Oul de Aur (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Alegînd între atîtea cărări care se bifurcă în „Autobiografiile” lui Eusebius, scribul se va opri la una, care i s-a părut lui mai interesantă și mai plauzibilă, un fragment al unei posibilități dintre cele multe.

În timpul lui Constantin ajuns singur împărat, războaiele au încetat, spre regretul Celui de Al Treizeci și treilea. „Vremea eroilor a trecut”, se plînge frumosul soldat prin gura scribului infirm, cutreierînd amîndoi fără rost lumea. El, fostul oștean, se simțea înșelat: un imperiu fără prăzi de război nu se poate menține, iar luptele de la fruntarii păstrează trează voința poporului de a rămîne unit. Legionarul vorbea, iar scribul nota.

Nu se știe cît de apropiat a fost pînă atunci Eusebius de Constantin, însă de prin 324, tonul scriitorului devine tot mai critic și dă impresia că nu-i mai convine chiar nimic din faptele suveranului. Cum împăratului nu-i făceau plăcere părerile diferite de ale sale, Eusebius rătăcește prin provincii. în vremea sinodului de la Nicaea, în Bitinia, Al Treizeci și treilea cutreieră regiunile de apus. în timp ce Arius este condamnat pentru erezie, frumosul cavaler și scutierul său cocoșat se expun pentru o teorie pe care nici n-o înțeleg și care nici nu-i interesează în mod deosebit. „Dumnezeu fiind Unul, susținea Arius, lisus n-are cum să fie de esență divină.” Eusebius se arată de aceeași părere, deși nu-l prea interesau în mod deosebit disputele teologice. Mai tîrziu, cînd încep să apară primele desene înfățișîndu-l pe Constantin pe tron și în fața sa Arius strivit la pămînt, Eusebius va considera agitația din jurul subiectului o dublă trădare: o dată împotriva părții schismaticului, a doua oară împotriva lui Constantin însuși, întrucît acesta îl va fi reabilitat, în răstimp, pe Arius. Era o atitudine caracteristică pentru Eusebius, gata oricînd de a fi revoltat și de a se face foc și pară în legătură cu o cauză ce-l preocupa, cel mult, teoretic. Al Treizeci și treilea n-a fost creștin și, deci, trebuiau să-l intereseze prea puțin asemenea dispute, Al Treizeci și treilea avea vederi democratice în sensul actual al cuvîntului, dar protesta împotriva legilor de apărare a sclavilor și a colonilor, iar atunci cînd Constantin a interzis spectacolele cu gladiatori, Al Treizeci și treilea a reușit să adune mai multe perechi de. luptători, făcîndu-i să se omoare în arenă între ei, spre gloria împăratului.

(Totuși, în legătură cu atitudinea autorului nostru față de primul sinod ecumenic de la Nicaea, cînd Arius este condamnat, se pare că Bertoldi are dreptate, fragmentul respectiv putînd fi într-adevăr doar o interpolare: Arius, exilat din Alexandria, i-a cîștigat de partea sa pe Eusebius din Caesarea și pe episcopul Eusebius din Nikomedia. Profitînd de coincidențele de nume, o mînă interesată a adăugat episodul cu pricina.)

Apoi, pe măsură ce Constantin devine tot mai mult prizonierul propriilor sale legi, fiind obligat să-și execute atît primul născut, cît și, curînd după aceea, soția, pentru adulter, Eusebius face mereu mai mult figură de revoltat. Citindu-l, ai impresia că pînă și moartea Elenei, mama lui Constantin, ar fi fost o victorie de a sa, în măsura în care ea reprezintă o suferință pentru împărat.

Aceste răbufniri nu încetează decît o dată cu luptele și cu victoriile lui Constantin cel Tînăr împotriva alemanilor și a războaielor cu Sapor, regele perșilor.

