Marius Mioc: „Nu îi recunosc lui Iliescu vreun merit în răsturnarea lui Ceaușescu”

Cotidianul prezintă un nou capitol din volumul „Interviuri după Revoluție“, al reputatului istoric și scriitor Alex Mihai Stoenescu. Parte componentă a unui ciclu istoric dedicat loviturilor de stat care au zguduit România de-a lungul vremii, noul volum este o continuare firească a volumului IV al monumentalei lucrări intitulate „Revoluția din Decembrie 1989 – o tragedie românească“. Astăzi redăm o parte a corespondenței pe care Alex Mihai Stoenescu a purtat-o cu revoluționarul Marius Mioc din Timișoara. (V.S.)

În capitolul care-i este dedicat, Marius Mioc (el însuși autor al mai multor cărți dedicate evenimentelor derulate în urmă cu 27 de ani) polemizează cu Alex Mihai Stoenescu prin intermediul unor scrisori în ceea ce privește anumite detalii privitoare la derularea acelor evenimente. În același timp, revoluționarul timișorean contestă prezența unor agenți străini care ar fi fost implicați în Revoluție.

Un instigator autohton

În decembrie 1989, Marius Mioc era student. A participat la manifestația din seara de 16 decembrie 1989, când, fiind reperat de filaj, a fost arestat și cercetat penal pentru „infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste“. A fost încarcerat între 16 și 22 decembrie 1989. Deși i-a recunoscut calitatea de revoluționar și de deținut politic, Comisia senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 i-a ignorat mărturia, considerând că el nu a fost martor al evenimentelor petrecute între 17 și 20 decembrie, zile decisive pentru evenimentele din Timișoara. În cazul evenimentelor de la Timişoara, Radu Tinu scrie („Timişoara, no comment“) că rapoartele securiştilor sunt „în totalitate“ în dosarul procesului. Deci orice raport care nu apare în dosarul procesului este un fals. Iar rapoartele securiştilor făcute chiar în timpul evenimentelor nu arată descoperirea unor instigatori străini, ci doar a unor instigatori autohtoni. Eu însumi am fost una dintre persoanele catalogate drept instigator în decembrie 1989. În arhiva Parchetului Militar Timişoara există 4 cazuri de persoane cărora li s-a făcut dosar penal în decembrie 1989 pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste“, iar eu am fost unul dintre acestea.

A fost o revoltă spontană

Marius Mioc își expune, pe larg, propria viziune asupra evenimentelor care, declanșate la Timișoara, s-au extins ulterior în tot restul țării.

A fost revoltă spontană, începută la Timişoara şi care s-a dezvoltat până la răsturnarea regimului Ceauşescu. Revolta nu a cuprins doar civilii, ci a ajuns să cuprindă şi militarii, care au refuzat să mai execute ordinele de reprimare. Unul dintre ofiţerii care ar fi refuzat public să execute ordinele, încă din 17 decembrie 1989, ar fi fost Eugen Gheorghioiu, actual general şi comandant al garnizoanei Timişoara – informaţie din cartea lui Nicolae Durac „Neliniştea generalilor“. În aceste condiţii, persoanele implicate în reprimarea Revoluţiei la Timişoara şi-au dat seama că Ceauşescu va cădea şi au început să-şi facă planuri pentru a-şi scăpa pielea: conform legilor vremii, erau pasibile chiar de pedeapsa cu moartea după căderea lui Ceauşescu. A existat un târg între generalii din MApN şi Ion Iliescu, prin care lui Ion Iliescu i s-a asigurat preluarea puterii după căderea lui Ceauşescu, iar generalilor din MApN vinovaţi li s-a făgăduit impunitate pentru faptele lor. Aşa-zisul complot la care, cică, a participat Ion Iliescu nu are nicio relevanţă. Izbucnirea şi dezvoltarea Revoluţiei, până la fuga lui Ceauşescu din CC, s-a făcut fără sprijinul aşa-zişilor complotişti, însuşi Ion Iliescu recunoscând că participarea sa la Revoluţie a început doar în după-amiaza de 22 decembrie 1989, când Ceauşescu fusese deja alungat. De aceea, eu nu-i recunosc lui Ion Iliescu vreun merit în răsturnarea lui Ceauşescu.

„Din ansamblul luărilor de poziție ale dlui Mioc, pe care l-am și cunoscut la Timișoara și căruia i-am explicat o serie de date, rezultă că este adeptul unei teorii despre caracterul«pur», spontan și autentic românesc, cel puțin al revoltei de la Timișoara, teorie care nu are caracter istoric, ci strict subiectiv, mai degrabă literar. Este libertatea lui să-și exprime opiniile.“ Alex Mihai Stoenescu

