Mâna albă (65)

Mâna albă. În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Dar de ce a fost Al Patruzeci și optulea dispus să se de- conspire? Răspunsul este greu de dat, mai ales că nu mai dispunem astăzi de amănunte suficiente. Putem face supoziții: în primul rând că persoanele care nu făceau parte din organizație nu aveau acces la nici o informație, deci nici la aceasta. în al doilea rând, existau ceremonii complicate, când „gradele vizibile” se întâlneau cu Șeful suprem și nu știm dacă el devenea recognoscibil pentru ele. (Cert este că participanții ceilalți purtau cagule, nerecunoscuți fiind nici măcar de egalii lor.) Singurul indiciu cert ar fi putut fi acela că adunările s-au ținut multă vreme întotdeauna în cimitirul de lângă Roma¹, undeva în apropierea mijlocului crucii aleii, de fiecare dată în aceeași criptă părăsită din timpul ultimilor împărați. Șeful venea dinspre „Valea nimănui” și, la încheierea ședinței, dispărea în „Rai”.

Se vorbea puțin: se parcurgea un ritual, se discutau problemele curente și cele specifice momentului, se realiza ritualul de încheiere, când Șeful trăgea concluziile. Gradele inferioare păzeau împrejurimile. Totul se petrecea noaptea.

Pe de altă parte, membrii Mâinii Albe, indiferent de rolul asumat în ierarhie, erau solidari prin jurământ. Fiecare știa că poate cere oricând ajutorul celorlalți, atunci când se afla într-o situație foarte grea. însă Șeful trebuia – se pare – cunoscut pentru că securitatea lui (și a urmașilor lui) reprezenta o sarcină vitală și era de presupus că vor exista momente când nu s-ar fi putut risca să se piardă timpul până ce toți membrii ar fi aflat că acela ce se găsea în primejdie este însuși capul Mâinii Albe. Al zecelea grad vizibil păstra și obligația să-i fie mereu în preajmă, cu scopul de a-l proteja, gradul respectiv, precum și cele „invizibile” având în mod cert privilegiul de a-l cunoaște și în mod direct. Dar ceilalți confreri trebuiau să fie și ei în stare să-l recunoască oriunde și oricând.

Până la moartea Levantinului, Infandus s-a ocupat exclusiv de organizarea societății secrete. Cei cincisprezece ani de la „întoarcerea” sa și până la moartea Celui de Al Patruzeci și șaptelea au trecut repede, cu foarte numeroase întâlniri, cu ceremonialuri de ridicare în grad, cu zile când în marea necropolă au avut loc și opt-nouă adunări conspirative în aceeași noapte, unele în același timp.

Trebuie făcută o distincție: scribul a mai amintit despre călugări răzvrătiți, rătăcind prin lume și nesupunându-se nici unei autorități. Mulți dintre ei se declarau tămăduitori, răspândind zvonul că Mâna Albă, având numeroși adepți printre acei „zeloți”, ar fi fost și ea în stare să vindece cele mai diferite boli. însă nici dintre acei călugări nu erau mai mulți membri ai confreriei decât din alte categorii sociale și unii bolnavi i-au crezut, iar alții nu. în fața porților cimitirului nu s-au înghesuit niciodată nefericiți cu speranța de a fi vindecați acolo. Alta era faima locului. Totuși, se pare că înșiși unii dintre acei călugări s-ar fi dat drept „frați ai Mâinii de Aur” (cum i se mai spunea, mai ales din secolul al VHI-lea, Mâinii Albe), fiind apoi judecați și executați drept impostori de către confrerie. Poate de aici vine aversiunea ulterioară a monahilor față de Mâna Albă, aversiune care a lansat prin veacul al IX-lea zvonuri cum că banda conspirativă a bagauzilor ar fi fost formată în exclusivitate din anticriști: evrei și vrăjitoare. Legenda s-a perpetuat peste secole și a anatemizat și alte societăți secrete.

Până la moartea sa, Levantinul a fost căpetenia, deși, în cazul lui, foarte puțini membri ai confreriei erau la curent cu aceasta și este de presupus că nici el însuși nu era conștient de

Întreaga-i putere: Șeful vorbea exclusiv prin gura lui Infandus. Nenumăratele probleme organizatorice se interferau cu teme de principiu – multe dintre ele strict teoretice însă și cu conceperea și coordonarea loviturilor date din nou tot mai îndrăzneț și tot mai des de bagauzi, de parcă tâlharii ar fi vrut să demonstreze lumii întregi că animalului trezit îi e foame și că nu poate fi oprit de nimeni și de nimic. Avertismentul ca nu care cumva să se ivească un necugetat atât de inconștient, încât să provoace în vreun fel oarecare confreria trebuia mereu și mereu reînnoit.

