Marian Râlea: „Scena e un fel de casă a lui Dumnezeu”

Când stai de vorbă cu un mare actor pe care l-ai văzut jucând şi în toate rolurile ţi s-a părut unic şi de neînlocuit, te întrebi ce se petrece în cazul lui atât de magic şi de miraculos, încât toate rolurile pe care le joacă i se potrivesc mănuşă, devin parcă numai ale lui, carne din carnea lui, suflet din sufletul lui, cuvântul întrupat, despre care ne vorbeşte Cartea Sfântă.

Revăzând în gând rolurile în care a intrat marele actor Marian Râlea, am vrut să-mi imaginez sau să-mi explic, asemeni cititorilor acestui dialog, ce înseamnă Facerea ori Geneza pentru un mare Actor. Şi revăzându-l în faţa mea pe Marian Râlea, cu toate marile sale roluri pe scenă sau povestindu-mi despre ele, am descoperit că intrarea într-un rol nu poate fi decât o facere sau o geneză, cu întreaga lucrare dumnezeiască, în care omul repetă pe pământ paşii şi gesturile Creatorului.

Teatrul şi rolurile sunt făcute din cuvinte întrupate. Fiecărui cuvânt îi corespund apele şi pământul, izvoarele, pădurile şi cetăţile, relieful bogat şi infinit al sufletului omenesc, vietăţile care locuiesc pământul, apele, cerurile şi toate pliurile sufletului omenesc.

Nu memorăm roluri, ci le plămădim, uneori ele ţâşnesc din marii actori precum Eva din coasta lui Adam. A da fiinţă ţine de miracolul maternităţii. Scena de teatru este o milenară Maică a Lumii imaginare. Pentru actorul Marian Râlea, Teatrul există ca un miracol al Naşterii repetate. Şi fiecare rol în care intră e destinat unei mântuirii omeneşti, unei vindecări prin arta de a întrupa cuvintele unei piese de teatru. A intra într-un rol. A-l pregăti cu temeinicia şi ordinea faptelor, a munci pentru ca acel personaj să prindă chip, credibilitate şi emoţie în sufletul spectatorilor.

Nu este deloc o întâmplare că Marian Râlea a primit de la cea care i-a dat viaţă pasiunea pentru teatru, bucuria de a intra în rolurile unor personaje unice, prin taina şi harul abordării lor. Personaje plămădite din tot binele şi răul ce pot exista pe pământ. Scena de teatru este o milenară Maică a lumii imaginare. Creată după chipul şi asemănarea celei reale sau povestite.

Forţa şi vibraţia acestui mare actor ţin tocmai de această miraculoasă trecere între valorile ce ţin de realitate şi cele ce ţin de spiritualitate. Marian Râlea intră pe scenă cum intră un om într-o biserică, ducând în gesturile şi pe chipul lui povara şi lipsa de povară a mii de vieţi. Poate de aceea este chipul pe care l-a luat un mod mai profund de a fi al teatrului pentru copii. Poate de aceea i-au ieşit atât de inspirate marile roluri jucate în teatrul rusesc clasic şi contemporan. Poate de aceea ne-a dăruit cel mai spectaculos rol în piesa copilului şi maturului, cel mai dramatic rol pentru mulţi dintre noi, pe care l-am putut vedea în ultimii ani. Cum a intrat în pielea lui Saşa din Îngropaţi-mă pe după plintă de Pavel Sanaev? Însufleţind cuvintele. Întrupându-le. După ce îl vezi pe Marian Râlea jucând, după ce-l asculţi, va fi imposibil să te mai uiţi la o piesă de teatru şi la un spectacol dacă actorii nu vor intra în pielea acelor roluri şi se vor mulţumi să le îmbrace doar ca pe nişte veşminte, peruci şi accesorii vremelnice. Este uluitor cum într-o artă menită vremelniciei şi duratei unui spectacol, un mare actor precum Marian Râlea plămădeşte durata. Şi cum ne umple sufletul şi mintea de durata semnificaţiilor profunde. Numai aşa Teatrul devine, prin marii actori şi regizori, o Maică şi o Matcă a semnificaţiilor .

