Oul de Aur (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

În plictiseala asediului, „spectacolele” lui Caius II erau savurate din plin de întreaga armată. înjurăturile pestrițe, dansul în mijlocul săgeților și enervarea vădită a celor din spatele zidurilor îl făcură pe Al Treizeci și unulea cu adevărat celebru. Doar noaptea nu avea voie acesta să se producă, noaptea, a pretins cumpătatul Gallienus, armata trebuie să se odihnească spre a fi pregătită în orice oră din zi de a face față dușmanului. Și, pe urmă, noaptea Caius II nici nu s-ar fi expus într-o măsură atît de mare, întunericul ascunzîndu-l în fața celor ce-l ținteau de atîta vreme zadarnic. De șase ori muriseră caii sub el, dar niciodată nu s-a oprit o clipă măcar din țipetele lui și niciodată nu a fost rănit.

Și, totuși, pentru fiul lui Trei Cuțite evenimentele se scurgeau prea încet. Ziua se învîrtea în jurul Milanului, își agita frumoasa sabie și striga măscări spre cei asediați, iar noaptea insista pe lingă împărat să-l lase să termine războiul, să-i dea o mină de oameni – cerea tot mai puțini – cu ajutorul cărora să forțeze

zidurile și să deschidă porțile. Dacă evenimentele nu s-ar fi precipitat pe neașteptate, poate că într-adevăr Caius II ar fi reușit să devină eroul real al expediției împotriva lui Aureolus. Dar, pe cînd Gallienus părea aproape convins și dădu impresia că e gata să-i ofere cîteva cohorte, Aureolus reuși să răspîn- dească atîtea zvonuri printre asediatori, încît o conjurație se dovedi mai puternică decît strategia militară: trei șefi de armată, printre care, desigur, și prefectul pretoriului, reușiră să-l atragă pe împărat într-o cursă și să-l omoare. înainte de a se sfirși, Gallienus mai apucă să-l numească succesor la tron pe Claudius.

Noul împărat desemnat comanda, pe atunci, o armată din împrejurimile Paviei. El habar n-avea că un oarecare Caius II fusese gata de a săvîrși la zidurile cetății Milan unul dintre cele mai exemplare acte de eroism din istoria Romei. Al Treizeci și unulea reveni acasă deznădăjduit. Faptele sale fuseseră zadarnice. Nici noul împărat, nici istoria nu-și vor aminti de ele.

Dacă soarta n-a respectat împlinirea celor „Treizeci de uzurpatori” asemenea celor „Treizeci de tirani ai Atenei”, înseamnă că s-a creat un precedent și poate că nu-și va respecta planurile nici în legătură cu Al Treizeci și unulea, socoti acesta. își reluă viața de dinainte, din capitală, și într-o zi își împărtăși gîndurile și familiei, inclusiv celor două femei, Sapho și Olimpia, care amîndouă îi erau mame.

Pe urmă, cîteva zile fu liniște. Familia păru să accepte noul punct de vedere. încercară cu toții să reînvie pînă și atmosfera călduță uitată de pe vremuri. Dar Caius II nu reuși să se mai acomodeze: cît fusese convins că de pe o zi pe alta urmează să moară, îi lipsise alternativa; în afară de asta, acum viața devenise din nou imprevizibilă, cu toată încăpățînarea oamenilor de a propune obiective, de a planifica pasul următor. Iar acestea, la care se adaugă și lipsa de resemnare, n-au în nici un caz darul de a face individul mai fericit. Dimpotrivă.

Nici mulțumirea de sine nu-i mai reveni. Reînnodarea anevoioasă a vechilor prietenii nu-i mai oferea satisfacțiile de altă- dată. Ambițiile deșteptate într-însul nu se mai lăsau șterse cu una, cu două. Trebuia să înfăptuiască un lucru mare. Ce?