„Lumea (imperiul – nota scribului) e mare, războaiele de la margini nu schimbă cu nimic felul de trai al cetățenilor, dar ele mențin vitalitatea națiunii¹¹, se bucură Eusebius, pînă atunci mereu neliniștit că, în afara faptului că nu mai existau bătălii pentru autoritate, nu mai aveau loc nici măcar persecuții religioase sau de altă natură. Acelea nu cad din cer, acelea trebuie provocate, se încăpățînează el în a-l provoca pe august. Peste cîțiva ani, îi va scrie împăratului: „Mă aflu în Egipt, războaie nu mai sînt, păgîni de toate soiurile trăiesc? într-o relativă pace între ei, mai bine spus, se ignoră reciproc, nici răscoale nu s-au mai semnalat. Și, totuși, am întîlnit bătrîni afirmînd că, de cînd se știu ei, n-au mai pomenit vremuri atît de grele: drumurile au devenit aici din nou nesigure și se aud tot felul de grozăvii, încît nu-ți mai vine să părăsești satul unde te afli; recolta a fost mai proastă ca oricînd și se anunță foamete la iarnă pentru aici, însă mai ales pentru Roma, semnele cerești indică numai molime și cutremure. Nu mai departe decît azi dimineață, oamenii au ieșit în centrul localității și a trebuit să vină armata și să-i potolească: în timpul nopții au fost uciși mai mulți tineri într-o încăierare și familiile și prietenii se pregătesc să-i răzbune. Există, stăpîne, o cantitate prestabilită de bucurie și de tristețe, de fericire și de deznădejde. De împărțeala aceasta nu sînt scutiți nici împărați, nici sclavi. Altfel cum s-ar explica robi rîzînd și cuceritori plîngînd? Cantitatea fiecăruia trebuie să fie consumată. Există, așadar, o cantitate de sînge ce trebuie vărsată: cei vechi o consumau în sacrificii, noi am știut să ne luptăm mereu cu dușmani de afară sau dinăuntru. Acum, cînd pînă și jocurile bărbătești au fost interzise, sîngele va răbufni acolo unde ne va fi mai drag. Pacea de la granițe nu se va face niciodată resimțită de populația din interiorul țării!

Este mai mult ca sigur că această epistolă n-a ajuns la Constantin, este foarte probabil că ea nici n-a fost expediată. Dar scrisoarea ne arată un Eusebius supus unui destin în care crede așa cum doar cei vechi mai credeau. El nu este suficient de religios pentru a nădăjdui într-o mîntuire, el trăiește în nostalgia vechilor credințe primitive și visează la severitatea acelor vremuri. Dacă am lua în considerare strict textul, ar trebui să acceptăm că infirmul scria toate astea, iar călărețul era dispus să lupte pentru ele.

Un aspect interesant al textelor lui Eusebius din Nicaea îl reprezintă nenumăratele comparații între comportamentul uman și cel animal. Autorul trebuie să fi urmărit îndelung felul cum trăiau animalele, în special cele domestice, fiindcă observațiile sale sînt pertinente și au o rigurozitate de-a dreptul științifică. De obicei, asemenea comparații se făceau în antichitate între un animal și o personalitate anume, creîndu-se, astfel, mici fabule, metodă preluată cu multă fantezie în evul mediu. Dar Al Treizeci și treilea nu caricaturizează pe nimeni în mod special: comparațiile sale sînt între oameni și animale în general. Scribului i-a amintit metoda de studiile asupra comportamentului maimuțelor superioare realizat de Darwin, însă Bertoldi face trimitere la Franz Joseph Gali. Sînt fraze care aproape că se suprapun la cei doi autori, deși nu avem nici un indiciu că savantul născut la Tiefenbrunn, lingă Pforzheim, a avut acces la fragmentele respective din scrierile lui Eusebius din Nicaea, mai ales că unele dintre ele au fost recuperate abia la sfirșitul secolului al XlX-lea sau mai tîrziu. (Sau, iarăși, Al Treizeci și treilea să-și fi „amintit” de lucruri ce vor fi?) Oricum, din observații „de bun simț”, copiștii și compilatorii au căutat din nou metafore, complicînd tot mai mult transparența, și așa în suferință, a textelor lui Eusebius.