”Eu sunt Magicianul”

Teatrul şi rolurile sunt făcute din cuvinte întrupate

De-a lungul carierei tale ai interpretat roluri de mare forţă, precum Victor sau copiii la putere de R. Vitrac, Platonov de A.P. Cehov, Chiril din Ivona principesa Burgundiei de Vitold Gombrowicz, Dorante din Jocul dragostei şi al întâmplării de Marivaux, Trufaldino din Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, Farfuridi din O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Silviu Purcărete, Lysander din Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, Troilus din Troilus şi Cressida de William Shakespeare, Tusenbach din Trei surori de A.P. Cehov, Nebunul din Woyzeck de Georg Buchner, Caius din Caligula de Albert Camus, Marat din 1794 de Camil Petrescu, Georg Büchner, Peter Weiss, Bufonul din Regele Lear de William Shakespeare, Woyzeck din Woyzeck de Georg Büchner, Ioan – în Memoria celor care au trecut – pelerinaj pe Drumul spre Santiago de Compostela, după Evanghelia după Ioan, Oreste din Electra, Ecleziastul din Ecleziastul, Vechiul Testament, Berenger din Rinocerii, după Eugène Ionesco, pentru care ai fost răsplătit cu nenumărate premii. Joci pătimaş, cu o dăruire nebună. Partiturile tale acoperă parcă toată istoria lumii. Aş vrea să mă opresc numai la câteva din marile roluri pe care le-ai creat. Unul dintre ele este Saşa din Îngropaţi-mă pe după plintă, de Pavel Sanaev, un spectacol de mare poezie şi duritate, trezind lacrimi şi emoţie, un spectacol copleşitor, la limita dintre absurd şi realitate, chiar aş putea spune sub semnul capodoperei. Cum ai creat acest rol dublu, teribil de bulversant, care alternează între maturitate şi copilărie, care vorbeşte despre iubire? Cum ai intrat în pielea lui Saşa, care îşi caută copilăria dificilă? ”Numele meu este Saşa Savaliev. Sunt în clasa a doua şi locuiesc cu Bunica. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. Asta se întâmpla acum patru ani”. Este fraza cu care debutează spectacolul…

Îmi aduc aminte că m-a sunat marele regizor Yuriy Kordonskiy, mărturisindu-mi că doreşte să joc în acest spectacol, trimiţându-mi textul. I-am răspuns că este un text excepţional, dar i-am replicat că nu accept rolul, pentru că este teribil de dificil. Mi-era imposibil să înţeleg cum pot să joc în acelaşi timp două roluri, Saşa copilul şi Saşa adolescentul. După ce i-am spus părerea mea, a intrat doamna Mariana Mihuţ, care mi-a spus: ”Hai acum să începem să citim!”. Acest maestru al scenei, Yuriy Kordonskiy, m-a convins ca din aproape în aproape să începem să creăm acea atmosferă. Înainte de premieră am luat decizia să marcăm cumva această trecere, că Saşa matur putea să joace diferit faţă de Saşa copil. Şi apoi tot eu mi-am zis: nu e bine. Trebuie să fie un singur personaj îmbrăţişându-le pe amândouă şi trecerea să fie făcută pe nesimţite. Personajul care se transforma din copil în matur şi apoi devenea din nou copil a avut succes la public. Iar toţi cei care au fost alături de mine, Mariana Mihuţ, Andrea Bibiri, Claudiu Stănescu, au fost excepţionali. Cred că cea mai mare parte a publicului s-a regăsit în acest spectacol.

Împreună cu Constantin Chiriac în Aşteptându-l pe Godot

Desigur, întrucât, la sfârşit, publicului îi era greu să se ridice de pe scaun, era ţintuit, fermecat de frumuseţea spectacolului, iar mulţi erau cu batistele în mână. Un alt rol impresionant pe care l-ai realizat a fost cel al Necunoscutului, din Ultima zi a tinereţii, în aceeaşi regie a lui Yuriy Kordonskiy, un text poetic, o metaforă a tinereţii pierdute, ce reflectă o poveste gen Romeo şi Julieta. De fapt, un spectacol profund, atemporal, care forează în interiorul tainic al fiecăruia dintre noi şi atât de actual în momentul de faţă când se vorbeşte despre război. Spectacolul a fost distins de UNITER cu Premiul pentru cel mai bun spectacol.