În curînd, noul împărat a ajuns să-și merite apelativul: „Goticus”. Luptele sale, culminînd cu strălucita victorie de lîngă Naissus, i-au fixat renumele, dar ar fi permis cu prisosință și realizarea ambițiilor amînate ale lui Caius II. însă, pentru acesta, miza pusă în joc era acum alta: nu o viață oricum compromisă, ci, poate, încă cine știe cîți ani de trăit. întors de la război sub povara faimei și a părții de pradă cîștigate, unul dintre foștii prieteni îi mări dilema: merită să-ți riști viața pentru ceva atît de efemer ca o glorie cîștigată pe cîmpul de luptă sau pentru cîteva trofee cucerite în același mod? Dar, mai cu seamă, merită să mai trăiești fără să tînjești la toate astea? Atmosfera călduț-dulceagă de acasă îi devenise insuportabilă și o numise „cocoloșeala universală¹¹. El își punea prea multe întrebări spre a o mai putea accepta.

La doar „cîțiva ani“ – de fapt, doar puține luni – de cînd s-a autoconvins că pronia cerească îi oferise o amnistie, nemai- găsindu-și locul, căută iarăși refugiu în învățătura lui Plotin, sugestionîndu-se că astfel va putea da la o parte stratul de vanitate și ambiție, însă și teama și incertitudinea, spre a ajunge la adîncurile pure ale ființei. Hotărî să vorbească mai întîi cu Porphyrios, ucenicul cel mai devotat și cel mai erudit al maestrului, pentru a putea să se apropie fără nici un dubiu de însuși Plotin. Fiindcă, își spunea Caius II, dacă am înlătura de pe fiecare om carapacea de frică și orgoliu, zeflemea și interes mărunt, ar mai rămîne pe suprafața Terrei specia de rînd a muritorilor? Dacă acesta este chipul pe care vrea să-l vadă în oglinda pămîntului pronia cerească, este drept să-l înlăturăm în înseși laturile sale cele mai caracteristice? însă dorește într-a- devăr Cerul să-l vadă astfel caracterizat pe om? Nu-i aceasta o simplă scuză umană? încă o dilemă…

Doar că, înainte de a pleca de acasă în căutarea lui Porphyrios, Sapho și Olimpia cercetară din nou ghicitorii în vederea aflării augurilor sub care avea să aibă loc deplasarea stăpînului casei.

N-ar fi trebuit s-o facă: zeii își amintiră cu această ocazie de fiul lui Trei Cuțite și le anunțară prin atîtea semne indubitabile că nu-i mai îngăduie decît cel mult cîteva luni de viață. Nu cîțiva ani, ca la prima prorocire, doar cîteva luni. (Poate că sentința dintîi nici n-a fost uitată, poate că de la început acesta a fost sorocul ce i-a fost hărăzit Celui de Al Treizeci și unulea. Poate…)

În viață, scenele se repetă, de obicei, peste veacuri. Sau, măcar, peste generații. Cînd ciclicitatea este prea strînsă, se ajunge la momente pe care ai, cîteodată, impresia că nu le mai poți suporta. în casa lui Caius II se reinstaură doliul, vorbitul în șoaptă, privirile aluzive, gesturile prevenitoare, tot alaiul de amănunte ce l-au determinat data trecută să se refugieze în dormitor pentru un an întreg de zile și de nopți. Acum reluarea stratagemei n-ar mai fi păcălit pe nimeni și nici Al Treizeci și unulea nu se mai simțea în stare s-o însceneze încă o dată. Ce să facă? „Cocoloșeala universală” în varianta plîngăreață era pe punctul de a-l aduce să nu mai suporte nici măcar cele cîteva săptămîni ce-i mai erau făgăduite. Să plece? Și să riște să moară departe de casă, undeva… cine știe unde? Undeva unde să n-aibă nici un urmaș să-i îngrijească mormîntul? Să se ducă însoțit de un alai de rude și de domestici? La ce bun? Ca să tîrască după el și în afara casei gustul zaharisit al suspinelor înăbușite în familie? Și unde să se ducă?

