Pământenii și-au aflat adresa în Cosmos

Din anul 2014 se spune că pământenii își știu adresa lor din Cosmos. Numele este Laniakea și ar însemna în limba hawaiană „cer nemărginit“. Programul Cosmic Flows a schițat „o regiune în jurul Căii Lactee, în sânul căreia astrele au o mișcare coerentă unele în raport cu altele“. S-au lansat tot felul de imagini și cifre, ca într-un basm fantastic. Astfel, s-a identificat „în afara supraconstelației Laniakea, unde materia se rărește, un Repulsor“. Acest repulsor ar „propulsa Calea Lactee și vecinii săi cu o viteză de 2,3 milioane km / oră în direcția unei zone contrare foarte dense, situată la 600 de milioane de ani lumină de noi“. Zonei i s-a dat numele Atractorul. Ni se mai spune că Laniakea ar avea un diametru de 500 de milioane de ani lumină, iar masa ei ar fi de 100 de milioane de miliarde de mase solare. În imaginea publicată de Sciences et Avenir, Laniakea este împrejmuită de cercul galben, iar Calea Lactee este micul punct negru. Iată această celebră imagine, care în ajun de Anul Nou ne înfioară cu câteva întrebări, la care cu greu se poate răspunde sau nu se poate răspunde deloc.

Cosmologii și astrologii pot delira în voie despre ani-lumină, despre miliarde de galaxii. Dar omul nu știe nici de unde a venit nici încotro se îndreaptă. Dacă ne uităm pe imaginea ce înfățișează Laniakea, noua noastră adresă în cosmos, părem a ne învârti și a zbura împreună cu o pană de păun. Pământul se învârte în jurul axei sale, în timp ce se învârte și în jurul Sorelui, apoi ni se spune la școală că sistemul solar se învârte în jurul centrului Căii Lactee… Și toate zboară, la marginea cozii de păun, între un repulsor și un atractor. Totul pare o roire nebună, o dănțuire a câmpurilor magnetice (probabil) între viduri de nedescris. Poate că toate conglomeratele supragalactice nu sunt decât versiuni ale vidului, despre care omul, ascuns în mica lui bulă cosmică, nu știe nimic dar își imaginează totul în extaz. Frumos este.

Totdeauna mi-au plăcut cumplit de mult două versuri pe care le spun colindătorii:

Steaua sus răsare,

Ca o taină mare.

Îmi amintesc și acum, copil fiind, cum rosteau aceste versuri de taină colindătorii care învârteau la fereastra copilăriei mele o stea fantastică.

Toți oamenii au văzut o stea sau au văzut stele, dar nu știu ce e steaua.

De la Crăciun până la Anul Nou sunt șapte zile, fiindcă este creație Crăciunul, iar noaptea de Anul Nou, venind după cele șapte zile ale creației (24-25 decembrie/ 31 decembrie – 1 ianuarie), este o reînnoire a timpului.

Dar ce-i timpul? Este una dintre cele mai grele întrebări ale filosofării și un răspuns încă nu avem, iar timpul și vremea se spun în multe feluri.

Greu de înțeles chiar o sintagmă românească simplă care spune că vremea vremuiește.

Aristotel, Sfântul Augustin, Heidegger și-au încordat mintea și au pus cea mai bună cerneală în stilet. Totdeauna timpul se ascunde și se spune în stranii feluri, iar de arătat, dacă se arată, pare a fi mai degrabă o zvârcolire a unei vârtelnițe universale pe care n-o putem vedea decât cu mintea poeților. Unde metafizica decade înfrântă, acolo poate țâșni câte un vers de poet genial.

Gramatica timpului ține de codul ritualic al sacrificiului. De aceea, teoria gramaticală indiană s-a născut din hermeneutica actului simbolic ritualic. În Les connexions entre le rituel et la grammaire en sanskrit (1941-42), Renou stabileşte originea ritualică a functorilor karaka¹.