Acolo a fost o aventură a Teatrului Radu Stanca din Sibiu, un loc binecuvântat şi pus în valoare excepţional de Constantin Chiriac. La Sibiu eşti protejat într-un fel, poate din cauza zidurilor cetăţii, poate din cauza roşului zidurilor sau poate din cauza spiritului teatrului. La fel ca şi la Bucureşti, Yura m-a sunat şi mi-a spus: ”am nevoie de tine pentru un rol foarte frumos”, într-o dramatizare făcută de el după romanul Cronica incidentelor unei iubiri, al polonezului Tadeusz Konwicki. Textul era emblematic pentru tot ce s-a întâmplat cu istoria Poloniei. Am jucat alături de tineri teribil de talentaţi, o încântare pentru mine. După ce am învăţat patru monologuri foarte mari, însemnând cam jumătate din spectacol, am încercat să mai reducem din întinderea lor. La fel ca şi în Îngropaţi-mă pe după plintă, sunt două personaje la vârste diferite, numai că, de data aceasta, eu jucam personajul matur, Necunoscutul, care se întoarce la locul în care nimic nu va mai fi ca înainte, iar Alex Malaicu juca personajul tânăr, Vitek. Şi deşi personajul este tragic, sfârşeşte înecându-se în acel râu care se transformă în sângele războiului, l-am simţit foarte aproape, ca şi când ar fi fost o relaţie între tată şi fiu. Sigur, atunci când ai un decor cinetic, excepţional, cum e cel creat de Dragoş Buhagiar, care îţi povesteşte foarte simplu despre cultura poloneză – ne gândeam la Mestecenii lui Wajda, la toate simbolurile cavaleriei poloneze care a fost distrusă cu tunurile şi s-a trecut peste cai cu tancurile -, când intri în această poveste, în care romanul lui poate fi citit într-o mie de feluri, nu poţi să dai greş. O încântare şi de câte ori l-am jucat am fost din ce în ce mai fascinat de acest personaj. Cei de la Institutul Polonez, care au venit să vadă spectacolul, mi-au spus că semăn cu personajul polonez care a scris această carte.

Împreună cu Mariana Mihuţ într-un rol copleşitor

Un alt spectacol pe care l-a făcut Yuriy Kordonskiy este cel de la Bulandra, Crimă şi pedeapsă, după Dostoievski, o piesă a trufiei şi a căinţei. Cum te-ai apropiat de rolul lui Porfiri Petrovici, în care, de asemenea, realizezi un adevărat tur de forţă?

Kordonskiy m-a sunat propunându-mi să intru în acest rol care la început fusese interpretat excelent de Sorin Leoveanu, care între timp se mutase la Cluj. I-am replicat: eu nu pot să intru într-un rol al unui coleg de-al meu fără să am o discuţie cu el. Ar fi ca o trădare. Aşa încât am vorbit cu Sorin. În rolul meu sunt 120 de minute de vorbit, după cum mi-a spus ”tehnicul”. Am învăţat textul, am repetat separat numai cu Yura, de dimineaţa până seara, timp de 8 zile. După 10 zile toată lumea şi-a făcut cruce văzând că spectacolul a renăscut, poate, fără modestie, şi datorită mie. Porfiri este un mare actor, cabotinismul lui este intenţionat o formă de încolţire a criminalului. El ţese în jurul lui Raskolnikov plasa în care acesta va cădea singur. Abilităţile lui sunt nenumărate, inteligenţa vizibilă, silogismele perfecte, dar şi admiraţia faţă de Raskolnikov deschisă. E o poveste de gând a lui Kordonskiy, cu actori tineri, o generaţie foarte talentată şi dornică de a realiza spectacole remarcabile. Ştiu acest lucru pentru că la Sibiu, ca profesor, am creat actori, dar şi o structură de teatru independent. Ceea ce îmi dă o mare încredere în actul teatral. Cred cu convingere că e bine ca profesorii să-şi urmărească studenţii şi după ce termină facultatea, să-i îndrume şi după aceea.

Experimentul Iov, un rol care l-a apropiat de Dumnezeu

Ai avut un lung turneu atât prin Europa, la cele mai mari festivaluri, ajungând apoi în Coreea de Sud şi în Columbia, cu Aşteptându-l pe Godot, un încântător dialog între Estragon şi Vladimir.

Este o încântare să joci într-un asemenea text de Samuel Beckett, adăugând că regia este semnată de Silviu Purcărete. Mă leagă o veche prietenie de acesta şi încă o dată subliniez că la Teatrul din Sibiu găseşti o adevărată familie în care eu m-am integrat perfect. Ne simţim foarte bine, atât pe scenă, cât şi în afara ei. Spectacolul a fost foarte bine primit peste tot.