În îndepărtata și legendara capitală strălucitoare a lumii, la Constantinopol, tronul era ocupat de împărații unei noi dinastii, cea isauriană. Dacă primul ei reprezentant, Leon al III-lea, prea ocupat de luptele cu arabii, nu a avut reacții împotriva Mâinii Albe, urmașul lui, Constantin al V-lea, s-a aflat o vreme în conflict deschis cu societatea secretă. Datele de care dispune scribul localizează evenimentele în perioada cât mai trăia Levantinul, iar Infandus tocmai trezea, în mod brutal, organizația la o nouă viață.

În 743 este declanșată o adevărată campanie militară împotriva bandiților vinovați de lovituri grele în regiunile de la Dunăre, dar rezultatele au rămas îndoielnice. Constantin a anunțat inițial „victoria totală”, apoi „victorii repetate”. Mâna Albă a refuzat să recunoască vreo înfrângere, pretinzând că trupele imperiale s-au bătut cu altcineva și că fiecare laudă a bazileului nu este decât minciună. Ca să întărească această afirmație, confreria avea grijă ca, după orice anunț triumfal al împăratului în legătură cu vreo victorie, oamenii ei să atace surprinzător tocmai în locurile cele mai bine păzite, ucigând, jefuind și transmițându-le, la plecare, demnitarilor suveranului, prin niște nenorociți proveniți din ostatici schilodiți, că din nou Constantin n-a făcut decât „să mănânce căcat”.

Constantin al V-lea, după o foarte lungă domnie – a fost coîmpărat din 720 și a domnit singur, din 741, încă 34 de ani –, ceea ce denotă că s-a bucurat de sprijin eficient, a intrat în istorie cu cognomenul „Copronimul”. Celebra poreclă, de care n-a mai putut scăpa nicicând – în pofida atâtor legende – a primit-o de la Infandus și de la oamenii săi. Nici chiar și pedeapsa capitală anunțată pentru cei ce foloseau jignitoarea expresie nu a reușit să o înlăture. După fiecare lovitură, Al Patruzeci și optulea trimitea alți nenorociți mutilați, înnebuniți (la propriu) de coșmarul trăit și meniți să vestească prin localitățile – pe unde rătăceau în drum spre un bârlog pe care nu-l mai găseau niciodată – că împăratul Constantin „a mâncat din nou căcat”. Iar poporul se bucura. Chiar dacă nu prea știa de ce.

La un moment dat, se credea că bazileul ar fi încercat să infiltreze călugări rătăcitori și revoluționari în temuta societate secretă. însă s-a dovedit curând că supoziția nu rezista: monahii formau, pe vremea lui Constantin, o categorie incontrolabilă și nesupusă nici unei ierarhii, o clasă în sine, anarhistă în sensul cel mai strict al cuvântului. Ea însăși n-ar fi preluat niciodată un rol de executant în calculele cuiva, nici măcar în cele ale împăratului. De aceea, dacă într-adevăr Constantin a avut intenția de „a intoxica” Mâna Albă în felul acesta, atunci el nu s-a putut folosi decât de falși călugări rătăcitori.

Confreria n-a acționat numai în Imperiu, pe vremea revenirii Celui de Al Patruzeci și optulea. Și francii lui Carol Martel au fost bântuiți de Mâna Albă, iar longobarzii chiar pe timpul lui Aistulf. Tocmai când cucerea exarhatul Ravennei și Pentapolisul, regele longobard s-a confruntat cu situația că, alături de el și de franci, și o altă forță controlează teritoriile recent luate în stăpânire. La Napoli, ultimii duci bizantini, însă, mai ales, primii duci independenți (în special Ștefan al II-lea și Grigore al II-lea) se zvonea că făceau chiar parte dintre capii Mâinii Albe. Tot atunci, „conducătorii” Veneției devin „dogi”, vorbindu-se în popor că tot cu ajutorul confreriei. Deja Orso I Partecipazio, rebel față de imperiali, ar fi fost și el omul societății secrete în perioada primelor conflicte între Mâna Albă și Bizanț. O vorbă spunea în popor că toți dogii Partecipazio ar fi fost oamenii Mâinii Albe, fapt, desigur, pe cât de greu de dovedit, pe atât de improbabil, însă respectiva apropiere era un fel

de scut pentru oricine, un scut tot mai de temut. Cu omeazii, Mâna Albă păstra un armistițiu respectat de ambele părți, dar în nord și, în special, în nord-vest, nimic nu părea să-i poată sta în cale. (Se spunea chiar că acolo confreria era pe punctul de a-și stabili granițele unui stat propriu. Iar „acolo” însemna oriunde și oricât de mult teritoriu într-o zonă geografică prea puțin cunoscută. Ca Mâna Albă să-și fixeze hotare ar fi fost din toate punctele de vedere în propriul ei detriment, până la a se transforma în altceva decât era ea însăși.)