Stratageme pentru preluarea puterii

Conform opiniei lui Marius Mioc, Ion Iliescu a pus la cale o serie de stratageme menite să-i asigure preluarea puterii. Una dintre acestea a fost includerea în FSN a unora dintre cei mai cunoscuți disidenți.
Pentru realizarea preluării puterii de Ion Iliescu, s-au desfăşurat câteva stratageme. Una a fost includerea în FSN, fără ştirea şi acceptul lor, a unor disidenţi cunoscuţi (Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu). Puşi în faţa faptului împlinit, aceştia au acceptat prezenţa în FSN. De asemenea, au fost incluşi în FSN şi câţiva revoluţionari autentici care erau prin CC. Apoi, componenţa FSN se va lărgi. Pe lângă cei anunţaţi public în 22 decembrie, se vor adăuga peste 100 de persoane din teritoriu, asigurându-i lui Iliescu un control deplin asupra FSN. Eu zic că acea lărgire a FSN a fost frauduloasă, naţiunii i se anunţase o anumită conducere, dar prin lărgirea FSN s-a ajuns la altă conducere, unde disidenţii şi revoluţionarii autentici au ajuns minoritari. A doua stratagemă a fost înscenarea aşa-zisei lupte cu „teroriştii“, care i-a asigurat atât lui Iliescu, cât şi generalilor MApN veniţi de la Timişoara aureola de salvatori ai Revoluţiei. De remarcat că Teodor Brateş, unul dintre principalii dezinformatori din TVR, a fost şi cel care l-a prezentat naţiunii pe Ion Iliescu. În contextul luptei „antiteroriste“, s-a realizat lichidarea lui Ceauşescu, dar şi a altor martori incomozi (de pildă, generalii Nuţă şi Mihalea). Prin lupta antiteroristă s-a mai realizat ceva: lipsa unei evidenţe clare a consumului de muniţie.

A doua parte a târgului

Un prim pas al planului din decembrie 1989 a fost asigurarea impunității generalilor implicați în omorurile de la Timișoara. Abia apoi s-a trecut la etapa următoare a preluării puterii.

Opinia publică cerea pedepsirea criminalilor şi trebuia să i se dea nişte ţapi ispăşitori. În prima perioadă se arunca toată vina pe Ministerul de Interne şi se prezenta armata doar ca salvatoarea Revoluţiei. Anchetele procuraturii de la începutul anului 1990 au fost orientate pentru a disculpa armata şi pentru a arunca întreaga vină pe Ministerul de Interne, ceea ce nu înseamnă însă că nu au existat vinovăţii reale în Ministerul de Interne (chiar şeful acestui minister – Tudor Postelnicu – şi-a recunoscut vina prin faimoasa replică „am fost un dobitoc“). Apariţia CADA – prin care chiar ofiţeri din M.Ap.N. spuneau că se minte despre Revoluţie – mai ales referitor la episodul Timişoara a cam stricat planurile. A fost nevoie să se facă o concesie – Comisia Guvernamentală de Anchetă (care avea să propună cercetarea penală a lui Stănculescu, Chiţac şi Guşe). S-a încercat abaterea atenţiei de la problema „cine a tras în noi?“ (nu este exclus ca evenimentele de la Târgu Mureş să fi apărut anume din nevoia de abatere a atenţiei). Comisia Guvernamentală de Anchetă a fost desfiinţată în iunie 1990. Cum ofiţerii MI nu voiau să-şi joace supus rolul de ţapi ispăşitori, s-a ajuns la concluzia că trebuie făcută pace cu aceştia şi scoşi şi ei din puşcării. De aceea s-a răspândit teoria legitimităţii reprimării Revoluţiei, exagerându-se unele violenţe ale manifestanţilor, sugerându-se primejdia dezmembrării ţării (precum Ceauşescu), şi, fiindcă tot trebuie dat un răspuns la întrebarea „cine a tras?“, aruncându-se vina pe agenţi străini neidentificaţi. Neidentificaţi fiind, aceștia ofereau avantajul că nu protestează. Dovada existenţei acestui târg o constituie faptul că încă nu s-au găsit „teroriştii“, graţierile semnate de Ion Iliescu în cazurile legate de decembrie 1989, dar şi insistenţa acestuia pentru a se decreta o amnistie. Eu încă din 1991 am atras atenţia că puterea politică doreşte amnistie, Iliescu a confirmat public acest fapt în 2001, când a vorbit deschis în favoarea amnistiei. Nu a putut să vorbească de amnistie chiar din 1990, că opinia publică nu era pregătită.

O legătură cauză-efect

Marius Mioc vorbește în continuare despre anumite mișcări de protest care au avut loc la Timișoara, înainte de celebrul episod legat pastorul László Tőkés.

Nu e cazul să-mi reproşaţi că nu am protestat înainte de cazul Tőkés. Au existat proteste anticeauşiste în Timişoara şi înainte de decembrie 1989, în 15 noiembrie după un meci de fotbal şi în 23 noiembrie la Uzinele Mecanice (am pomenit despre asta în «Revoluţia, fără mistere», la Titus Suciu găsiţi amănunte). Eu nu lucram la Uzinele Mecanice şi nici nu s-a întâmplat să mă aflu pe traseul manifestanţilor din 15 noiembrie. Dacă aş fi fost acolo, probabil aş fi participat şi eu. Dacă e să căutăm începutul Revoluţiei înainte de cazul Tőkés, cele petrecute la Timişoara în 15 şi 23 noiembrie ar merita mai degrabă titlul de început al Revoluţiei decât ce s-a întâmplat la Iaşi. Chiar dacă acele acţiuni au eşuat, s-au format cu acel prilej nişte grupuri de oameni hotărâţi să acţioneze contra lui Ceauşescu. S-a creat o stare de spirit în oraş, nu numai în sensul că «Ceauşescu e rău», ci şi că «se poate acţiona contra lui Ceauşescu». Când s-a răspândit vestea că se întâmplă ceva la Tőkés, foarte posibil ca unii dintre cei care participaseră, văzuseră sau doar auziseră de protestele precedente, independent unii de alţii, să meargă spre casa lui Tőkés, chiar fără să ştie prea bine cine e personajul respectiv. Adică se poate presupune o anumită legătură cauză-efect între evenimentele din noiembrie 1989 şi cele din decembrie 1989 de la Timişoara, dar nu între cele întâmplate la Iaşi în 14 decembrie şi Revoluţie. Când a început Revoluţia la Timişoara, lumea habar n-avea despre ce s-a întâmplat la Iași.

Recomanda