Un rol remarcabil a fost şi cel al lui Piotr Nikolaevici din Pescăruşul, în regia lui Andrei Şerban, pe scena teatrului din Sibiu. Cum a fost colaborarea cu acesta?

Făcusem castingul în Bucureşti şi m-a sunat Chiriac spunându-mi că Andrei Şerban vrea să mă întâlnească la Sibiu. Andrei m-a întrebat dacă pot să stau la Sibiu două luni, de dimineaţa până seara. Când mi-a spus că vor juca Maia Morgenstern, Tudor Istodor, Mircea Rusu, Andreea Bibiri, Şerban Pavlu, şi că vrea să facă o distribuţie pentru Bucureşti şi una pentru Sibiu şi uneori să le şi amestece, am fost sedus de această idee. Mai încercasem o colaborare cu Andrei Şerban când venise după Revoluţie la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar atunci jucam în Visul unei nopţi de vară, în regia lui Ducu Darie, şi n-am putut să renunţ. Am iubit acest rol.

Teatrul Independent a prins aripi

Ecleziastul. Foto Claudiu Rusu

Ne aflăm acum în curtea Muzeului Ţăranului Român, unde se desfăşoară Festivalul de Teatru Independent Undercloud. De altfel, aici ai susţinut o conferinţă intitulată Cine are dreptate, dar ai semnat şi regia spectacolului La lilieci, după Marin Sorescu. Totodată, evoluezi ca actor în acest spectacol, dar şi în Mecanica inimii, cât şi în Testosteron. Ce semnifică acest nume?

Testosteron este o piesă de Andrey Saramonowicz, jucată foarte mult în Occident, pusă în scenă de regizorul maghiar Zalan Zakarias din Sfântu Gheorghe. Este o comedie care se joacă la Cafe Godot, în interpretarea unor tineri. O comedie cu şapte bărbaţi la o nuntă eşuată. Din cauza marketingului produs în media, eroul nostru, Kornel, ornitologul, este părăsit de mireasă în timpul cununiei de la biserică, cu speranţa că scandalul acesta în presă îi va promova cariera de cântăreţă. Doar că, din cei şapte, Kornel nu este singurul care a fost înşelat… Povestea fiecăruia se conturează prin conştientizarea propriilor eşecuri legate de relaţiile cu femeile, care căpătă dimensiuni diferite la fiecare dintre ei. Zona teatrului independent a devenit foarte căutată.

În Electra

Încotro teatrul independent?

Sunt convins că nu poate exista azi numai o formă instituţionalizată de teatru. Sunt foarte mulţi actori care ies din institutele de teatru şi e nevoie de multe alternative pentru ei. Astăzi e greu să-ţi găseşti un loc într-un teatru de stat. Acest teatru independent care a prins aripi şi s-a dezvoltat e bine-venit. Nu există o finanţare, aşa încât tinerii muncesc, produc un spectacol, trăiesc din biletele pe care le vând, uneori poate au fericirea şi a unei sponsorizări. Dar deja acest teatru începe să fie din ce în ce mai căutat, dacă ne gândim la ceea ce a realizat Chris Simion, care numai la acest Undercloud are mai multe spectacole în regia ei, printre care Noapte ţigănească, cu muzică şi dans, Mecanica inimii, după scriitorul, actorul şi cântăreţul francez Mathias Malzieu, dar şi Prestăm servicii artistice, ce-i poartă semnătura. Sunt două festivaluri Underground organizate de Asociaţia D’Aya şi va mai fi unul al Teatrului Independent organizat în toamnă de Teatrul Naţional. De acest teatru independent sunt pasionaţi şi Claudiu Istodor, care a venit cu Voyeur, Radu Iacoban, cu Carpathian Garden, Lia Bugnar, cu un spectacol scris de ea, Două liniuţe, Mirela Pană, cu O poveste despre Maria Tănase, dar şi Miriam Răducanu, cu Poezia visului, un scenariu făcut după poezii de Emil Botta… Un spectacol încântător a fost Vocea Umană, cu Oana Pellea, în regia Sandei Manu. Iată că acest festival Undercloud, ce se desfăşoară, a adus 32 de spectacole din întreaga ţară. Vin şi tineri, şi oameni mai puţin tineri. Teatrul Independent este un fenomen şi bine că există. Este şansa tinerilor care vor să joace, aşa cum doream şi noi la început. Să ne uităm la Marius Manole, care munceşte enorm şi aleargă de la un teatru la altul. Mi-aduc aminte că şi eu făceam la fel. Jucam în trei teatre din Bucureşti, în Ploieşti, în Bârlad.

