“După dicţionar, cuvântul “trump” este o formă modificată a cuvântului “triumf”. Şi pentru că Donald Trump, candidatul prezidenţial din Statele Unite, pare tot mai mult să fie nominalizatul lui Grand Old Party al lui Abraham Lincoln şi Ronald Reagan, ar trebui să ne întrebăm în ce fel şi pentru cine reprezintă el un triumf”, scrie pentru Project Syndicate filozoful şi scriitorul francez Bernard-Henri Levy.
„Unii cred că pentru segmentul populaţiei americane înfuriată de cei opt ani ai preşedinţiei Obama, un grup care acum vrea răzbunare. Alţii cred că pentru adepţii supremaţiei albilor, pentru segregaţioniştii şi nativiştii reprezentaţi de liderul Ku Klux Klanului, David Duke, al cărui sprijin vocal a fost respins ezitant de Trump, un segment pentru care Trump ar putea fi varianta ori-ori.
Alţii, atunci când încearcă să ia în serios puţinele lucruri cunoscute din platforma lui Trump, pot să aibă imaginea unei ţări care se închide în ea însăşi, care se izolează şi sărăceşte alungându-i pe chinezi, pe mexicani, pe musulmani şi pe alţii care au contribuit la creuzetul din Silicon Valley şi din alte părţi, pe care cea mai globalizată ţară din lume l-a transformat într-o uriaşă bogăţie.
Însă, aşa cum deseori este cazul în Statele Unite, în fenomenul Trump se distinge un element care trece dincolo de scena naţională americană. Am putea fi tentaţi să ne întrebăm daca “trumpismul”nu ar putea fi cumva vestitorul – sau poate chiar apoteoza – unui nou eopisod al politicii globale.
Mă uit la faţa acestui crupier de Las Vegas, acest artist de carnaval de prost gust, coafat şi botoxat, trecând de la o cameră de televiziune la alta cu gura sa mereu deschisă pe jumătate: nu ştii niciodată dacă dinţii aceia sunt semnele unor excese de alcool, de mâncare sau dacă nu arată decât cu ce urmează să te mănânce Trump.
Am ascultat ocarele lui, retorica lui vulgară, ura lui patetică faţă de femei, pe care, în funcţie de starea de spirit, le descrie drept curve sau animale dezgustătoare. Aud glumele lui obscene în care limbajul atent al politicii a fost dat la o parte în favoarea unui presupus discurs autentic popular dus la cea mai elementară formă – aparent limba organelor sexuale. Statul Islamic? Nu vom lupta impotriva lor, ci “le vom da un şut în cur”. Remarca lui Marco Rubio despre mâinile mici ale lui Trump? Restul nu este atât de mic, “vă garantez”.
Apoi avem divinizarea banului şi dispreţul pentru alte lucruri asociate lui. În gura acestui miliardar care a falimentat în serie şi a acestui şarlatan cu posibile legături cu mafia, banii au devenit esenţa crezului american – atât de multe porcării mentale pline de panseuri unsuroase, care copleşesc mai uşoarele arome cosmopolite ale mulţimii de tradiţii ce au dat tabloul idilic al Americii. În episodul cu “mâinile mici”, până şi o ureche mai puţin obişnuită cu subtilităţile acestei Americi ar fi putut să distingă (deşi într-o versiune alterată de nivelul abject al schimbului de replici) celebrul vers din E.E. Cummings, un Apollinaire al Americii: “Nimeni, nici măcar ploaia, nu are mâini atât de mici”.
În faţa acestui plonjon în bădărănie şi meschinărie ne putem gândi la Silvio Berlusconi, Vladimir Putin, la Le Pen tatăl şi fiica. Ne putem gândi la o noua Internaţională, nu comunistă, ci a vulgarităţii, în care scena politică se reduce la dimensiunea unui platou de televiziune. Arta dezbaterii dispare în sloganuri; visele oamenilor devin iluzii bombastice; economia ia forma contorsionărilor fizice groteşti ale unor Scrooge care îi urăsc pe toti cei care gândesc, iar lupta pentru devenire se transformă în escrocheria meschină predată la acum defuncta Universitate Trump.
Aşa este. O Internaţională cu I mare: o globalizată adimiraţie reciprocă a lui Putin, Berlusconi şi Trump. În ei vedem faţa caricaturală a umanităţii, una care a ales ordinea cea mai de jos, elementară, prelingvistică, pentru a-şi asigura triumful.
Iată un univers al înşelăciunii în care încredinţăm anonimatului unei istorii acum depăsite toate greutăţile întâmpinate de exilati, de imigranţi şi de alţi calatori de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului care au construit adevărata aristrocraţie umană. În Statele Unite avem această măreaţă naţiune formată din hispanici, evrei din estul Europei, italieni, irlandezi, asiatici şi, da, anglo-saxoni care încă visau la concursul de canotaj Oxford-Cambridge când trăgeau la rame pe Charles River.
Berlusconi a inventat această lume caricaturală. Putin i-a întărit elementul macho. Alţi demagogi europeni îi adauga cele mai detestabile forme de rasism. Cât despre Trump, el ne-a oferit turnul său, unul dintre cele mai urâte din Manhattan, cu arhitectura lui stângace, cu holul său uriaş, cascada de 25 de metri care să impresioneze turiştii – un Turn Babel din sticlă şi oţel construit de Don Corleone din drojdia în care toate limbile pământului se vor topi într-una.
Deci atenţie. Noua limbă nu mai este cea a Americii la care am visat că va fi eternă, America care uneori a insulfat viaţa unor culturi ostenite. Este limba unei ţări “cu boaşe” care şi-a luat rămas bun de la cărţi şi frumuseţe, care îl confundă pe Michelangelo cu un designer italian de brand şi care a uitat că nimeni, nici măcar ploaia, nu are mâini atât de mici.”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.