În anii următori îl găsim iarăși pe Al Treizeci și treilea alături de împărat: perioada de „disidență” i se va fi părut suficientă. Sau, poate, ineficientă. Era parcă totuși mult mai bine să se afle în imediata apropiere a puterii cu scopul declarat de a o influența. Adevărul este că exclusivismul naționalist al curții lui Constantin cel Mare fusese de mult zdrobit. La fel cum, prin 1750, saloanele selecte din Parisul lui Ludovic al XV-lea fuseseră pe neașteptate năpădite de străini, și noul împărat unic al „lumii civilizate” accepta toate semințiile în apropierea sa. (Totuși: xenofilia și democrația nu sînt nici pe departe același lucru!) Dar, cum nici reproșurile anterioare ale lui Eusebius nu pot fi atestate, nici varianta din imediata intimitate a augustului nu este deloc exclus să fi fost o născocire. De altfel, informațiile pe care ni le dă scribul în legătură cu amănuntele de la curtea lui Constantin cel Mare în noua lui capitală nu ne aduc absolut nimic nou față de sursele celebre cunoscute, mai mult, unele descrieri de locuri sînt incorecte, unele edificii imposibil de identificat, unele personaje anacronice. Sigur, într-o narațiune ca aceea a lui Eusebius, unde fiecare frază pare formulată cu cifru, un asemenea lucru n-ar trebui să ne mire, însă atunci cînd vorbește despre hipodrom, de pildă, care, se știe, nu reprezenta decît o copie a celui de la Roma, cocoșatul ni-l zugrăvește cu totul și cu totul diferit în detalii față de modelul său cunoscut. La fel și palatul imperial. Eusebius acceptă că imaginația augustului era roaba unor limite cumplite, ceea ce a împiedicat nașterea unei noi metropole și doar maimuțărirea vechii capitale, însă acesta pare să fie doar un reproș printre cele multe adresate lui Constantin, pe baza unor informații de notorietate. Dar, dacă acceptă situația de copie, de ce o modifică atît de mult față de original? Să nu fi cunoscut autorul „Autobiografiilor” nici măcar Roma?

Suspiciunea înfiripată în mintea scribului devine tot mai insistentă și, recitind din nou și din nou întregul material atribuit Celui de Al Treizeci și treilea, bănuiala devine certitudine: fiul lui Puer n-a văzut nici Roma, nici orașul lui Constantin, nici Egiptul și nici vreun alt loc dintre numeroasele ținuturi pe care le-ar fi colindat superbul mercenar urmat de aproape de scutierul lui credincios. Bietul om n-a fost decît un infirm, cine știe cît de grav, un ins ce nu numai că nu l-a întîlnit niciodată pe împărat, dar nu a ajuns în contact cu mai nimeni, doar cu nălucile unei biblioteci abundente și cu fantomele unei imaginații nesățioase. Să fie și aceasta doar o interpretare născută din neputință?

O dată, scribul, neîndrăznind încă să-și mărturisească ipoteza, a lansat-o cu jumătate de gură, mai mult ca să se verifice, în prezența lui Bertoldi. Bătrînul l-a întrerupt după două cuvinte, nelăsîndu-l să termine nici măcar prima propoziție, de parcă ar fi știut dinainte ce o să spună oaspetele său, apoi a trecut la niște lucruri foarte practice, angajînd o discuție cu nepoata sa. Procedeul acesta nu era caracteristic întîlnirilor dintre ei și poate de aceea a rămas atît de adînc înscris în memoria scribului.

Pe cărarea pornită, Eusebius povestește ultimii ani ai lui Constantin. Este episodul cel mai citat de vînătorii de curiozități, întrucît, asemenea „Prevestirilor” lui Nostradamus, și aceste pagini din Eusebius din Nicaea se pretează la tot felul de trimiteri la perioade mult mai apropiate nouă, la anticipări uluitoare, chiar la niște fapte localizate aproape exact. însă scribului nu i-a căzut în mînă nici o exegeză – prea puțin chiar la Conți și la Bertoldi, nimic la Alliot – în legătură cu preluări identice din perioade mult mai vechi decît momentul povestirii autorului. Intr-o discuție cu același Bertoldi, savantul, incitat de dovezile aduse de scrib, ajunge la concluzia că ele nu fac decît să sublinieze încă o dată caracterul ciclic al demersului lui Eusebius: „Tot ce a fost este, tot ce este va mai fi.“

