PROCESUL O dramă evreiască (7)

 În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

10.

(Sfârșitul lui 1894 – câteva luni din 1895.

Încetul cu încetul, datele își pierd rigurozitatea pe Insula Diavolului.)

Dreyfus doarme. Nu se mai află în închisoarea militară Cherche Midi, ci într-un alt loc, într-o altă celulă. El visează iar și iar spectacolul propriei sale degradări publice: generalul Duras, șeful garnizoanei Parisului, dând ordinele, miile de soldați încolonați, un Dreyfus pe care el însuși abia de-l recunoaște, un individ aproape străin.

Citirea sentinței, smulgerea epoleților, a nasturilor și a fireturilor, frângerea sabiei. Individul strigă: „Sunt nevinovat! Trăiască Franța!” De după grilajul de fier de la marginea cazărmii, urletele mulțimii sunt tot mai puternice: „Moarte trădătorului! Jos Iuda!” Ca să le acopere strigătele, individul Dreyfus strigă și mai tare: „Sunt nevinovat!”

Dreyfus, cel din închisoare, se trezește din pricina propriilor sale urlete.

Von Schwartzkoppen îi spune lui Panizzardi: „Povestea asta cu Dreyfus e o porcărie: să trădeze și să nu știm nici măcar noi!”

„Eu nici acum nu bag mâna în foc că acest Dreyfus există cu adevărat.”

„Ce importanță are? în registrul criminal va rămâne. E acuzat că ar fi avut relații cu mine și pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic!”

„Fii bucuros!”

„Cum să fiu bucuros! Îmi vine să vomit.”

Dreyfus doarme. Nu mai e nici în celula de data trecută, ci în fortăreața de pe Ile de Ré. Generalul Duras urlă că un oarecare căpitan Dreyfus nu mai e demn să poarte însemnele militare. Un adjunct îi rupe individului nasturii, petlițele, îi frânge sabia, individul trebuie să defileze astfel umilit prin fața frontului nesfârșit, închisoarea este parcă și ea nemărginită: un câmp imens venit din pânzele lui Breugel. Figuri caricaturale folosindu-și cri-cri-urile, rânjesc, țipă, încearcă să-l apuce. Dreyfus strigă ca ars: „Sunt nevinovat! Trăiască Franța!”

Se trezește. Nu mai recunoaște celula. Se află pe vasul Saint Nazaire. E 21 februarie 1895. În Franța sunt minus 14 grade Celsius. Epuizat, Dreyfus adoarme la loc. Revin și scenele din vis.

Domnul Löbl stă de vorbă cu mai mulți domni. Unii foarte importanți. Printre ei un ziarist din Viena, unul care reprezintă autoritatea supremă în critica de artă din vechea capitală imperială.

Omul se numește Theodor Herzl, are o privire de foc și este total bulversat de cele văzute la Paris. A asistat și el din spatele grilajului cazărmii la degradarea lui Dreyfus și momentele acelea i-au schimbat întreaga viață. (Și nu numai a lui, după cum se va dovedi în curând, însă asta domnul Löbl n-are de unde s-o știe!) Convins că poporul evreu a suferit destul, Theodor Herzl fusese hotărât să conducă șiruri lungi de israeliți vienezi la catedralele catolice, botezându-i. Acum, după ce a văzut umilirea medievală a unui ofițer evreu aproape în întregime asimilat la un stat ce a părut și el că l-a adoptat, i s-a relevat că o convertire în masă n-ar duce la nimic, evreii rămânând evrei. Singura soluție viabilă nu i se mai pare decât un stat propriu.

„Ce stat?” întreabă domnul Löbl.

„Palestina. Statul lui Israel, de unde provenim și unde se află toate vestigiile trecutului nostru!”

În mod ciudat, de data asta domnul Löbl nu sesizează că se află într-adevăr în tovărășia unei personalități deosebite. Ziaristul vienez o fi el o somitate în țara lui, dar, până la urmă, tot Parisul rămâne capitala lumii. Domnul Löbl nu este de acord cu Herzl, dar nu-și dă cu adevărat drumul decât acasă, la masă:

„În primul rând, spune el, nu-i adevărat că evreii nu se pot converti! Ce sunt toți creștinii dacă nu evrei convertiți?”

„Nu toți creștinii au fost evrei” nu înțelege cumnatul domnului Löbl.

„Dar Christos însuși? În al doilea rând, chiar dacă acel stat s-ar naște cu adevărat, o parte dintre noi va trebui să rămânem întotdeauna în afara granițelor sale, ca să-l apărăm. Toți la grămadă am fi o pradă sigură pentru un nou Nabucodonosor sau pentru un nou Titus.”

„Este atât de simplu, se entuziasmează cumnatul! Cum de nu ne-am gândit până acum? Până și un orb poate vedea că doar un stat propriu ne-a lipsit până acum! De atâtea secole…”

„Brr! face mama. Numai să mă gândesc că ar trebui să mut toate lucrurile astea și mi se face rău…”

Singurii total neinteresați de discuție sunt Gustave și copiii. Gustave se va căsători în curând și toate discuțiile astea abstracte îl plictisesc de moarte.