Sapho și Olimpia plîngeau toată ziua: de ce încearcă Al Treizeci și unulea să fugă de soartă asemenea unui copil, cînd se știe prea bine că aceasta, soarta, e mai rapidă decît gîndul și mai penetrantă decît orice armă? Nici un zid, oricît de gros, nu te poate ascunde de intențiile ei! Cele două femei, care amîn- două îi erau mame, jelind de dimineața pînă seara, reușiră să contamineze întreaga casă.

Caius II se hotărî: alternativa vieții și a morții nu mai plana asupra lui, totul era clar, nu trebuia să se teamă, indiferent ce va face, mai avea cîteva luni de trăit, indiferent cum se va ascunde, rezultatul va fi același. O stare de supraexcitare îl luă cu totul sub puterea ei: nu era curajul din fața zidurilor Medio- lanumului, era bucuria că, mai mult decît altor muritori, iui îi erau asigurate cu certitudine cîteva luni de viață și între timp nu i se mai putea întîmpla nimic decisiv. Și, apoi, își aminti el, „numai o faptă extraordinară, chiar dacă sortită de la început eșecului, te poate duce la glorie și nemurire¹‘. O faptă deosebită? Ușor de zis! Doar un naiv poate crede că faptele deosebite atîrnă de toți pomii… Și prilejul este un cadou, chiar dacă nu se găsește toată lumea pregătită să-l primească!

Vremurile, tulburi, i se păreau și ele favorabile. în era de aur toată lumea este fericită fără a mai trebui să sufere pentru aceasta. Dar în timpuri grele, este nevoie să-ți plătești venerația celor din jur și a urmașilor. Dacă n-ar fi pierdut vremea, Caius II ar fi fost mai mult ca sigur învingătorul aclamat al bătăliei de la Naissus. El singur s-ar fi putut lupta cu sute de barbari, aceia ar fi murit sau nu, el ar fi supraviețuit în orice caz, sorocul lui era stabilit dinainte. (Nici o clipă nu-i trecea Celui de Al Treizeci și unulea prin minte că ar fi putut fi grav rănit, că ar fi putut fi luat prizonier, că ar fi putut trăi în cele mai grave suferințe fizice sau psihice răstimpul pînă la termenul fatidic cînd îi era fixat a muri.)

Totuși, vremea nu era pierdută. Vandalii, iuthungii, alemanii și cîți alții atacau din nou. Era limpede: barbarii erau măsura virtuții romane – ei vor apărea ca dintr-un sac fără fund atîta timp cît cetățenii singurei lumi civilizate nu vor dovedi că au ajuns la un asemenea nivel de puritate încît nimeni și nimic să nu-i mai poată tulbura nici fizic, nici moral. Poate că Plotin pregătea o elită a acelui timp, însă nici învățatul și nici discipolii săi nu se opuneau cu arma în mină barbarilor. Iar Caius II își punea întrebarea: dacă năvălitorii din nord erau cei chemați să măsoare nivelul atins de virtutea romană, atunci cum poți ajunge într-o eră fericită ignorînd chiar unealta menită a-ți indica stadiul acelui nivel? Și, oricum, pentru Caius II timpul era limitat: el nu era în nici un caz în stare să mai urmeze complicata inițiere a învățatului din Lycopolis. De aceea confruntarea directă cu barbarii, victoria imediată erau ultimele Iui șanse. Să plece la Mintumae spre a-l întîlni pe Plotin nu mai avea nici un sens. Chiar dacă ar fi ajuns în Campania, era foarte puțin probabil să-i rnai rămînă răgazul spre a învăța pînă și primele trepte ale unei științe a extazului.

Nu mai era timp de pierdut: împăratul se îndrepta spre Pannonia, era de acum pe drum. Caius II plecă în urmărirea sa. Al Treizeci și unulea mergea cu inima ușoară la război. Unica lui grijă era că nu s-a remarcat pînă atunci în nici un fel în fața lui Claudius – ce a fost în timpul lui Gallienus s-a uitat așa că era puțin probabil ca acesta să-i ofere de la început o comandă suficient de importantă pentru ca el, Caius II, să poată decide singur soarta războiului. Spectacolul dat la asediul lui Aureolus nu s-a soldat, în fond, cu nici un rezultat pozitiv, lumea l-a și uitat de mult și, oricum, noul împărat era o fire mult prea gravă pentru a gusta ieșirea mai degrabă caraghioasă decît eficientă a unui oarecare.