Ana Ularu, Luminiţa Gheorghiu şi Marian Râlea în Sunt o babă comunistă

Ce ai pe agenda de lucru?

Anul acesta am şase premiere. Viaţa e vis, după Calderon de la Barca, în regia lui Mihai Măniuţiu, la Teatrul Naţional din Timişoara. Mihai pune excelent în valoare acest text, spaţiul este modern construit, pentru că fiecare dintre noi trăim şi acum această dramă că viaţa e vis. Dar să spui textul lui Calderon e ca şi cum ai recita din Biblie. Cu un decor high tech, cu tineri absolvenţi de la Timişoara, excepţionali. Am şi lucrat mulţi ani cu Mihai Măniuţiu şi ne înţelegem atât de bine, chiar din priviri. A ieşit un spectacol foarte frumos. Am avut şansa apoi să fiu invitat de Horaţiu Mălăele să intru în locul lui în rolul lui Agamiţă Dandanache. L-am întrebat: cum adică să intru în locul tău. I-am trimis şi lui un mesaj, după ce m-am documentat, spunându-i că nu pot să intru în acest rol întrucât el este excepţional. După 10 minute mi-a trimis un mesaj pe telefon: ”Poţi!”. A fost apoi Testosteron, urmat de Mecanica inimii, în care interpretez rolul unui Magician şi joc alături de Marius Manole, Maia Morgenstern, Medeea Marinescu şi Şerban Pavlu. Ceea ce a însemnat Abracadabra pentru mine nu se poate şterge. Şi propunerea mea a fost: dacă tot intrăm acum în această lume fabuloasă, în fantastic, haideţi să-l facem pe acest Magician puţin altfel. Nu vreţi să-l facem pitic? Şi am făcut un Magician pitic, de mare haz. Este una dintre cele mai frumoase poveşti din literatura contemporană. O replică din piesă spune: “Dacă un om nu te iubeşte cum te aştepţi tu să te iubească, nu înseamnă că nu te iubeşte. Dar dacă un om te iubeşte altfel decât ai tu nevoie, nu ezita să cauţi dragostea care poate să te facă fericit”. A fost o întâmplare fericită. Am terminat, împreună cu Mihai Măniuţiu, spectacolul Fun, la Teatrul ”Aureliu Manea” din Turda, un fel de musical după James Bosley. E o piesă după un caz adevărat petrecut în America. M-aş mărgini să parafrazez un fragment din text: ”Oamenii şi societatea care nu au grijă de copii ca de cel mai preţios capital al lor trebuie să se aştepte numai la dezastre”. Spectacolul va fi prezentat în toamnă în cadrul unui festival numit Teatrul pe drumul sării. Revenind, cel de al şaselea spectacol, în care interpretez rolul lui Michel Houllié, este Zeul măcelului al Yasminei Reza, la Teatrul Naţional din Cluj, în regia lui Hadji-Culea, o comedie cu accente dramatice. Şi acum joc în rolul lui Grigore a lui Tăgârlă din La lilieci, după Marin Sorescu, alături de foştii mei studenţi, unde semnez şi regia.

Cu Ana Ularu

Eşti fondatorul Teatrului Naţional pentru Copii, într-o asociere a Fundaţiei Abracadabra cu Teatrul Naţional din Bucureşti. Eşti, de fapt, Magicianul care aduci bucuria copilăriei.

De mai mult de 13 ani creez în fiecare duminică un alt spectacol în care copiii urcă pe scenă, de fiecare dată, în povestea pe care o spun eu, devenind personajele importante şi pozitive, eu fiind personajul cel rău. Este un spectacol de familie, aşa cum ne-am şi dorit. Depinde cât de serios îi iei pe copii şi în momentul în care te joci cu ei nu trebuie să fii tu în prim-plan, ci ei. Majoritatea temelor sunt româneşti, legate de Mitologia română, de sărbători, cum ar fi Crăciunul sau Paştele sau de alte sărbători, ca Floriile… Este un gen de spectacol pe care îl voi continua şi în această stagiune.

