În ultimii doi ani, prin articolele publicate în presă, am criticat practica ilegală a unor membri ai CNSAS – l-am numit explicit pe Mircea Dinescu (vezi şi informaţia recentă, foarte precisă, făcută publică de Gabriel Andreescu în cadrul articolelor despre Cazul Marino) – de a acuza, prin scurgeri de informaţii către anumiţi ziarişti, diferite persoane pe care le-au considerat ostile de pretinsă colaborare cu Securitatea.
Amintesc numai câteva din ultimele cazuri la care m-am referit: cel al scriitorului Adrian Marino, fost deţinut politic, care în volumul său postum l-a criticat foarte sever pe Mircea Dinescu (pentru ca a doua zi Dinescu să ceară arhivelor CNSAS dosarul lui Marino iar la puţin timp informaţii din acest dosar să apară în presă); cazul scriitorului Cezar Ivănescu, care a fost în permanenţă un adversar deschis al lui Dinescu, acuzându-l că ar fi vinovat de moartea lui Marin Preda, că a avut şi are legături cu Securitatea, că în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor a gestionat incorect patrimoniul şi bugetul Uniunii Scriitorilor (înainte de 1989 Ivănescu a fost martor într-un proces în care Dinescu a fost condamnat pentru lovire); cazul scriitorului Petru Romoşan, care a contribuit la formarea noii echipe a ziarului „Cotidianul”, ziar unde Mircea Dinescu lucrase alături de oameni precum Mirela Corlăţan şi Ioan T. Morar, care au preluat şi au publicat informaţiile furnizate de el, acuzându-i pe cei denunţaţi de el – anterior Petru Romoşan fusese ameninţat cu dosarul de Securitate de Andrei Pleşu (fost membru al CNSAS şi el şi bun prieten al lui Mircea Dinescu).
Mai nou, acestei echipe de acuzatori publici i s-a alăturat Vladimir Tismăneanu, în prezent înalt responsabil guvernamental în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Denunţarea ca pretinşi colaboratori ai Securităţii a unor foşti deţinuţi politici anticomunişti şi a altor victime ale regimului comunist-securist şi conspirarea în continuare a zecilor de mii de generali şi colonei ai Securităţii, autori ai crimelor şi celorlalte orori comuniste, au fost şi au rămas o practică sistematică a CNSAS-ului lui Mircea Dinescu de la înfiinţare şi până astăzi.
Se dovedeşte că şi în cazul meu reţeta ar putea să fie absolut identică. Ea a început cu scurgeri de informaţii către Ioan T. Morar, care într-un text din 27 mai 2010, pe blogul său („Unde a dispărut ofiţerul ceauşist Valerian Stan?”), anunţa iminenta mea demascare de către CNSAS. Morar se întreba mincinos unde am dispărut eu – el ştia bine că nu dispărusem nicăieri, ba mai mult, cu numai cu o săptămână în urmă, publicasem articolul „Despre cazul Marino (şi altele)”, în care deplângeam tocmai linşarea lui Adrian Marino, în principal în ziarul „clanului securistului jefuitor de bănci George Constantin Păunescu”, cu contribuţia echipei pe care tocmai am numit-o.
Atitudinea lui Morar, cea actuală dar şi alte atacuri anterioare, mi-o explic ca pe o poliţă pe care a vrut să mi-o plătească pentru faptul că în urmă cu mai mult timp am arătat că era neadevărată susţinerea lui că nu ar fi scris în presa de dinainte de 1989 texte pro-comuniste şi pro-ceauşiste (mai ales articolul „Biografii în cerneală simpatică”); l-am criticat însă mai ales pentru ceea ce a făcut dezonorant după 1989, pentru că de principiu mi se pare infinit mai important ce am făcut fiecare dintre noi în libertate, şi nu în anii terorii comuniste.
Legat de acuzaţia care mi se aduce, lucrurile stau în realitate astfel. Din cauza atitudinii mele contrare regimului comunist şi a refuzului de a colabora cu Securitatea, înainte de 1989, ofiţer în armată fiind, am avut de suportat multe şi foarte serioase consecinţe. Pentru că recent am scris despre asta foarte concis, voi relua mai jos încă şi mai concis. În vara lui 1986, comandatul unităţii (maiorul Carp, un fanatic ceauşist celebru încă pe atunci) m-a acuzat în prezenţa mai multor ofiţeri de „atitudine duşmănoasă faţă de conducerea Partidului” şi m-a ameninţat că „ştim bine asta şi noi, şi organele care trebuie să ştie”.
Un an mai târziu m-am opus (mai mult tacit, este adevărat, şi, evident, fără succes) sarcinii pe care activiştii politici ai unităţii mi-au dat-o – peste atribuţiile stricte de serviciu, care nu avea nicio legătură cu domeniul – de a fi „coordonator al grupei de învăţământ politico-ideologic cu subofiţerii”. Rezultatul a fost că în notarea de serviciu din acel an mi s-a imputat negru pe alb – şi cât se poate de „oficial” şi de grav în context – dezinteresul (foarte real, altminteri) faţă de „sarcina de partid” ce îmi fusese trasată.
