Sărbătoare fără dată fixă, Paştele este centrul unei serii de datini care, în trecut (şi uneori astăzi, în mediul rural), dura 50 de zile, de la Lăsatul Secului la Înălţare. Sărbătoarea ce marchează Învierea Domnului, precedată de Săptămâna Patimilor şi urmată de Săptămâna Luminată, şi-a luat numele de la cuvântul evreiesc Pesah, care înseamnă trecere. Evenimentul religios se suprapune, după părerile cercetătorilor, unor vechi rituri păgâne de primăvară, menite să celebreze înnoirea lumii. Răstignirea lui Iisus poartă amintirea sacrificiilor rituale ale zeului care moare şi reînvie în fiecare an, ritualuri necesare trecerii într-o nouă perioadă de reînnoire a timpului şi a spaţiului.
Răstignirea şi Învierea marchează, de fapt, întemeierea creştinismului. Momentul în care miracolul devine semn al credinţei. Creştinii practicanţi se pregătesc pentru retrăirea anuală a momentului sacru al Învierii, purificându-se, din punct de vedere spiritual, prin post, spovedanie şi împărtăşanie.
Ca toate sărbătorile religioase, Paştele şi-a pierdut, în epoca modernă, în special în mediul urban, o parte din sacralitate, doar câteva datini amintind de sensurile iniţiale.
În cartea “Ghidul Sărbătorilor”, regretata Irina Nicolau, amintindu-şi vitrina Casei Capşa din timpul copilăriei ei, dominată de un imens ou din zahăr bogat decorat, numeşte modul de sărbătorire al orăşenilor cu dare de mână “Paştele fudul”. Cel în care latura festivă precumpăneşte.
De altfel, de-a lungul istoriei medievale a României, diferenţa se regăseşte între sărbătorirea Învierii de către oamenii obişnuiţi şi de către Domnitor. La Curtea Domnească, scrie Constantin Gane, Învierea nu era celebrată la ora 12.00 a nopţii de sâmbătă spre duminică, ci în dimineaţa zilei de duminică. Pentru oamenii simpli, după slujba în timpul căreia se trăgeau clopotele la toate bisericile, urma petrecerea cu chiuituri şi salve de puşcă.
În zorii primei zile a Paştelui, Domnitorul, însoţit de întreaga familie şi de boieri, se ducea la biserica domnească, fie la Sfântul Nicolae, la Iaşi, fie la Sfântul Anton, la Bucureşti. Şerban Cantacuzino a ridicat la rangul de biserică domnească Biserica Doamnei, iar după el, fiecare domnitor muntean alegea biserica dorită, cel mai adesea slujba având loc însă la Biserica Mihai Vodă.
După ce preotul cânta “Christos a înviat”, iar Domnitorul săruta Evanghelia, era trasă o salvă din 12 tunuri. Pentru sărbătoare, fiecare participant la slujbă îşi punea cele mai scumpe haine. Urma întoarcerea la Curte, unde voievodul îi trata pe boieri cu cafea, rachiuri şi, uneori, daruri, iar pe unii dintre ei îi oprea la masa care se termina către seară, când majoritatea participanţilor trebuiau să fie duşi pe sus către caselor lor.
Perfecţiunea ouălor vopsite
Dintre datinile de Paşte, cea mai răspândită în toată lumea creştină era cea a vopsitului ouălor. Ea era legată de mai multe legende, biblice sau păgâne. Dintre cele biblice, două sunt mai cunoscute. După ce a cerut îndurare pentru fiul ei, încercând să ofere sodaţilor un coş cu ouă, Maica Domnului s-a aşezat la picioarele Crucii, cu coşul lângă ea, şi a început să plângă. În timpul acesta, sângele Mântuitorului s-a scurs în coş, înroşind ouăle. Cea de-a doua legendă poartă sensul miracolului. O precupeaţă, care avea pe braţ un coş cu ouă, a aflat că Iisus a înviat. Convinsă de imposibilitatea faptului, ea le-a spus oamenilor: “O mai învia Christos când s-or preface ouăle astea din albe în roşii”. În acel moment s-a produs minunea şi toate ouăle au devenit roşii.
Vopsite iniţial într-o singură culoare, cu vopsele obţinute din plante, ouăle au fost apoi “încondeiate” sau “împistrate”. Motivele decorative variau de la o zonă la alta. Cel mai adesea erau geometrice, dar apăreau şi elemente vegetale sau animale. Operaţiunea era laborioasă, cerea talent şi pricepere. De ciocnirea ouălor roşii sunt legate multe obiceiuri, în spatele fiecăreia dintre ele existând o credinţă. Potrivit uneia dintre cele mai vechi, era bine să-ţi aminteşti prima persoană cu care ai ciocnit ouă în ziua de Paşte, pentru că, dacă te rătăceşti în pădure şi te gândeşti la acea persoană, vei găsi imediat drumul. Credinţa exista din Silezia până în ţara noastră. Spălatul pe faţă cu apa în care ai pus un ou roşu asigură sănătatea pentru tot restul anului, iar cojile roşii erau aruncate, în Bucovina şi în Basarabia, în apele unui râu, ca să ducă vestea Învierii Domnului în ţinutul Blajinilor, aflat undeva în smârcurile mării sau sub pământ, al căror Paşte este sărbătorit în Duminica Tomii.
Fiecare etapă din viaţa unui neam aduce schimbări, necesare şi, cele mai multe, bine venite. Subţierea graniţei dintre lumea satului şi cea a oraşului a influenţat şi păstrarea datinilor şi, mai ales, forma lor de manifestare. În 1932, într-o emisiune radio, Alexandru Tzigara-Samurcaş deplângea urâţirea motivelor ce decorau ouăle încondeiate. Prilejul îi era oferit de două expoziţii inaugurate cu prilejul sărbătorilor pascale: una a Asociaţiei Educaţiei Menajere, la Cartea Românească, cealaltă a Şcoalelor de Arte şi Meserii. Momentul îi prilejuieşte şi o scurtă trecere în revistă a obiceiului ouălor încondeiate, ce începuse deja să dispară în occidentul Europei: “În timp ce în Franţa şi aiurea ilustrarea ouălor a devenit o îndeletnicire artistică – avem ouă ilustrate de cei mai mari pictori ai secolului lui Ludovic al XIV-lea -, la pravoslavnicii ortodocşi ouăle încondeiate au rămas în strânsă legătură cu sărbătorile Învierii”, afirma celebrul etnolog. Şi pentru că Tzigara-Samurcaş vorbea despre artiştii lui Ludovic al XIV-lea, să amintim şi vestitele ouă “Fabergé”, din aur, rafinat decorate, pe care ţarii şi, după modelul lor, nobilii ruşi le comandau unor vestiţi bijutieri, iniţial tot cu ocazia Paştelui.
Săptămâna de după Paşte este numită Săptămâna Luminată. Perioadă de fericire, de împăcare, de linişte, în care, în sate mai ales, fiecare zi are un înţeles aparte, menit să asigure ordinea şi echilibrul timpului început cu miracolul Învierii. Ele vor trebui să dureze până la Răstignirea şi Învierea anului următor, într-un ciclu continuu al aşezării şi al perpetuării lumii.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.