În rolul lui Piotr Nikolaevici din Pescăruşul. Foto Claudiu Rusu

Nimeni nu a uitat emisiunile tale Abracadabra de pe micul ecran, pe care toţi copiii alergau să le vadă, unde interpretai rolul Marelui Magician, dar şi pe cele ale lui Sganarelle, Petruchio, Rică Venturiano, Lysander… Zece ani ai stat pe sticlă.

Realizatoarea emisiunii de la Televiziunea Română m-a rugat s-o ajut să facem o emisiune-pilot pentru copii, timp de 10 ani. După aceea am mai realizat două episoade cu Spaima zmeilor şi din acel moment nu am mai scăpat. Dar să ştiţi că la această emisiune lucrau 20 de persoane adulte, profesionişti de înaltă clasă, pentru ca noi, copiii şi cu mine, să fim în faţă. Am fost şocat anul trecut, când a dispărut Mica Niculescu, la vârsta de 31 de ani, un om minunat. Ea a făcut parte din echipa mea de la Abracadabra, timp de 10 ani. Ulterior, a studiat la Oxford şi Viena şi a lucrat ca redactor, producător TV, iar mai apoi ca lector universitar. Când m-am retras, m-am gândit că am lăsat o uşă deschisă pentru cei care vor veni. Paradoxul face ca, după 10 ani, de la încetarea emisiunii, să fim consideraţi noi, cei de la Abracadabra, un fenomen. Multă lume mă cunoştea atunci mai mult după emisiunea de la televiziune decât din teatru.

Magicianul

Ai jucat şi în numeroase filme. Ce loc ocupă cinematografia în inima ta?

Am jucat Shakespeare, Gogol, Caragiale, Cehov, Marivaux, Molière, Vitold Gombrowicz, Dario Fo, Georg Buchner, Albert Camus… Întâlnirile cele mai importante din viaţa mea au fost în teatru, iar pe cele din film le-am numit ”întâmplări fericite”. Pe data de 16 septembrie, dimineaţa, plec într-un turneu în Statele Unite, unde suntem invitaţi la Festivalul de Film de la Chicago, cu Sunt o babă comunistă, în regia lui Stere Gulea. Voi prezenta şi un spectacol pentru copii, dar şi La lilieci, alături de foştii mei studenţi. Pentru că tot vorbim de film, aştept în curând premiera unei alte pelicule româneşti, al cărei titlu se pare că va fi Cuscrii, în regia tânărului Radu Potcoavă, cu Luminţa Gheorghiu, Mircea Diaconu, Ioana Blaj, produs de Media Pro. Am fost ataşat şi de rolul Tatălui pe care l-am interpretat în Din dragoste cu cele mai bune intenţii, în regia lui Adrian Sitaru, film distins la Locarno cu Premiul pentru Cea mai bună regie. Am întâlnit-o acolo pe Nataşa Raab, cu care am format în film un cuplu extraordinar. Am fost bucuros şi de întâlnirea cu Bogdan Dumitrescu, un talentat actor. Oricâte duble ai da, trăieşti acea insatisfacţie alături de regizor, care şi-ar dori ca totul să fie perfect. Dar filmul este o altă meserie.

În Aşteptându-l pe Godot

Filmul rămâne însă pe peliculă. Ce simţi atunci când, în teatru, nu mai joci un rol?

Nu ştii niciodată când se termină. Lucrurile în teatru se duc, se consumă, şi apoi apar altele, şi altele, şi altele… Ai nişte regrete pentru că acele roluri ţi-au marcat viaţa. Am avut şansa că la mine au venit rolurile unele după altele şi n-am simţit despărţirea chiar aşa de tare.

În viaţa e vis, pe scena Naţionalului timişorean, regia Mihai Măniuţiu

Când ai realizat că vrei să devii actor, că vrei să înscenezi poveşti?

Am prins această pasiune de la mama. Era o pasionată de teatru, îi citea pe Shakespeare, pe Molière şi ne ducea şi pe noi, fraţii, să vedem multe spectacole. Dar cel care mi-a dat încredere că pot să fac această profesie a fost fratele meu, actor la Braşov. Când a terminat el facultatea, am intrat eu. Aşa că mi-am zis să încerc. Pe vremea aceea erau 8 locuri la facultate şi 130 de candidaţi. Chiar era un concurs! Problema era să rezişti. Fratele meu a intrat primul, iar eu am intrat al patrulea şi m-am simţit jenat din această cauză. Atunci când am devenit actor, mama făcea naveta între Bucureşti şi Braşov şi nu lipsea de la niciunul dintre spectacolele în care jucam. De fiecare dată când ajungea cu trenul în Bucureşti, avea ceva bun în desagă pentru mine. Nu cred că i-aş fi putut mulţumi vreodată pentru tot ceea ce a făcut.

