Mâna albă (59)

Mâna albă (59). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

„Domn’ doctor”, devenit o celebritate la început în comună, apoi în județ și, în scurt timp, în întreaga țară, a rămas la fel de tăcut ca la început. Nu oferea nici un fel de explicații în legătură cu știința sa, vorbea puțin cu rudele și cu bolnavii, refuza să dea amănunte nenumăraților ziariști veniți să descrie minunile sale. Nu se opunea fățiș publicității, ci o ignora. Astfel, părea să nu-l deranjeze defel faptul că aproape de fiecare dată când vindeca pe cineva, stând minute sau ore întregi aplecat asupra umbrei bolnavului, era înconjurat de nenumărați curioși. Singura lui grijă, preluată foarte repede de populație, era ca nu cumva cineva să se interpună între sursa de lumină și umbră, astfel

Încât el să-și piardă obiectul muncii, iar bolnavul să fie expus riscului de a muri în timpul „tratamentului”.

Un demers menit să aline o suferință, mai ales dacă se termină cu vindecarea pacientului, nu poate fi numit altfel decât „tratament”. (Chiar și vracii tradiționali pretind că „tratează” cu vrăjile lor.) Dar modul particular cum influența „domn’ doctor” solicitanții lui prin umbrele lor, modificările apărute în acest răstimp asupra respectivelor umbre, precum și relațiile atât de misterioase între individ și umbra sa au rămas un mister, în ciuda numeroșilor martori ai practicii sale. Ciudat este că nimeni n-a reușit vreodată să dea o descriere cât de cât coerentă a ceea ce a făcut „domn’ doctor” în chip concret, articolele și amplele reportaje din ziare se întreceau în declarații pe cât de senzaționale, pe atât de confuze ale martorilor, în descrieri echivoce ale redactorilor și în interviuri cu foștii bolnavi sau cu personalul de specialitate, în general sceptic, venit la fața locului. Medicii alopați sau specialiștii în tratamente alternative au început prin a-l declara pe „domn’ doctor” un șarlatan, au continuat prin a se îndoi de rezultatele lui senzaționale și au sfârșit prin afirmații pline de confuzii, neinteresante decât cel mult pentru rudele celor aproximativ douăzeci la sută de cazuri nerezolvate, însă total indiferente pentru imensa majoritate a celorlalți oameni. Aceasta fiind situația în presă, aceasta fiind situația în inițial atât de senzaționalele materiale de televiziune, mass-media, la fel ca și specialiștii, și-a recunoscut incompetența, iar „domn’ doctor” a devenit un dat în sine, necomentabil, producându-și tăcut minunile și fiind tot mai asaltat de șirurile interminabile de pacienți aduși din toate cele patru zări.

Un singur fenomen a mai tulburat pentru scurtă vreme acest episod, despre care autorul însemnărilor de față nu știe să se mai fi întâmplat și altundeva, deși, mai mult ca sigur, n-a fost nici el unic în decursul timpurilor. „Domn’ doctor” nu pretindea nici o remunerație pentru știința sa și, de aceea, nici criticii săi cei mai răuvoitori nu au putut să-l acuze în mod direct de escrocherie. însă, dat fiind afluxul nesfârșit de solicitanți, s-a găsit destulă lume gata de a profita din plin de medicul umbrelor. Oamenii din sat și-au închiriat și ultimul colțișor de grajd pentru cei veniți de departe, s-au deschis mai multe cârciumi și restaurante, s-a început construcția la două hoteluri. Dar condamnabil s-a dovedit a fi că au apărut mai mulți intermediari ce promiteau ca în schimbul unei sume (tot mai piperate) să obțină programări preferențiale la „domn’ doctor”. Și, bineînțeles, invidioșii au răspândit zvonul că acei intermediari ar fi lucrat mână în mână cu vraciul, acesta doar făcând pe sfântul, însă, de fapt, încasând sume considerabile nedeclarate fiscului. Controlul, instituit „la sânge”, n-a reușit să identifice vreun câștig în contul taumaturgului, dar cârtitorii își puneau cât mai gălăgios posibil întrebarea de unde mănâncă vraciul, atâta vreme cât se ocupă șaisprezece ore pe zi cu umbrele și nu s-a relevat nici o sursă de câștig din care să trăiască. Detractorii cei mai înverșunați spuneau că medicul miraculos este un vampir ce se hrănește cu umbrele asupra cărora se apleacă atâtea ore pe zi și din care-și suge puterea. Partizanii lui, fideli și fanatici, râdeau de toate astea: „domn’ doctor” mănâncă acolo unde îl găsește activitatea, cine să se zgârcească la o farfurie în fața binefăcătorului lor? „Hoțul neprins e om cinstit”, au conchis acru invidioșii, dar acuzațiile s-au oprit aici.