Renașterea violentă a confreriei l-a pus pe Infandus într-o situație nouă. Al Patruzeci și optulea nu trebuia să dea socoteală pentru strategia adoptată, însă era de preferat ca, în lucrurile fundamentale, colaboratorii săi cei mai apropiați să fie în mod conștient, până în fundul sufletului, de aceeași părere cu el. De pildă, dacă împăratul Constantin a trimis o armată împotriva celor ce luptau pentru Mâna Albă printre bulgari, de ce să se deconspire că într-un cimitir de lângă Roma se află creierul forței paralele din Bizanț? De ce să fie periclitat tot „statul-major” al societății secrete în cazul când o putere teribilă ar ataca necropola? Infandus le-a răspuns prin fapte: pe vremea lui Ratchis, longobarzii au atacat cimitirul cu patru corpuri de armată: ei și-au stabilit punctul de comandă în centrul crucii drumului și au pornit metodic la curățarea simultană a celor patru sectoare. După doar câteva ore, în prima noapte, longobarzii au suferit o înfrângere zdrobitoare în „Groapă” și nu au obținut absolut nici un rezultat în celelalte trei zone, unde n-au dat de nici un inamic. Dar, în noaptea următoare, au fost măcelăriți și cei ce s-au avântat în „Valea nimănui”. După cele două experiențe, grupurile care scotoceau „Raiul” și „Cimitirul onorabil” s-au retras pentru totdeauna. Necropola de lângă Roma s-a dovedit o fortăreață inexpugnabilă, mai ales după ce oamenii lui Ratchis au povestit că perimetrul e bântuit de arătările cele mai înfricoșătoare.

Nimeni n-a mai avut vreodată cutezanța de a ataca acel loc. Chiar și o tentativă bizantină s-a limitat la asedierea cimitirului, fără a se pătrunde în interior. însă asediul n-a avut cum să fie eficient: morții trebuiau îngropați și, o dată cu ceremoniile funebre, putea intra și ieși oricine. Și de unde să știi, printre atâtea alaiuri, cine face și cine nu face parte din confrerie?

Până la urmă, Infandus însuși ar fi forțat aceste primejdii directe pentru a dovedi că necropola nu poate fi cucerită.

Cimitirul de lângă Roma și-a câștigat renumele de „tărâm al lumii de după lume”. Deși se zvonea că acolo s-ar afla îngrămădite comorile cele mai fabuloase ale Terrei, multe provenite de dinainte de Potop, nu s-au găsit vreodată amatori dispuși să le jefuiască. Legende prea bine întreținute aveau menirea de a descuraja orice tentativă de a se ajunge la ele și este semnificativ faptul că nici după mai multe secole, când Mâna Albă a intrat în uitare, nu s-au grăbit nici măcar arheologii să-și îndrepte curiozitatea spre acel perimetru. Dacă Levantinul a fost cel ce a adus Mâna Albă în necropola de lângă Roma, Infandus a fost acela care a făcut din acel loc renumitul centru de comandă. în general, dacă e să căutăm un teoretician, un organizator și un practician al confreriei, este sigur că Al Patruzeci și optulea a fost cel care – necunoscut de lume – a adunat într-un singur personaj toate aceste calități.

Activitatea lui Infandus se împarte în două etape: prima, până în anul 750, e cea în care a stabilit cadrul, ierarhiile și structurile. (Deși a operat ca al „doilea om”, fiind teoretic în urma tatălui său, s-a străduit să realizeze o explozie violentă a energiilor aparent adormite ale unei organizații părând să fi intrat în letargie.) A doua perioadă, după moartea Levantinului, a consfințit în fapt ceea ce Al Patruzeci și optulea pregătise până atunci: un nou apogeu al mișcării.