Drumul i se părea Celui de Al Treizeci și unulea nesfîrșit: în entuziasmul său, fiecare oră pierdută îl durea aproape fizic. O putere neînțeleasă îl făcu să nu mai simtă oboseala, foamea sau setea. Călătorea zi și noapte și, dacă n-ar fi avut cu el cîțiva însoțitori incapabili de a face față unui asemenea ritm, ar fi fost dispus să continue marșul fără oprire, pînă la ajungerea din urmă a armatei conduse de împărat. însă nu putea face asta și, în timp ce tovarășii săi de drum dormeau epuizați, el ticluia planuri și încerca să se pregătească pentru orice situație ce s-ar fi putut ivi. Urmărind efigia augustului de pe monede, era dezamăgit de figura comună pe care o vedea: el nu-l întîlnise niciodată pe Claudius, iar chipul văzut pe bani i se părea fața a zeci de cunoscuți. Dacă l-ar fi căutat pe împărat în mulțime, nu o dată ar fi riscat să-l confunde. Dar dacă-l va confunda și în realitate?

Drumul era nesfîrșit. „Cîteva luni”, au stabilit prezicătorii. Prima dintre acestea trecuse cu șovăielile. „Cîteva” poate însemna și două. Tot ce este mai mult decît unu. Și a doua lună se apropia de soroc. Iar drumul era nesfîrșit.

Ca să nu se mai gîndească atît, Caius II încercă să se refugieze, așa cum a mai făcut-o o dată, în amintiri. Dar era prea surescitat pentru a mai regăsi starea necesară. Acum voia să privească în față, să ajungă din urmă armata înainte ca aceasta să dea o nouă bătălie decisivă, să mai aibă timp să-l convingă pe împărat de curajul și priceperea sa, să se remarce în luptă, să joace un rol hotărîtor, să-i învingă el singur, în fruntea unui pumn de oameni, pe barbari. Pentru ca orice răstimp care îi mai era îngăduit să semene iarăși cu un dar, acesta trebuia să fie însemnat cu un minut de glorie. Lunile ce-i mai rămăseseră deveniseră, poate, deja zile. Să moară în calitate de general, să mai apuce să dea ordine ca un general, să mai fie aclamat ca un general. întrebat fiind cine a fost tatăl său, fiul lui să poată răspunde firesc: „Tata a fost generalul învingător al barbarilor”, iar fiica să facă o partidă strălucită ca o consecință a acestui fapt. Caius II era atît de încredințat că toate astea erau nu doar posibile, ci absolut firești, încît era terorizat de gîndul că singura condiție a realizării lor ar fi timpul necesar să ajungă la vreme spre a-i întîlni pe vrăjmași.

Și timpul presa. Spre deosebire de alți oameni, Caius II știa că nu va muri subit, acum era convins de asta, dar mîine? Cu fiecare zi ce trecea, avantajul său asupra semenilor scădea. în curînd va dispărea cu totul.

Și timpul zbura tot mai repede. Bătălia cu goții fusese un lung război de uzură, iar victoria de lîngă Naissus n-a reprezentat decît punctul ei culminant. De aceea, prin comparație, cel puțin teama unei victorii decisive pe care el să n-o mai ajungă i se părea și lui însuși nejustificată. Era de așteptat ca, tot așa, și acum, barbarii vor ataca și se vor replia, hărțuind legiunile și fugind de o încleștare hotărîtoare. Pentru că, oricît de mulți ar fi fost, nici Caius II și nici un alt roman nu-și puteau imagina ca inamicii imperiului să fie în stare să înfrîngă cu adevărat armata cea mai puternică din lume.

