășluiesc în sânul Puterii, prostind Poporul că el, Poporul, e încă needucat, nepurtat prin lume, neînvățat cu modernitatea sau cu ceea ce cred unii că ar trebui să fie modernitatea. Astfel că unele popoare sau poate, vai, toate, se trezesc dintr-odată într-o lume ciudată, străină lor, o lume despre care au crezut că ar fi a Libertății. Ea nefiind de fapt, vai ce cruntă și periculoasă dezamăgire! Dar valurile istoriei adună popoarele unele cu altele, le amestecă în chip tragic, le strivesc într-o nouă menghină, negândită, nebănuită, necunoscută. E un fel de teasc istoric din care mustesc apoi noi ființe, noi lumi, noi conducători, noi războaie, o nouă modă, o nouă tendință, o nouă ideologie, o nouă frustrare socială, un nou comportament, alte gânduri, alte fețe, alte povești de toate felurile. Peste toate, apăsând greu, invizibil un Univers grandios și periculos, un mănunchi de stele de necuprins cu, poate, alte civilizații și alți președinți, dictatori, împărați, regi, partide politice și așa mai departe. Când voi fi Președinte, și mă gândesc foarte serios la acest scenariu, e posibil să primesc, în mod oficial, delegația unor extratereștri veniți de cine știe unde. Sigur că cei doi, trei cititori sau cei o mie sau poate milioane ale acestor rânduri, vor spune plictisiți, surprinși, dezumflați, bosumflați, supărați, am pierdut timpul cu tine Bufnilă, ai luat-o razna, vii cu brașoave și tiribombe extraterestre, ești total neserios, e foarte bine că nu te ia nimeni în seamă. Președintele nostru cel adevărat trebuie să rezolve problemele noastre presante și sâcâitoare, delicate sau groaznice, să ne scoată din marasmul crizelor financiare, alimentare, ecologice, să ne apere de dușmanii din interior și din exterior, să ne pupe pe creștet, să ne iubească, să ne iubească, să ne iubească. Gata, ne-ai pierdut de mușterii, rămâi sănătos cu elucubrațiile tale extraterestre. Și uite-așa, Bufnilă, candidatul la Președinția României, dintr-o prostie a lui fără de margini, rămâne singurel cu bazaconiile lui filozofice, cu ideile lui tupeiste, fanteziste. Exact ce spuneam despre singurătatea Președintelui e valabil și pentru mine.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.