Mircea Morariu, critic de teatru, profesor universitar, câștigător al premiului pentru critică teatrală, acordat de AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru) povesteşte pentru cotidianul.ro despre societatea noastră, românească şi teatrul pe care şi-l „merită”, la 20 de ani după câştigarea a ceea ce ne-a plăcut să numim libertate. De expresie, măcar.Au trecut 20 de ani de la revoluție. 20 de ani de libertate. În teatru s-a simțit această libertate prin lipsa cenzurii. Cum vi se pare evoluția teatrului românesc din 1989 până astăzi?
Nu cred că e profitabil să dai un răspuns otova acestei întrebări. Nu cred că e corect şi nici acoperit de realitate un răspuns de genul „teatrul de dinainte a fost mai bun” ori „teatrul de dinainte a fost mai prost”. Discutăm totuşi de o perioadă de 20 de ani care la scara istoriei, în general, înseamnă extrem de puţin, dar la scara istoriei artei are multiple semnificaţii.
(Foto: Din spectaolul Danaidele – regia Siviu Purcărete)
În aceşti 20 de ani am trecut prin perioade teatrale mai faste ori mai puţin faste. Am avut stagiuni bune, am avut şi stagiuni proaste. Sigur că imediat după Revoluţie, adică în 1990 de pildă, aproape că am uitat cu toţii de teatru. Nu doar spectatorii, ci şi creatorii şi criticii. Relevantă a fost în acest sens prima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru. Dar un an mai târziu şi vreo doi- trei ani după aceea am avut parte de o mulţime de spectacole bune. A urmat o sincopă. Şi aşa mai departe. O colegă îl socotea, într-un studiu apărut într-o publicaţie americană, pe Silviu Purcărete, care în 1990 şi câţiva ani după, a dat câteva dintre cele mai bune dintre spectacolele sale din România, „un supravieţuitor”. Mă tem că se înşela. Purcărete s-a arătat cu totul altul, prin etapa sa craioveană, decât a fost, înainte de 1989, la Teatrul Mic, bunăoară. Mai degrabă „supravieţuitor”, dar un supravieţuitor frumos, e Alexandru Tocilescu, iar spectacolele sale antitotalitare din ultimele stagiuni ( mai cu seamă Elizaveta Bam de la „Bulandra”, Comedie roşie de la „Naţional”, Casa Zoikăi de la Teatrul de Comedie) pot fi privite şi ca o continuare firească a celebrului şi antitotalitarului Hamlet din stagiunea 1985- 1986. Avea dreptate Shakespeare când spunea că actorii, mă rog, teatrul înseamnă o cronică vie şi prescurtată a timpului lor. Dar zicerea aceasta nu trebuie aplicată automat, mecanic.
Desigur, criza economică de care se vorbeşte atât, a afectat şi teatrul românesc. Dar, dacă cineva priveşte cât de cât atent scenografiile multora dintre spectacolele realizate în anul 2009 se poate mira de ce ne plângem că o ducem atât de rău. Mai cu seamă că 2009 nu a fost chiar foarte generos la capitolul spectacole în ansamblu. Nu am avut nici un spectacol precum Unchiul Vanea din 2007 de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Trei surori din 2008 de la acelaşi Teatru, Oblomov din 2003 de la „Bulandra” ş.a.m.d.. Asta în pofida faptului că sălile de teatru sunt mai pline ca niciodată după 1989. Or, tocmai astfel de paradoxuri fac (şi ele, dar nu numai ele) să fie pasionant să mergi la teatru şi să te ocupi de teatru.
(foto: Cum traverseaza Barbie criza mondiala – regia Alexandra Badea)
Odată cu apariția informației din exterior, mult mai facil de procurat cu ajutorul internetului, se mai poate vorbi de avangarda teatrală în România? Mai exista ea?
Îmi place să cred, sunt convins de fapt, că oamenii de teatru români îşi procură informaţia din alte surse mai sofisticate, mai „culturale” decât internetul. Mulţi călătoresc, văd spectacole adevărate pe scene adevărate, nu pe youtube. Avangardă, în sensul de căutare fructuoasă, continuă să existe şi va exista în teatrul românesc. Nu neapărat în locurile şi în cazurile în care regizorul X ori dramaturgul Y se bat cu pumnul în piept că fac cercetare ori avangardă. Cum traversează Barbie criza mondială de la Naţionalul din Timişoara nu a fost nici avangardă, nici cercetare. A fost doar un spectacol prost. Cumplit de prost. Mai multă avangardă, mai multă cercetare am văzut în spectacolul cu Trei surori regizat de Ada Lupu exact la acelaşi Teatru. Radu Afrim a parcurs, la începutul carierei lui, o perioadă declarat de avangardă. Dar s-a dovedit a fi un artist adevărat în ultimii ani, în spectacole „revoluţionare”, „neconvenţionale” montate la Teatre subvenţionate de stat, instituţionalizate. A făcut un alt fel de avangardă. Cred, însă, că şi pentru el a venit momentul să reînceapă căutarea, să se „reinventeze”. Teatrul e viu, e fluid, teatrul adevărat înseamnă mereu căutare, chiar dacă, aparent, se slujeşte de formule consacrate.