„Theodor Herzl, continuă mama, va rămâne în conștiința oamenilor prin cronicile sale artistice și nu prin idei de un asemenea soi.” (Doamna Löbl e foarte cultă și citește din copilărie presa de limba germană.)

„Nu se știe, nu se știe niciodată, spune Oscar. Mai devreme sau mai târziu, cineva ar fi trebuit să ducă mai departe ideea asta cu statul evreu. Doar că nu e cazul să ne mutăm cu toții acolo!”

Căzând guvernul Dupuy, ministrul de război, generalul Mercier, revine la garnizoana sa. Făcând ordine în elegantul birou ministerial, găsește dosarul secret din procesul Dreyfus. Scotocește în mapa maro, însă se plictisește. Sunt zeci de hârtii pe care trebuie să le abandoneze. Mapa maro o aruncă la coș, apoi îi pare rău de ea, scoate hârtiile pentru a-și păstra mapa. Se răzgândește din nou și îi spune șefului de cabinet să recompleteze mapa și să-i dea totul lui Sandherr, șeful Serviciului statistic.

Colonelul Sandherr ia mapa și pleacă! În biroul său îl cheamă pe maiorul Henry:

„Cunoști mapa asta?”

„Pe mine mă întrebați dacă o cunosc?!”

„Bătrânul se duce și vrea s-o distrugem.

„Păcat de piele, face Henry. Și de muncă.”

„Munca a fost temeinică și și-a adus roadele. Dar dacă distrugem dovezile, la o adică, acum că nu mai e Mercier, totul ar cădea pe umerii noștri. O asigurare trebuie să ai întotdeauna, îl învață pe maior și îi arată unde are de gând să ascundă mapa.”

„Și eu aș fi procedat la fel, mon colonel, îl asigură Henry. Păcat de piele.”

Dreyfus doarme. Suntem pe un eșafod în mijlocul unui mare oraș. Între doi decapitați, un individ este degradat public. Țipetele lui nu se mai termină. Când urlă mai tare, se trezește. Nu mai sunt -14 grade Celsius, ca la plecare. Vasul Saint Nazaire se află de optsprezece zile pe ape.

Am ajuns. Se vede Guyana. Acum sunt +35 grade Celsius. Dreyfus adoarme din nou. Stă cocoțat pe o ghilotină, cine știe cum a ajuns acolo? Un călău îi smulge nasturii, fireturile, îi frânge sabia. „Trăiască Franța!” Dreyfus se trezește. „Trebuie să trăiești pentru mine și pentru copii!” repetă Lucie, De pe Insula Regelui se vede Insula Diavolului.

Dreyfus e legat de un rug și, înainte de a da foc lemnelor, călăul îi smulge epoleții, nasturii, găitanele, petlițele. Mișcările călăului sunt studiate. Ele fac parte dintr-un ritual. După fiecare moment al acestui scenariu, mulțimea strigă „Ole!” și, ca un răspuns se aude și urletul lui Dreyfus: „Trăiască Franța!” îndeletnicirea călăului pare fără de sfârșit, dar, parcă, între timp, a dat foc și rugului. E foarte cald, tot mai cald. Dreyfus se zvârcolește în celula sa de pe Insula Diavolului. Când deschide ochii, vede santinela ce-l păzește, vrea să fugă înapoi în somn, dar aici mulțimea este gata să-l linșeze. Dreyfus urlă: nici el nu mai știe dacă o face în stare de veghe sau în stare de somn.

Domnul Löbl poartă de fiecare dată o garoafa proaspătă la butonieră. Diminețile și le petrece în oraș: pe străzi sau pe terasele cafenelelor. De fiecare dată ține în mână un ziar cu titlul îndoit spre înăuntru: nu trebuie să te afișezi cu o anumită opțiune politică – aceasta este treaba politicienilor. În ziarul astfel împăturit este băgată o carte. Domnul Löbl are grijă să ducă întotdeauna cartea cu titlul între braț și corp: nu trebuie să fie la curent toată lumea cu ce lecturi cultivi. Când, după câteva săptămâni de plimbat, cartea începe să se rupă, să i se desprindă coperțile, domnul Löbl o lasă acasă și ia cu el un alt volum. Tot pentru două-trei săptămâni. Cărțile legate rezistă mai mult, cele broșate mai puțin.

În fiecare dimineață, domnul Löbl întâlnește multe persoane importante și câteva foarte importante. Pe cărțile pe care le duce la plimbare, domnul Löbl se semnează cu un „prof” în fața numelui. Dânsul nu a fost niciodată profesor, dar, o vreme, și-a câștigat existența dând meditații. (Ca să fim drepți până la capăt, până și acest lucru este puțin exagerat, banii, câți îi avea, proveneau de pe urma rentei ce-i revenise după ce averea răposatului său tată fusese împărțită moștenitorilor. Ceilalți doi urmași, Gustave și Clementine își administrau averile. Oscar era predispus spre jocuri de noroc, așa că el trebuia să se mulțumească să trăiască dintr-o rentă nu prea mare, dar suficientă de a-l scuti de griji materiale meschine. (La Nice fu cât pe aici să realizeze o schemă sigură pentru jocul de ruletă, însă s-a aflat la fel de aproape și de cimitirul sinucigașilor.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.