Este ciudat cum întâmplări de genul celor în care era implicat medicul de umbre, în pofida evidenței lor, nu sunt luate în seamă decât de o anumită categorie socială și, chiar dacă în satul acela se stătea săptămâni de zile în șir pentru a ajunge să fii consultat, în restul teritoriului totul nu era considerat decât o crasă escrocherie. O escrocherie de care nu s-a putut atinge fiscul și nici inspectorii medicali, întrucât vraciul nu intra în vreun contact cu bolnavii, el având treabă doar cu umbrele acestora, faptă neincriminată de nici o lege și de nici un regulament. Pe de altă parte, eforturile teoretice de a explica nulitatea demersurilor lui „domn’ doctor” s-au dovedit fără rost, fiindcă aceia care citeau asemenea materiale erau dinainte convinși de absurditatea procedeelor unor astfel de vindecări, iar cei ce credeau în evidența faptelor priveau cu dezgust pe oricine se îndoia de salvatorul lor sau al apropiaților lor. Situația devenise atât de tranșantă, încât nu dădea loc la dialog.

Medicul de umbre își desfășura activitatea de aproape un an, când tocmai printre apropiații săi au apărut germenii breșei. Pentru că era atât de inuman de solicitat și pentru că el nu se menaja deloc, numeroșii lui fani au creat un comitet de sprijin menit a-i ușura viața și a pune cât de cât ordine în programările bolnavilor. Astfel au apărut mai multe gospodine care-i făceau pe rând menajul, un grup de „secretare” însărcinate să țină o evidență a cazurilor rezolvate și a altora ce așteptau să fie luate în seamă, precum și lista celor aproximativ douăzeci la sută de eșecuri. în felul acesta s-au născut mai multe registre și fișete, a luat ființă o bibliografie. Aceasta putea fi studiată.

Un specialist în istoria medicinei pretindea că a găsit surse ce puteau fi interpretate ca descriind tehnici asemănătoare de vindecare prin terapia umbrelor încă din mitologie și că, mai mult ca sigur, în perioada pythagoreiană, astfel de practici au existat la Crotona. Că faptul n-a fost descris decât cu prudență până acum se datorează, probabil, lipsei totale a unei asemenea metode în vremurile moderne și în tratatele medievale, cele ce au conservat – atât cât au conservat – din știința celor vechi. Totuși, susținea savantul, terapia umbrelor n-a fost necunoscută îi] totalitate în renaștere, dar era considerată malefică și apanaj al vrăjitoarelor, motiv pentru care a fost afurisită de apărătorii credinței. Nu întâmplător, în protocoalele Inchiziției se găsesc trimiteri Ia vrăji făcute pe umbrele unor victime inocente și la rolul diavolului în acele practici.

Primele articole publicate de erudit au avut succes în ambele tabere: cei ce credeau în „domn’ doctor” se vedeau confirmați de o autoritate științifică, dar și scepticii și raționalii găseau date obiective despre un fenomen pe care nu și-l puteau explica. Mass-media a reluat și ea, în mod firesc, subiectul și acesta a revenit pe prima pagină a ziarelor.

Doar taumaturgul părea total impasibil la evoluția sinuoasă a popularității sale, el petrecându-și mai toată vremea aplecat asupra umbrelor și…

Ei, tocmai aici se rupe de fiecare dată firul. Și ziariștii, și specialistul în istoria medicinei, și camerele de luat vederi – și cei ce asistau de aproape la munca lui „domn’ doctor”, și cei ce o urmăreau înregistrată – erau incapabili să verbalizeze ceea ce făcea el în realitate. Omul nici nu schița semne magice, nici nu emitea incantații, nu se folosea de vreun instrument (în afară de sursa de lumină răspunzătoare de proiectarea umbrei). El stătea aplecat asupra ei și o privea cu insistență din diferite unghiuri și de la diferite distanțe. O privea și, din când în când, o atingea. Atunci, desigur, proiecția bolnavului pe un mic fragment se reflecta pe mâna vindecătorului. (Unii martori susțineau că în acele locuri, câteodată, mâna lui „domn’ doctor” se tumefia, alteori părea ca arsă, însă de obicei nu dădea impresia să sufere vreo modificare. Dar și aceste declarații s-au dovedit atât de contradictorii încât n-au putut fi înregistrate ca dovezi.) Nimeni n-a reușit să descrie cum muncea în realitate vindecătorul, nimeni nu putea indica de ce refuza el din start anumite cazuri și de ce nu pe altele, nimeni nu putea să explice pe ce se bazau reușitele sale extraordinare.

Cum subiectul reveni la modă și cum multă vreme nu s-a găsit geniul publicitar capabil să-l facă pe medicul de umbre însuși să explice știința și natura vindecărilor, erudiția istoriei nefiind nici ea aptă de a scoate din trecut lămuririle așteptate, oficialitățile și legea neavând, la rândul lor, cum interveni spre elucidare, cazul a fost preluat, în sfârșit, de cel mai bun ziarist al țării, omul care apărea o dată pe săptămână pe micul ecran și aduna toată populația în fața canalului principal al postului național, emisiunile sale fiind preluate și de numeroase societăți de televiziune străine.

