La Teatrul de Comedie a avut loc aseară cea de-a doua reprezentaţie cu spectacolul-coupé “Cântăreaţa cheală” şi “Lecţia”, în regia lui Victor Ioan Frunză.Devenită clasică, dramaturgia lui Eugène Ionesco îşi păstrează intacte forţa şi prospeţimea. Autorul, considerat părintele teatrului absurdului, reuşeşte să capteze esenţe ale comportamentului uman ce se dovedesc şi astăzi cel puţin la fel de actuale ca în momentul scrierii pieselor.
Montarea lui Victor Ioan Frunză pune în valoare textul (tradus de Vlad Russo şi Vlad Zografi), acţiunea mulându-se pe înlănţuirea replicilor. Atmosfera este susţinută de scenografia Adrianei Grant, care îmbină elemente specifice mediului englezesc “clasic” (şemineul de secol XIX, sculpturile în stilul barocului din Cornwall, animalele – câinele şi pisica din “Cântăreaţa cheală”) cu mijloace contemporane (focul din şemineu înlocuit cu proiecţii video, tabla multimedia din “Lecţia”…). Relaţia dintre personaje este, în pofida comicului irezistibil, una dramatică. Instalată pe relaţii-cadru – conversaţia dintre soţi, vizita, relaţia elev-profesor -, comunicarea se dovedeşte imposibilă. Limbajul devine arborescent, lipsit de substanţă. Fiecare actor monologhează de fapt, din monologuri se ţese o reţea de fire pe care evoluează protagoniştii. Iar actorii de la Comedie o fac cu virtuozitate în cea mai mare parte a spectacolului.
“Cântăreaţa cheală”, prima piesă scrisă de Ionesco, în limba română şi tradusă apoi la Paris, se intitula iniţial “Englezeşte fără profesor”. Dacă titlul românesc este cumva explicativ, cel franţuzesc surprinde perfect absurdul, izvorât, de fapt, din manualele vremii. Modul de frazare al actorilor aminteşte încercările celor ce învaţă limba engleză de a prinde accentul şi intonaţia specifice. Este excepţională, în acest sens, interpretarea Virginei Mirea, în rolul Doamnei Smith, susţinută de o prestaţie aproape egală a lui Florin Dobrovici, în postura soţului. Comicul izvorăşte din lipsa de logică a unor replici, din repetiţiile provocatoare de confuzie, din efortul personajelor de a susţine o conversaţie inteligentă în absenţa cărnii din spatele vorbelor şi, uneori, din sentinţe care amintesc descendenţa lui Ionesco dintr-o literatură dramatică ce l-a dat pe Caragiale: “Un doctor bun trebuie să moară odată cu pacientul său, dacă nu se pot vindeca amândoi” sau “Iaurtul este excelent pentru stomac, rinichi, apendicită şi apoteoză”.
Limbajul, vorbele devin tiranice, ele regizând viaţa personajelor în ambele piese.
În spatele acestei perdele verbale există o serie de caractere emblematice pentru arta dramaturgului. Cu trimitere freudiană, ca în cazul pompierului, figură insolită, absurdă, care concentrează la un moment dat atenţia tuturor personajelor (contrastul creat de însemnele realiste ale meseriei şi incongruenţa discursului verbal, realizat de scenografă, este remarcabil) sau cu aluzie directă la efectul castrator al unui anumit tip de educaţie, ca în “Lecţia”, ele anunţă toate piesele ulterioare. Profesorul din “Lecţia” este un exemplu de rinocerizare intelectuală, realizată prin tirania lingvistică, prin obsesia unei anumite “perfecţiuni” decise de o singură persoană. Crima din piesă este metafora uciderii sensibilităţii, inteligenţei, personalităţii, în numele universalităţii instrucţiei (“doctoratul total”).
Cele două părţi ale spectacolului au ritmuri diferite. “Cântăreaţa cheală” favorizează jocul relativ static, punând în valoare capacitatea actorilor de a obţine de la text cele mai fine nuanţe, mai ales prin modulaţiile vocii, prin accentele puse pe diferitele cuvinte, prin lentoarea sau prin viteza frazelor. O interpretare ce obligă la virtuozitaţi de dicţie, dovedite exemplar de Virginia Mirea sau de Dragoş Huluba (Căpitanul de pompieri). “Lecţia” permite o punere în scenă mai conformă cu tipurile de acţiune la modă astăzi: relaţia idilică dintre profesor şi elevă de la început, apariţia treptată a agresivităţii care evoluează de la faza verbală la cea fizică, crima finală pot trezi tentaţia unei tratări în spiritul unui film poliţist. Din fericire, regizorul evită capcana, iar sugestiile scenografice (în special aruncarea nenumăratelor perechi de pantofi pe scenă, marcând numărul victimelor) creează momente de suspans fără a coborî nivelul. Cei trei actori, Andreea Samson, George Costin şi Bogdan Cotleţ, se completează în mod fericit, jocul în forţă al lui George Costin fiind nuanţat de simplitatea mijloacelor folosite de tânăra Andreea Samson. Bogdan Cotleţ, care interpretează în travesti rolul de menajeră în ambele piese, se remarcă printr-un joc nuanţat şi prin plăcerea cu care, vizibil, evoluează pe scenă.
Regizorul Victor Ioan Frunză a reuşit din nou un spectacol modern, plin de sevă, condus gradat de la un capăt la altul, de la comedie la tragic. Pentru că, în ultimă instantă, Eugène Ionesco se foloseşte de limbajul comediei pentru a-şi înveşmânta discursul despre tragediile fiinţei, fie ele psihologice, sociale sau politice.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.