Iată această corespondeţă:

I. sacrificatorul – “agentul”, kartr;

II. victima – “pacientul”, karman;

III. ustensilele sacrificiale – “instrumentul”, karana;

IV. locul sacrificial şi clipa potrivită – “locaţia”, adhikarana;

V. actul ofrandei – “donaţia”, sampradana²;

VI. transferul magic al ofrandei – “ablaţiunea”, apadana³.

“Sacrificiul” vedic era omologatorul oricărui rit şi instrumentul cel mai direct al obţinerii nemuririi şi “divinizării”⁴. Respiraţia Yoga va fi asimilată ca “interiorizare rituală”⁵. Respiraţia, ne informează Eliade⁶, a fost identificată cu o “libaţie neîntreruptă”; o sutra vorbeşte, textual, despre “sacrificiul cotidian în respiraţie”. În Kaushitaki-Brahmana Upanishad (II, 5), suflul este omologat cu “oblaţia către foc, pe care fiecare stăpîn al casei trebuie să o practice în fiecare zi”: “ei îl numesc «agnihotra interior». În timp ce vorbeşte, omul nu poate să respire, şi atunci el îşi oferă respiraţia rostirii, în timp ce respiră, el nu poate să cuvînte şi atunci el îşi oferă rostirea respiraţiei. Sînt acolo cele două oblaţii continue şi nemuritoare; în veghe şi în somn, omul le oferă fără întrerupere. Toate celelalte oblaţii au un sfîrşit şi participă la natura actului (karma). Cei vechi, cunoscînd acest sacrificiu adevărat, nu ofereau agnihotra”⁷. Interiorizarea aceasta rituală este o formă de “sacrificiu mental”; am numi-o interiorizare mentală şi am putea compara-o cu o convergere dintre cosmic şi fiziologic. o astfel de dispunere perfectă există şi între regula rituală şi regula gramaticală. Prin practici yoga, Aitareya Brahmana şi alte “producţii” brahmanice aduc, cu timpul, înlocuirea sacrificiului real cu un “sacrificiu interior”. “Se identifică aici, scrie Eliade, fragmentele rituale şi actele ceremonialului cu anumite organe şi funcţii ale corpului uman”. Şi ceea ce se obţine prin sacrificiul concret – adică imortalitatea, participaţia la devatma – se cîştigă la fel de bine prin asceză” şi respiraţie⁸. Şi prin gramatică, am putea adăuga, cîtă vreme arta literelor este numită analiză şi ordonatoare a “codului” existenţei.

Este extrem de clar, acum, de ce s-a trecut de la sacrificul real la sacrificiul interior, gramaticalul urmînd perfect ritualul. Corespondenţa, pentru a nu se ştirbi din ce-i etern, nemuritor, trebuia să fie perfectă. Această “dis-poziţie perfectă” dintre “regula gramaticală” şi “regula rituală”, Panini o numeşte vidhi⁹. Ceea ce a rămas în chip fundamental neînţeles este, de fapt, ponderea secretă a celor două karaka: apadana (prefixul apa produce idea de «îndepărtare»): ablaţiunea şi sampradana, donaţia. Verbul din care derivă cei doi actanţi este DA-. S-ar putea spune: o “departe-dare” şi o “re-dare”. Existenţa celor două “danii” ni s-a părut grăitoare şi aşezarea lor în urma celorlalte patru karaka – întrebătoare.

Fenomenologia indo-europeană a datului şi a schimbului se întemeiază pe un mare vocabular care cuprinde arheul, distrugerea, valoarea şi sărbătoarea.

Să încercăm un compendiu al “darului” şi al “”schimbului. “Darul” este făgăduinţa semantică a rădăcinii *DO- (da-, dai). Totdeauna “a da” se corelează cu “a lua”, “a primi”. Şi hittita produce surpriza lexicală de a acorda verbului DA- înţelesul de “a lua”. Faptul acesta ne face să ne gîndim că în viaţă nu se ştie cine dă şi cine primeşte.

Benveniste¹⁰ însă, se gîndeşte numai la etimologia verbului a lua, în gramanică. Goticul niman, germanul nehman decurg dintr-o rădăcină indo-europeană care conţine idea de distribuire. Aşadar iei ceea ce ţi se dăuieşte. Sub rădăcina *neam-, dicţionarele etimologice adună pe gr. nemô, “a distribui”, nemos, “bucată de lemn”, nemesis, “justiţia distributivă”, nomizo, “a avea în folosinţă”, lat.. numerus, “număr”, numerosus, “ritmat”. Este demn de reţinut un compus al goticului niman, anume arbinumja, “a moşteni”, tradus litt. de Benveniste prin “cel ce ia (= primeşte) moştenirea”. Acest arbi-numja e echivalentul grecescului klero-nómos, “a moşteni”, şi înrudirea mi se pare îndreptăţită: “Goticul niman vrea să spună «a lua» [prendre], nu în sensul lui «a lua cu forţa” [saisir, «a nu lăsa să scape», «a înţelege», «a domina», «a surprinde»] (care se zice greipan, germ. greifen), ci în sensul de «a primi ceea ce se dă» [recevoir] şi mai exact de “a primi împărţeala în posesiune”, ceea ce acoperă una din cele două accepţiuni ale gr. nemô “confirmă ambivalenţa [rădăcinii] *nem- care indică atribuţia legală ca dat sau ca primit”.