Celebrul personaj pogorî în satul bănățean, unde se dovedi a fi cunoscut și de ultima babă, stătu de vorbă cu localnicii, cu istoricul medicinei, cu oameni vindecați și cu pacienți refuzați, cu rude și cu medici. Apoi filmă munca de o zi a taumaturgului, vorbind, între timp, cu bolnavul a cărui umbră tocmai era tratată. Aglomerația de la fața locului dădu și mai multă culoare emisiunii. Cu profesionalismul lui recunoscut, producătorul realiză un reportaj incitant care s-a dovedit a fi un punct de plecare pentru un serial tematic interactiv. Subiectul, atât de senzațional și până atunci dar atât de prost exploatat jurnalistic, promitea a se transforma acum într-un nou succes de răsunet al celebrului comentator.

Când s-a transmis pe post primul episod (și, deocamdată, singurul montat), l-au convins și pe medicul de umbre să vizioneze emisiunea de la televizor, lucru pe care, desigur, l-a făcut nu numai tot satul acela din județul Arad, dar și o foarte mare parte din populația țării. „Domn’ doctor” privi destul de impasibil reportajul, însă deveni brusc atent și chiar se apropie Ia câțiva centimetri de ecran: în timpul filmărilor, echipa de la televiziune venise, la rândul ei, cu o mulțime de reflectoare și, la un moment dat, celebrul producător fu surprins și el în cadru cu umbra proiectată pe un perete. Acea umbră îi atrase atenția vindecătorului, care declară despre renumita vedetă mass-me- dia că e iremediabil pierdută. Și, într-adevăr, după doar două zile, producătorul muri, victimă a unui accident vascular.

Evenimentul a produs consternare în toată țara și „domn’ doctor” începu să fie temut, răspândindu-se zvonul că el ar fi fost acela ce l-a ucis pe marele vip doar spre a-și păstra secretul. Degeaba a dat – pentru prima și ultima oară – un interviu în care a analizat proiecția pe perete a regretatului producător, explicând indiciile clare ale suferinței ascunse, însă nevindecabile a răposatului, degeaba a încercat taumaturgul să-și destăinuie cunoștințele, renumele său a început să primească accente tot mai sumbre. Personajul malefic din evul mediu ieșise din nou la iveală.

Poate dintr-un reflex firesc de apărare, peste foarte puțin timp, medicul de umbre n-a mai fost privit decât ca unul dintre nenumărații vraci ce împânzesc, din când în când, țara. O vreme a mai fost căutat de disperați, dar în curând s-a zvonit că în județul Alba ar fi apărut un alt colosal vindecător, unul mult mai eficient, care nu avea o rată de eșec cotată la douăzeci la sută și care se ocupa de suferinzi, nu de umbrele lor, înzdrăvenind oamenii cu ajutorul unor ceaiuri naturale și foarte aplicate la fiecare maladie în parte. Plus că respectivul era într-adevăr medic.

Cele două hoteluri începute în satul din județul Arad n-au mai fost terminate niciodată, unul rămânând la stadiul de cârciumă cu sală de biliard și jocuri mecanice, iar celălalt fiind transformat din mers într-un complex pentru șezători și nunți.

Ca de atâtea ori, memoria oamenilor se apără de grozăvii prin ștergerea din amintire. Și faima medicului de umbre s-a stins la fel de repede cum s-a aprins. Probabil că personajul ar fi intrat cu totul în uitare, dacă încăpățânatul istoric n-ar fi continuat cercetările și nu ar fi publicat câteva articole despre arhaica știință practicată de întârziatul vindecător din Banat. Iar toate astea ar fi rămas doar o curiozitate științifică, dacă într-o bună zi toridă de vară, „domn’ doctor” nu ar fi trecut pe ulița principală a satului și un copil n-ar fi observat că personajul însuși nu lăsa nici o umbră în urma sa. Copilul a chemat oamenii să vadă fenomenul, dar până să se adune aceștia, tămăduitorul s-a făcut tot mai transparent, până ce a dispărut cu totul.

Acesta este un sfârșit atât de incredibil, încât populația nici nu l-a acceptat și satul a preferat să treacă sub tăcere tot episodul cu medicul de umbre, instituind o teorie relativ mai firească în legătură cu el.

Doar eruditul în istoria medicinei pretinde în continuare că umbroterapia are rădăcini adânci în tradiția pierdută în vremi și mai publică, din când în când, articole în reviste de specialitate de circulație restrânsă, citite de un cerc limitat de inițiați.

La noi în țară nu s-au mai semnalat alți medici de umbre.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.