S-ar putea opune acestei periodicizări realitatea după care Levantinul² ar fi fost oricum scos din joc și că, și în timpul vieții Celui de al Al Patruzeci și șaptelea, Infandus ar fi fost cel ce ar fi condus cu adevărat. însă, din umbră, tocmai ultimul a fost cel ce a stabilit rolul infailibil al Șefului suprem și, în consecință, n-a putut opera decât în limitele trasate de el însuși. Drept urmare, după 750, Mâna Albă a devenit brusc o putere semioficială, începând să trimită solii la curțile suveranilor și urzind alianțe. [întâlnirile au fost, însă, tot conspirative, la fel ca fiecare eveniment legat de confrerie. Emisarii purtau numele lor obișnuite, cereau audiențe și se comportau asemenea unor persoane private. La acele primiri oficiale obțineau întâlniri confidențiale, când își transmiteau cu adevărat soliile. Este interesant de remarcat că, de multe ori, trimișii nici nu erau cu adevărat membri ai societății secrete, ei primind însărcinările din partea altor intermediari și acționând la rândul lor ca niște intermediari. Dar, inițial, ei erau contactați pe baza faptului că nu se găsea persoană suficient de curajoasă să refuze o solicitare venită de la cumplita organizație. Ulterior, pentru bunele lor servicii, unii dintre ei erau cu adevărat primiți, ca o supremă recompensă, în Mâna Albă. Nu avem protocoale ale unor solii sosite din partea confreriei pe vremea lui Infandus. însă mai mult ca sigur că această practică a început pe vremea lui și a persistat timp de câteva generații. Printre primele înscrisuri de cancelarie ale celor dintâi dogi independenți se găsesc și aluzii la Mâna Albă, iar printre manuscrise aproape distruse de vreme se află și vestita scriere cu semnele acelea indescifrabile, părând să constituie texte în alfabetul secret al confreriei. însă asemenea manuscrise s-au găsit și în nordul Mării Negre, la Cherson, pe vremea aceea făcând parte din Imperiu, și în tezaurul nesfârșit din Asia Mică – un fel de vademecum al civilizației – și, în special, în nord-vestul Europei, în Insulele Britanice și în Yutlanda. Aici, nu departe de Jeling, locul pietrelor tombale ale lui Harald 1 Blaatand („Dinte Albastru”), fiul lui Gorm cel Bătrân, obiectivul unde sunt duși toți turiștii nimeriți în Danemarca, se află un loc lângă mare unde s-au găsit două documente în așa-zisa scriere a Mâinii Albe cu adnotații runice descifrabile. Este singura sursă directă unde se face o aluzie la o solie a unor localnici trimiși la Carol Martel în numele confreriei. Și, ceea ce este mai ciudat, se face o referire la Clovis, care cu foarte mulți ani înainte ar fi fost numit consul al Imperiului Roman în urma unei misiuni asemănătoare. Cum demnitatea – devenită, între timp, pur onorifică – era ereditară, ea s-ar fi păstrat intactă și cu aproape două secole și jumătate mai târziu³.]

Personajul probabil cel mai important al Mâinii Albe, deși aproape total necunoscut în istorie și de negăsit în scrierile vremii, Infandus, ne-a lăsat foarte puține repere sigure ale vieții sale. Scribul nu știe decât că Al Patruzeci și optulea s-a născut în cimitirul de lângă Roma în anul 707, că n-a părăsit în cei șaizeci și unu de ani de viață necropola, că a revoluționat confreria, făcând-o din nou puternică, transformând-o dintr-o bandă de ucigași într-o organizație transnațională, parastatală, sever ierarhizată, cu o ideologie proprie și cu activitate în toată lumea civilizată a Europei, Africii de Nord și Asiei Mici. Având ascendentul unui sfert de mileniu de legende înfricoșătoare, societatea secretă n-a trebuit decât să coboare în viața de fiecare zi. Confundându-se cu confreria, Infandus n-a păstrat decât puține elemente biografice umane: el a fost Mâna Albă, iar ceea ce se știe și ce vorbesc legendele acelei perioade despre Mâna Albă se știe și se vorbește și despre el. De aceea, Al Patruzeci și optulea, de nu s-ar accentua că nu a părăsit niciodată necropola, ar trebui căutat în cele patru zări, unde, pentru întâia oară, oamenii săi loveau simultan.⁴ Din datele de naștere ale fiului și nepotului său, putem extrage încă două repere ale biografiei lui Infandus. Dar nici un analist, nici un biograf nu îndrăznește să-i facă portretul acestui bărbat mai puternic decât oricare dintre contemporanii săi. Spaima care i-a acoperit numele l-a făcut să devină un tabu de nerostit.

Se spune că, înaintea punctelor de răscruce ale istoriei, întreaga spiritualitate dă în clocot, punând la cale ceea ce se pregătește să vină. în epoca modernă se vorbește despre Shakespeare și despre renașterea elisabethană premergând revoluția engleză, despre iluminism și enciclopedism vestind-o pe cea franceză, despre marii scriitori ruși înaintea celei sovietice. Marea revoluție iscată de preludiul venirii lui Carol cel Mare este anunțată de literatura și arta din jurul Mâinii Albe. Dacă epopeile și cântecele respective au fost înlăturate sub acuza unor hagiografii eretice, pictura cade victimă epocii iconoclasmului. Oricum, literatura orală damnată și pictura distrusă aveau să înlăture cvasitotal orice amănunte umane ale unei biografii romanțate a lui Infandus. Puținele date obiective decelabile din marea masă a mitului fac din trecutul Mâinii Albe istoria Celui de Al Patruzeci și optulea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.