Pentru căutările lucrării noastre este bine să amintim că got. Greipan şi germ. Greifen provin din rădăcina germanică ghrerb- pe care un dicţionar etimologic francez o traduce prin “saisir”. Conceptul, Begriff, se hrăneşte din această rădăcină. Francezul “recevoir” aparţine rădăcinii kap-II care înseamnă “a lua” aceleiaşi case semantice aparţinîndu-i got. Hafjan (a lua), giban (a da) germ. Haben (a avea), geben (a da), Gabe (datul).

Benveniste aduce ca probă a ambivalenţei semantice a da – a lua germ. Geben (a da) şi v. irl. gaibim (a lua, a avea). Rădăcina kap-II răspunde de principiu, concept, receptacol, participiu, captare etc. Timpul se ascunde în donație. Zeit es gipt, zice Heidegger.

Din greaca veche, cinci cuvinte ce exprimă darul sînt puse în joc de autorul eseului Don et échange dans le vocabulaire indo-européen. Anume: dós, dósis, doron (“din generozitate, din recunoştinţă sau omagiu”), doreá (o sumă de daruri), dotine (“dar oferit din obligaţie unui şef cu intenţia de a-l onora”).

În istoria cuvîntului latin numus, Benveniste dezvăluie o adevărată “fenomenologie indo-europeană a «schimbului»”.

Din Dicţionarul etimologic al limbii latine al lui Ernout şi Meillet, reţinem sub munia: “funcţii oficiale”, “datorii”, “însărcinări ale unui magistrat”, munium care e echivalat prin leitourgia; sub munus, -eris găsim înţelesurile: “da care se face”, “recompensă”, “gratificaţie”, “reprezentaţie”, “jocuri oferite”, “luptă de gladiatori”.

Aceeaşi rădăcină productivă mei-II dă seamă de skr. ni-mayate (el schimbă), v. irl. móin (obiect preţios), dagmóini (daruri, binefaceri), gr. moitos (mulţumire); v. isl. meidmar (bijuterie), got. maipms doron (dar din generozitate), v. engl. madum (comoară, tezaur).

Două sensuri înfrumătoare se ivesc în ţesătura aceasta a dăruirii şi schimbului: a oferi ceva, a da şi a da ceva unei “persoane” care primind darul, ofranda, datul se îndepărtează de dătător sau este deja departe. Sensurile sînt apropiate donaţiei şi ablaţiei, primele două karaka din Arta celor opt învăţături ale lui Panini. Aventura semantică a got. maipms este pentru demonstraţia noastră o adevărată piatră preţioasă. Fiindcă acest cuvînt, în traducerea din Marcu, VII, 11, redă grecescul doron (darul din generozitate, din recunoştinţă sau omagiu) şi este un echivalent al ebraicului korban, “ofranda Comorii Templului”¹¹. Doron înseamnă alături de “dar”, şi “ofrandă făcută zeilor”, ba chiar “dar al zeilor”. Bailly dă următoarele înţelesuri care ne interesează: I. dar, cadou, cadou al zeilor, al divinităţii (în Iliada şi Odiseea); 1. ofranda zeilor (Iliada, Eschil).

Şi cuvintele derivate din dap- (apărut prin lărgirea rădăcinii dai-) sînt grăitoare pentru feţele luminate şi întunecate ale donaţiei.

Vom spune aşadar: primele două karaka, apadana şi sampradana derivate din verbul da- (dai-, dap-) exprimînd ablaţia şi donaţia sînt mai importante decît celelalte patru (karana, adhikarana, karman, kartr) care intră toate în sfera verbului “a face”, kr-.

În fond, esenţa facerii este dăruirea, lumina şi fiinţa se distribuie invizibil şi invizibil în lume, chiar dacă realitatea este răsturnată de spirit peste pînza gîndului.