”Noi actorii pentru asta trăim, pentru aplauze”

Lumea copilăriei în Parcul Sub Arini din Sibiu. Foto Mihaela Marin

Ai avut nişte profesori care ţi-au fost maeştri?

Sigur, pe Marin Moraru, pe Amza Pellea, Ion Cojar, nişte oameni de la care fiecare a putut să înveţe câte ceva care să-i rămână pentru toată viaţa. Şi acum când vorbesc despre cei care au dispărut am o greutate în suflet. Îmi aduc aminte câtă bucurie aveam atunci când am jucat împreună cu domnul profesor Marin Moraru în O noapte furtunoasă, în regia lui Mihai Măniuţiu, în rolul lui Rică Venturiano, avându-i parteneri pe Gheorghe Dinică, Marcel Iureş, Oana Pellea, Dorina Lazăr, pe scena de la ”Odeon”. Am avut şansa să lucrez cu cei mai buni regizori: Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Tompa Gabor, Ducu Darie, Cătălina Buzoianu, Dragoş Galgoţiu… Ei m-au ales.

În rolul Nebunului Serafin din serialul Aniela

Meseria asta se fură?

Da, dar până la un anumit punct. Trebuie însuşită.

Eşti şi profesor universitar. De altfel, ţi-ai susţinut teza de doctorat cu tema “Joc-Copilărie- Teatru”. Crezi că trebuie şlefuit numai talentul unui tânăr sau contează şi munca?

În primul rând, trebuie să munceşti. Există un anumit tip de muncă pe care îl poate face numai actorul cu el însuşi. El are energia şi ştie cum să şi-o dozeze, el ştie când trebuie să-şi odihnească mintea sau să şi-o folosească la maximum. Da, cu siguranţă, antrenamentul pe care îl faci atunci când creezi un rol, când forezi în interiorul tău tainic, trebuie conştientizat. Mama îmi spunea tot timpul că sunt bolnav de muncă. Nu înţeleg şi nu pot să înţeleg ce înseamnă un weekend. Mă ofilesc dacă stau. Iar talentul se dezvoltă sau nu…

”Mă tem de suferinţă, nu de moarte”

O scenă plină de duioşie din Ultima zi a tinereţii. Foto Sebastian Marcovici

Durerile prin care ai trecut în ultimul timp, după dispariţia mamei şi fratelui tău, te-au întărit, te-au făcut să intri mai profund în roluri, să devii un fanatic al acestei profesii?

Teatrul a fost pentru mine ca un colac de salvare în acele momente. Intram pentru două ore într-o lume care nu era a mea, deşi în fiecare lucru care se întâmpla pe scenă simţeam durerea din viaţă. Îmi dădeam seama că sunt texte în care nu poţi evita cuvintele mamă, frate, casă. Şi ele te marchează într-un fel atunci când le pronunţi. Dar publicul nu trebuia să vadă suferinţa ta. Chiar dacă încerci să uiţi, nu poţi.

Îmi aduc aminte de o replică a ta din Îngropaţi-mă pe după plintă: ”Dacă mama lui ar muri, ar lua cu ea toate cuvintele tandre. Doamne, Dumnezeule, ce e de făcut când toate cuvintele tandre dispar. Am zis că ninsorile sunt veşnice pentru că Mama nu poate să moară niciodată”. Cum simţi că vei putea să reinterpretezi acest rol acum?

Nu ştiu. Teatrul a fost cel care m-a salvat. Teatrul este pentru mine o terapie. Şi nu sunt vorbe goale. Scena e un fel de casă a lui Dumnezeu.

În rolul Vladimir din Aşteptându-l pe Godot

E ca un refugiu, e ca un mister pe care vrei să ţi-l păstrezi?

Nu cred că aş putea trăi fără teatru. Deşi efemeritatea lui îmi dă dreptul să spun: mai bine făceam altă meserie. Teatrul mă ajută să trăiesc şi să-mi pun nişte ziduri de protecţie împotriva lumii de afară.

Cum simţi aplauzele publicului?