Mulți regizori abordează subiecte din teatrul contemporan internațional. Credeți că temele impuse de text găsesc rezonanță în publicul autohton?
De cele mai multe ori, da. Nu cred că am avea un public care fuge de prezent, un public neconectat la timpul prezent. Depinde însă cum sunt tratate temele impuse de text.
Implicarea directă a clasei politice în gestionarea teatrului e un beneficiu sau un impediment în dezvoltarea teatrului contemporan?
Cel mai adesea a fost un impediment. Descentralizarea, altminteri o idee bună, a avut părţile ei rele atunci când câte un politruc local a vrut să dea „indicaţii preţioase”. S-a întâmplat la Arad, la Brăila, la Sfântu Gheorghe. Şi nu numai acolo. Noroc că „ascensiunea” acestor „Arturo Ui” a fost oprită, uneori chiar de public. Aşa au stat lucrurile la Brăila unde un spectacol bun a fost salvat de la „interzicere” de elevi. Oamenii politici trebuie să înţeleagă că dacă „în pixul lor stă bugetul Teatrului” asta nu le conferă neapărat şi pe cale de consecinţă şi competenţe artistice.
foto: Boala Familiei M. – regia Radu Afrim/ Fotografie realizata de: Radu Afrim)
Teatrul instituționalizat în condiția actuală mai are viitor?
Neîndoielnic, da. Tot în aceste instituţii se vor realiza, cel puţin într-un interval previzibil de timp, marile spectacole. Dacă se vor realiza. Toţi cei care s-au afirmat în teatrul alternativ au dorit să monteze în teatrele „de stat” de îndată ce li s-a oferit ocazia. Unii dintre ei chiar au părăsit, de îndată ce au putut, teatrul neinstituţionalizat. Alţii, precum Vlad Massaci, lucrează în ambele locuri. Şi, cel mai adesea, lucrează bine. A se vedea Aniversarea de la „Nottara”, exemplar montată de sus-menţionatul regizor într-un teatru de care nu prea mai ştiam nimic. Nimic bun, vreau să spun.
Apariția pe bandă rulantă de artiști, susținuți de diplome emise de Școlile de Teatru apărute precum ciupercile după ploaie afectează calitatea artistică? Sau apariția concurenței aduce dupa ea și spectacole mai competitive?
Non multa sed multum. Înmulţirea şcolilor de teatru a dus la debilitarea învăţământului teatral. Selecţia e precară. Sunt prea mulţi necehemaţi care au diplome de actori şi regizori. Sistemul Bologna aplicat mecanic, atât în învăţământul teatral, cât şi în cel teologic, medical, filologic, tehnic, ş.a.m.d. e catastrofal pentru devenirea viitorilor slujitori ai teatrului. Şi nu numai. O spun în calitate nu de critic de teatru, ci de profesor universitar. Nimeni nu ne-a întrebat pe noi, cei implicaţi direct, dacă sistemul cu pricina e bun sau nu. S-a spus că trebuie să îl aplicăm că aşa e în UE. Nu s-a spus însă că Declaraţia de la Bologna stabileşte doar ciclurile de studii, nu şi durata lor. Un viitor actor ori regizor nu se pregăteşte în trei ani. Asta e limpede. Nu şi pentru cei din Ministerul Învăţământului care sunt nişte contabili cu mânecuţe. Absurzi, după cum se vede prin felul haotic, jalnic şi laş în care se comportă în ultimele zile şi săptămâni. Corigenţi în fapte şi corigenţi la comunicare. Plouă cu titluri de doctori în artele spectacolului. Aştept să văd foarte curând afişe pe care să scrie- În distribuţie- doctor Cutare, doctor Cutărică, doctorand Cutărescu.
Stiu ca sunteți în echipa de selecție a UNITER. Ce criterii vor trebui să îndeplineasca spectacolele pe care le veți viziona pentru a fi nominalizate?
Criterii vechi de când lumea – valoarea, calitatea. Adică au acele spectacole o idee? Au carnaţie? E acea idee transmisă într-un chip valid artisticeşte? Mă interesează pe mine, dar şi pe ceilalţi spectatori ceea ce văd pe scenă? Mă emoţionează? Îmi provoacă un sentiment? Aduc acele spectacole un cuantum de creativitate reală sau sunt doar reproductive? Nu pot să garantez că nu vor fi contestări, că vom mulţumi pe toată lumea. Sunt categorii unde am dori să facem mai mult decât trei nominalizări, cum ne permite regulamentul. Sunt altele unde cu greu vom putea să le facem şi pe acelea. Am convingerea că nu vom comite, cei doi colegi ai mei şi eu, nedreptăţi cu voie.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.