Trebuie cunoscută poieticitatea indiană a lui “eu fac” (karta’ham iti). În Răsărit nu se gîndeşte ca-n teoria aristotelică a cauzelor. Dacă eu fac o cupă nu “eu o fac” ci prin “arta” de a face e lucrată cupa, “«Eu-l» fiind numai o cauză eficientă, cum scrie Coomaraswamy¹². Relaţia dintre “Sinele Interior” şi “sinele elementar” este ca dintre “motor” (kârayitri) şi “agent” (kartr). Această imagine simbolică din Mundaka Upanishad e omologabilă cu descrierea rolului jucat de incitator în viaţa agentului, în Arta celor opt învăţături. “Operaţia, scrie Coomaraswamy, este mecanică şi servă; agentul este liber numai în măsura în care propria lui voinţă este identică în acest punct voinţei maestrului său care devine propriu «patron» (karayitri)”¹³. “Operare”, sacrificarea rituală adică, se află în anterioritate de temei faţă de “operator”, agentul (kartr), cum s-a spus, “cel care instituie sacrificul (yajamana)¹⁴” este «incitatorul» (hetu) «agentului» sacrificator”. Hetu este, de fapt, cauză, temei, raţiune, avînd semnificaţiile cuvîntului grecesc arché.

Din arheu s-au dispensat timpul, căderea, destinul și moartea. Hestia, despre care Platon spune că a fost la început, este nu numai esența, ousia, ci și „a-fi-aici“ (es+to). Ca variantă de a-fi-aici, Hestia a fost descifrata de Heidegger ca Da-sein, în inima acestei existențe stând ascunsă grija (Sorge).

Numai că verbul Hestiei înseamnă și a întemeia, a ctitori, a sărbători, iar în loc de Sorge româna are sărbătoarea (amândouă având ca strămoși skr. varuna, got. saurga). Așadar esența hestiei este sărbătoare.

Trecerea în timpul nou care se petrece în noaptea de Anul Nou se spune în limbile străvechi tara (și sanskrita și limba dacă a strămoșilor noștri au aceleași litere și sunete pentru steaua nouă care te traversează timpul).

Tara este steaua fixă, pupila ochiului, silaba mistică (precum om), iar în compusul taraka înseamnă cauza trecerii dincolo, eliberare, salvare, constelație, steaua-rege (luna). Tara mai înseamnă măiestrie, traversare, eliberare, timp nou.

Așa că, după șapte zile de creație, vine un alt timp al Anului Nou, și intrăm prin poarta cerului (care este ianuarie) în ziua regală de 1 ianuarie. De ce nu ne-am gândi că decembrie, ca luna a zecea, are în cifra 10 și unul și nimicul (așa cum îi plăcea lui Angelus Silesius să spună că 10 e numărul-rege, care conține și tot și nimic)? Tot și nimic trebuie reînnoite într-un alt timp.

Dar ce se ascunde în versurile străvechi:

Steaua sus răsare

Ca o taină mare?

Nu-i această stea o traversare în timpul nou? Răsărirea ei este o ivire (alt nume pentru fondarea începutului – fiindcă arche este identic cu origo). Steaua este o taină mare fiindcă această traversare în timpul nou este o enigmă nedescifrată.

Astăzi fizicienii teleportării ne vorbesc de superpoziție și intricație, ceea ce ne duce cu gândul la întrepătrunderea chiliocosmică imaginată poetic într-un străvechi text al Răsăritului, numit Avatamsaka. Iar chinezii au luat în seamă metafora genială a întrepătrunderii (codul 0 / 1) și au experimentat codul care nu poate fi nici descifrat, nici spart. Acum, europenii se grăbesc în același sens. După principiul QKD, al Proiectului Micius, „cheia (mesajului) este codată pe o serie de fotoni călătorind în stare de superpoziție cuantică. Orice tentativă de a o copia înseamnă a o distruge“. De aceea, probabil, nici un Einstein trecut, prezent și viitor nu va unifica nici o teorie finală a Universului fiindcă „bula“ în care suntem încapsulați ca într-o cușcă de aur nu poate descifra mesajul universal și nici nu poate sparge codul fiindcă a sparge codul preaomenesc înseamnă a distruge „bula“ în care locuim.

E prea devreme pentru om ca să fie arogant cu chiliocosmul.

De aceea, îi urăm acum la mulți ani!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.