Ele sunt ca o descărcare şi ca o recunoaştere. Dar gluma pe care eu o spun tot timpul este că eu iau aplauze şi cu sala goală. Aplauzele le auzi în ureche chiar şi după terminarea spectacolului. Ele te ridică puţin, doi centimetri de pe podeaua scenei, ca într-o levitaţie. Fără ele actorul e mai sărac. Noi actorii pentru asta trăim, pentru aplauze. Simţi că pentru Măria Sa publicul faci totul, pentru mulţumirea şi fericirea lui. Inima unui actor este mereu deschisă.

Marian Râlea în serialul Îngeri pierduţi, în rolul lui Horia Neacşu, bunicul lui Luca

Ce te dezamăgeşte în lumea de azi, într-un oraş strivit de inerţii?

Prostia, răutatea, invidia, zgomotul, inutilul. Viaţa se trăieşte nu doar ca să fie trăită, ci ca un mare parcurs. Sigur că noi artiştii nu vrem o recunoaştere din partea instituţiilor statului, dar vrem o recunoaştere pentru talentul nostru. Or, când cineva dă senzaţia că nu are nevoie de teatru, deşi el există de două mii şi ceva de ani, şi dacă ne gândim bine cât de tinere sunt cinematografia, apărută între cele două războaie, radioul, televiziunea, ne dăm seama că teatrul le-a ţinut locul, mă indignează. Oamenii nu pot trăi fără teatru. Dacă nu reuşim să ne bucurăm de o toamnă cu culorile ei dumnezeieşti, de un măr, să aşteptăm o sărbătoare, să împodobim Pomul de iarnă, atunci cum spune multă lume, a mai trecut o zi… Dar pentru un actor ziua nu trece aşa. Trece important. N-o pierde. Sau cel puţin eu nu pierd nicio zi. Învăţ să preţuiesc viaţa clipă de clipă.

Strălucitor în rolul lui Sașa

După terminarea spectacolului, atunci când ajungi acasă, te gândeşti cum ai reuşit să-ţi faci rolul, se întâmplă uneori să simţi că a fost un eşec pentru că nu întotdeauna îngerul te-a atins cu aripa lui?

Nu sunt vehement marcat de acest lucru după căderea cortinei. Într-o oră şi jumătate poţi să şi greşeşti, poţi să fii şi excepţional. Când eram mai tânăr, sigur că mă analizam. Atunci când jucam la Teatrul Mic, la Teatrul de Comedie, marii actori te ajutau să treci peste aceste momente dificile în discuţiile de după terminarea spectacolului. Sunt seri şi seri. Uneori poate te simţi singur.

Un actor de calibru

Ştiu că iubeşti Ardealul, atât Braşovul, locul tău de naştere, cât şi Sibiul, unde stai acum destul de mult timp.

Braşovul este oraşul meu de suflet, este cetatea copilăriei mele, îmi curge prin vene. Sunt două cetăţi foarte frumoase, fiecare cu specificul ei. Ador pădurile toamnei şi am descoperit frumuseţea oamenilor din Sibiu. Sunt două locuri în care mă simt acasă.

Se împlinesc în curând 25 de ani de la revoluţie. Îmi povesteai că atunci ai ieşit pe stradă, şi în cabina de teatru, ţi-ai găsit lucrurile ciuruite de gloanţe. Cum a fost?

Repetam la Teatrul de Comedie cu Dragoş Galgoţiu. Şi am ieşit pe străzi. A fost frumos, apoi, o vreme… o vreme trecută. Poate am visat altceva.

Un zâmbet care îmbrăţişează întreaga lume

Eşti credincios. Înainte să ne întâlnim mi-ai mărturisit că ai întârziat un minut pentru că ai fost la biserică. Ce înseamnă credinţa pentru tine?

Gândiţi-vă că am jucat multe texte biblice: Iov, Ecleziastul. Am fost într-un pelerinaj pe jos la Santiago de Compostella, am vizitat multe spaţii sacre… N-ai cum să nu crezi în Dumnezeu. Cred că e important ca să nu deznădăjduieşti.

Spune-mi o frază dintr-un spectacol care îţi este mai aproape de suflet.

Este din Shoah, de Primo Levi. Există o întrebare pe care mi-o punea anchetatorul: ”Te temi de moarte?”. Şi eu îi răspundeam: ”Mă tem de suferinţă, nu de moarte”. Am descoperit că aşa e. Mă tem de suferinţă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.