Al Treizeci și treilea se plimbă prin șantierul basilicii Sfînta Sofia. El povestește despre dispuneri de spații care trădează basilicile plurinavate din nordul Africii, apoi rătăcește printr-un baptysterium, apoi printr-un altul. Basilica Sfînta Sofia se transformă într-o cetate, arcadele se deschid spre noi nave, spre noi coridoare, spre noi șiruri de coloane. Alliot vorbește, la un moment dat, despre elemente certe ale basilicii San Giovanni din Roma, amintind despre amănunte ale fastului interior specifice primei catedrale oficiale a vechii capitale. Dar nici reconstituirea lui Alliot și nici scrierea lui Eusebius nu reprezintă certitudini. Ceea ce Alliot găsește a fi o confuzie cu o anumită construcție a vremii a mai fost considerat a reprezenta și o înlocuire cu indicii ducînd „indubitabil” spre biserica Hagios Georgios din Thesalonik, așa-numilul „mausoleu al lui Galerius”. Descrierea rotondei boltite pare fidelă, autorul identificării fiind, însă, convins în dispută de către Alliot, întrucît trimiterile atît de potrivite la monumentul din Grecia nu puteau rezista: construcția aceea a fost confirmată abia două generații mai tîrziu. Argument zdrobitor în orice alt caz, nu și într-unul privindu-i pe Eusebius din Nicaea. Anacronismele abundă, de ce să ne deranjeze unul în plus? Mai degrabă decît de biserica Hagios Georgios, scribul își amintește de descrierile apocrife ale palatului din Cnossos sau chiar – de ce nu? – de descrierile didactice ale Akropolei din Atena. Nenumăratele treceri dintr-o navă într-alta, împreună cu aventurile ușor fantastice ale acelor treceri pot reprezenta foarte bine coridoare deschise, curți interioare, fragmente ale unor esplanade unde se înghesuiau construcțiile înconjurate de coloane. Cînd se descrie această călătorie a lui Eusebius prin noua capitală a împăratului, cînd se face inventarul noilor edificii, al noilor monumente și străzi, se pot găsi nenumărate pasaje tulburătoare, unde, pornindu-se de la o statuie, de pildă, se realizează o paralelă și cu o alta, ce va fi cioplită abia peste secole. în aceste paralele au fost descoperiți Michelangelo și Rodin, Coloana infinitului a lui Brâncuși, Palatul de iarnă al lui Petru sau Empire State Building din New York. Dar, chiar dacă unele coincidențe stranii nu pot fi tăgăduite, scribului i se pare mult mai lesne de făcut apropieri clare cu opere și edificii ale antichității clasice. Sigur, a pomeni despre ceea ce a fost nu reprezintă o performanță atît de mare ca aceea de a anticipa unele elemente atît de concrete, precum a reușit Eusebius ghicind numele unui artist genial sau al unei metropole ce vor fi cunoscute abia peste o mie de ani. Și, totuși, rătăcirile Celui de Al Treizeci și treilea sînt la fel de năucitoare și în trecut, chit că astăzi este infinit mai greu să afirmăm cu certitudine la care dintre informațiile străvechi a putut avea autorul acces direct și care dintre ele au fost pierdute deja pe vremea lui și redescoperite abia în epoca modernă. Oricum, fapte dispărute pentru multe secole își găsesc confirmarea în „Autobiografii” și Conți afirmă undeva că scrierile lui Eusebius din Nicaea reprezintă un tezaur la fel de inepuizabil pentru arheologi ca și epopeile lui Homer, cărora, dîndu-le credit, Schliemann a descoperit vestigiile descrise. Un gînd ce nu-l lasă pe scrib în pace, un gînd ce i se confirmă tot mai mult: istoria atestată nu este decît dovada materială POSTERIOARA a unor texte străluminate.

Pentru Eusebius nu exista loc unde să-i fie interzis accesul. Pînă și superiorul eunucilor însărcinați să vegheze asupra camerei de culcare a împăratului îi este un apropiat. Acest prae- positus sacri cubiculi avea rangul unui ministru, însă îl depășea adeseori pe orice demnitar în putere reală. Eusebius se întreține pe larg cu el și strigă și atunci cînd silentiarii impuneau liniștea pentru odihna împăratului.

Pentru infirmul scutier al frumosului soldat, mai-marii zilei erau niște cunoștințe apropiate. Magister officiorum („președintele consiliului de miniștri¹¹) primește rapoartele de la curioși, după ce aceștia trec mai întîi pe la personajul nostru. Prefectul Constantinopolului, singurul care nu poartă uniforma militară ci toga, este unicul lui prieten între prefecți. Ceilalți, îmbrăcați militar, sînt tovarășii de petreceri ai frumosului oștean. Acela mergea la vînătoare cu tribunii legiunilor, era însoțit în aventu- rile-i galante de către comandantul militar al provinciilor. Tot ce purta uniformă îi era apropiat lui și nu-l deranja nici măcar faptul că bietul infirm era în relații strînse cu funcționarii superiori, chiar și cînd aceștia erau mai înalți în grad decît frații de chiolhanuri ai călărețului. „Peste secole, toată lumea va fi împodobită cu tot felul de statui ecvestre. Toate privirile vor fi mereu atrase de către eroul principal, în vreme ce personajele episodice se vor tîrî pe lîngă pereții soclurilor, turtiți în basoreliefuri, reprezentînd secretarii și subordonații, mă rog, colaboratorii, dacă asta vă place mai mult…“

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.