„Drumurile sînt nesigure”, se tînguiseră Olimpia și Sapho, auzind că „băiatul” intenționează iarăși să plece. însă ele se gîndiseră la tîlhari, la numeroșii latrones legendari, înspăimîn- tînd călătorii pînă și în vis. Iar însoțitorii lui Caius II trăiau aceeași îngrijorare, doar că ei se temeau în primul rînd de necunoscutul unde bîntuiau străini feroce, obiceiuri stranii și indi-

vizi izolați ai avangardei hoardelor barbare. Pe de altă parte, însă, este adevărat, fiind în mijlocul evenimentelor, ei erau conturbați în frica lor de concretul ce trebuia traversat, de măruntele soluții de fiecare clipă, în vreme ce îngrijorarea rămînea undeva în subconștient și răbufnea doar te miri cînd. (Tot atunci, însă, Sapho și Olimpia nu îndrăzneau nici măcar să zîmbească, din superstiția după care atîta vreme cit ele se distrau, nenorocirea putea să cadă oricînd asupra celui aflat atît de departe…)

Iar realitatea… Realitatea se dovedi iarăși alta decît viitorul atît de minuțios calculat de Al Treizeci și unulea în nopțile lui de veghe și surescitare. Realitatea se manifesta în alt mod și decît în temerile spuse și nespuse legate de oamenii periculoși ce puteau fi întîlniți în cale. Degeaba a născocit Caius II atîtea variante ale unor posibile ambuscade, degeaba a imaginat atîtea forme de strategie a cuceririi bunăvoinței împăratului spre a obține o comandă aptă de a-i facilita izbînzi strălucite, degeaba și-a dorit cu înfrigurare setosul de glorie ipostaze ale clasicelor salvări în ultimă instanță a suveranului aflat în primejdie pe cîmpul de luptă, acte urmate, desigur, de o recunoștință fără de margini a aceluia, precum și, bineînțeles, de efectele protecției auguste. Totul, absolut totul a fost dejucat de surprizele dorinței divine: micul grup ai Celui de Al Treizeci și unuiea nu a fost atacat nici de tîlhari, nici de cete barbare, nici n-a apucat să ajungă la o tabără ce se pregătea de o mare ofensivă, micul grup a ajuns doar într-un loc unde legiunile și dușmanii se luptau, în aceeași măsură, cu molima. Iar împotriva ciumei Caius II n-a apucat să țeasă nici un plan eroic, boala secera alegîndu-și implacabilă victimele după o logică știută doar de ea. Un ofițer murea alături de un simplu ostaș, un got în aceeași clipă cu un roman (cu care ar fi urmat, poate, să se măsoare peste cîteva zile pe cîmpul de luptă), un sclav alături de… împărat. Claudius, strălucitul învingător de lîngă Naissus, fu ajuns de epidemie la puțină distanță de Sirmium. Nemuritorii au dorit ca situația critică în care spera Caius II să-și întîlnească suveranul să nu poată fi aplanată de un om, indiferent de prețul pe care i-ar fi oferit acesta. Fiul lui Trei Cuțite se recunoscu în situația de a fi ajuns prea tîrziu spre a mai putea intra sub pielea unui împărat și prea devreme pentru a cuceri o victorie sub un stăpîn nou. Cînd a venit, în sfirșit, în tabără, Claudius mai trăia, deși nimeni nu se mai îndoia de sfirșitu-i apropiat.

Al Treizeci și unulea se angajă să-l îngrijească și găsi – spre marea-i ușurare – singura posibilitate de a se apropia fără prea mari dificultăți de suveran. Dar starea acestuia era tot mai rea și interesatul infirmier de ocazie nu mai reuși să obțină nici o favoare de pe urma sacrificiilor sale. Mai mult, la un moment dat, pe Caius II îl izbi gîndul că poate și sorocul lui se încheia și că, prin urmare, va pieri de aceeași molimă ca și împăratul, că n-a făcut decît să alerge în întîmpinarea destinului și că un asemenea deznodămînt nu putea fi decît cea mai crudă ironie Ia adresa superbelor lui planuri eroice. Cerule! De ce toate astea? Puțini muritori și-au acceptat atît de împăcați destinul, cerînd doar o consolare bărbătească pentru un sfirșit prematur. Și iată ce batjocură a găsit Cerul să-i ofere…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.