Refuzul colaborării cu Securitatea (Direcţia de contrainformaţii militare) s-a adăugat la cele de până atunci şi toate au avut drept consecinţă mutarea pe o funcţie inferioară într-o garnizoană „rurală”, la 40 de kilometri de Bucureşti. Din toate aceste cauze (plus că fratele meu era preot) mi-a fost interzis să urmez Academia Militară şi Facultatea de Istorie (la Universitatea din Bucureşti am făcut cunoştinţă cu rigorile „politicii de cadre” ale vremii mulţumită profesoarei Zoe Petre).
Cariera militară mi-a fost constant compromisă, decembrie 1989 găsindu-mă într-o unitate militară de construcţii de locuinţe, asemeni celor mai mulţi ofiţeri indezirabili regimului comunist. Refuzul compromisurilor cu regimul l-am plătit până şi cu ratarea singurei „călătorii în străinătate” la care îndrăznisem să visez în toţi acei ani (la Budapesta, la un meci al Stelei în anul de glorie al echipei de fotbal).
Consecinţele au urmat şi după 1989, când am fost îndepărtat din armată doar pentru că, mai ales în CADA, militasem pentru depolitizarea armatei, pentru trecerea în rezervă a ofiţerilor de Securitate din armată şi pentru clarificarea implicării armatei în reprimarea revoluţiei (astăzi ministrul Apărării care m-a trecut în rezervă, Stănculescu, împreună cu fostul general Chiţac execută o binemeritată pedeapsă de 15 ani de închisoare pentru ceea ce au făcut la Timişoara).
În ultimii şapte ani am făcut în jur de 10 cereri scrise către CNSAS şi Ministerul Apărării pentru a-mi permite accesul la dosarul de Securitate. Pentru că nu dădea un răspuns final cererilor mele, am chemat inclusiv în judecată CNSAS, proces la sfârşitul căruia a comunicat că la deţinătorii de arhive ale Securităţii (SRI, SIE şi MApN) nu există dosare sau documente pe numele meu. MApN mi-a răspuns de asemenea constant că în arhivele proprii nu există documente sau dosare întocmite de Securitate pe numele meu.
Toate cele menţionate mai sus se găsesc detaliate de mai mulţi ani pe pagina mea de Internet (www.valerianstan.ro) – mai ales în secţiunea de biografie, de documente („Demersuri pentru accesul la dosarul de Securitate”) şi publicistică (inclusiv articolul „Complici împotriva adevărului” din anul 2009).
Repet ce am mai spus de multe ori: nu am colaborat cu Securitatea. În anul 2000, pentru că la Alianţa Civică decisesem ca aceia dintre noi care ocupăm poziţii de conducere în organizaţie să facem o asemenea declaraţie, am făcut declaraţie notarială că nu am colaborat cu Securitatea (în conformitate cu Legea de atunci, 187/1999). Acelaşi lucru îl declar şi astăzi, în conformitate cu actualele reglementări ale OUG nr 24/2008.
Din cauza refuzului ferm şi constant de a da informaţii ofiţerilor de contrainformaţii despre opiniile şi atitudinile contrare regimului ale colegilor mei, în urmă cu circa 24 de ani am fost anchetat de ofiţerul de contrainformaţii în legătură cu o sticlă de whisky pe care am dat-o fostului maior Carp (denunţat fiind se pare chiar de el). Mi-a fost luată (dictată) o singură declaraţie scrisă, cu privire strict la sticla de whisky (din ce-mi aduc aminte declaraţia a rămas nefinalizată la ofiţerul de contrainformaţii, împreună cu mai multe coli de scris A4, „ciorne” personale de la serviciul de carburanţi de care răspundeam; ofiţerul motivase că a apărut o altă problemă şi trebuia să plece. Repet, niciodată, dar absolut niciodată, nu am scris sau spus CI-iştilor vreun cuvânt despre opiniile şi atitudinile „politice” ale vreunei persoane, despre viaţa privată a cuiva ori despre orice alte aspecte pe care legea privind accesul la dosar şi deconspirarea Securităţii le-a avut şi le are în vedere.
Am fost şi sunt convins că Securitatea mi-a întocmit dosar de urmărire. Am în acelaşi timp motive să bănuiesc că ofiţerii de Securitate şi cei din armată care după 1989 au preluat arhivele Direcţiei a IV-a au avut şi au interesul ca adevărul să nu fie cunoscut în ce mă priveşte. Un motiv al acestei bănuieli este inclusiv faptul că foarte recent arhivele militare mi-au confirmat oficial (probabil fără ştirea conducerii ministerului) că din dosare a dispărut un document prin care în toamna anului 1990 am cerut comandatului meu de regiment să nu fiu numit, cum deja se stabilise „de principiu”, la comanda unei subunităţi destinate să intervină „la nevoie” la mitingul Alianţei Civice din 15 noiembrie 1990 (se poate vedea articolul „Complici împotriva adevărului” din anul 2009).
În sfârşit, dacă dosarul pe care îl cer instituţiilor statului de şapte ani a apărut în cele din urmă iar CNSAS va proceda altfel decât este stabilit prin lege, conducerea Consiliului va trebui să se aştepte la o bine fundamentată plângere penală.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.