Proza lui Cărtărescu Despre romanul care nu există

Articol scris de Mirela Roznoveanu

 Ce scrie un poet când poezia se retrage? Critică, eseu, proză caracterizată de criticii literari drept lirică unde autorul sau naratorul sau personajul central se confesează prin vise, halucinații sau se joacă la nesfârșit pe sine însuși reinventându-se. Macedonski, Baconski, Vinea, Voiculescu au scris o asemenea proză. Mircea Cărtărescu face un pas înainte. El umple un gol experimental pe care literatura română obligată să servească realismul socialist în anii 50-80 nu l-a putut onora. Mă gândesc la proza eseu a lui Roland Barthes și romanele lui Michel Butor – experimente narative sau de structură epică – imposibil de replicat în spațiul românesc până în 1989. Găsim în Mircea Cărtărescu și ecouri din fabulatoriul și estetismul lui Theophil Gauthier sau Barbey d’Aurevilly. Numai că poetul, profesor de literatură, cunoscător al teoriei romanului, dorește în mod natural să fie în pas cu experimentele de azi. Scrisul îl arată într-adevăr drept un fidel al cursurilor de literatură și teoria scrierii predată la catedrele anglofone.

L-am recitit pe poetul acum prozatorul Mircea Cărtărescu după turneul din acest an din America Latină și Statele Unite. Propus pentru Premiul Nobel în repetate rânduri, Mircea Cartarescu este cel mai tradus și publicat autor de statul român. În US, traducerea literară sau de literatură oscilează între cincizezi și o sută douăzeci și cinci de dolari pe pagină. Cele 450 pagini de traducere, câte are Solenoid apărut anul trecut la o editură din Texas care se bazează pe sponsorizări de la scriitori și instituții, ar fi putut costa în între $25.000 si $100.000. Spre deosebire de Norman Manea ale cărui traduceri în mai toate limbile lumii au fost susținute de elitele evreiești din Statele Unite (Norman Manea nu a scris în engleză decât memorialistică, restul fiind tradus din limba română după cum se poate verifica) Mircea Cărtărescu a avut șansa de a fi promovat la dimensiuni publicitare necunoscute de către o parte a elitelor literare de după Revoluție. Propulsarea autorului și inventarea generației poetice 2000 au avut cred menirea de a trage cortina peste procesul de reevaluare a valorilor literare din timpul perioadei comuniste.

Ce propune teoria romanului postmodern prin literatura scrisă de universitarii și studenții lor englezi și americani? Pentru că după cum știm profesorii universitari și studenții lor scriu unii pentru alții. Universitățile, prin programele de literatură au instituționalizat chiar literatura într-un sistem. Cultul postmodern al perversiunii, de pildă, face chiar parte din programele analitice universitare unde sexualitatea este obiect de studiu. Scriind despre orgasm în universitate nu este pornografie. Dacă în filosofia modernă experiența se reduce la epistemologie, în gândirea postmodernă întreaga categorie este în pericol de a dispare fără urmă. Moartea teoretică a subiectului sau personajului poate reflecta și alte dispariții ale realității destul de tangibile. Ca să mă reîntorc la cultul postmodern al perversului, puține teme au fost mai persistente în departamentele de literatură europene și americane decât sexualitatea care nu trebuie confundată cu sexul. Sexul este ceea ce fac majoritatea oamenilor în intimitatea casei lor, în timp ce sexualitatea este domeniul intelectualității. Sexul poate provoca adesea un rânjet binevoitor, dar cu condiția ca niciunul din cei implicați să nu fie partenerul celuilat. În ochii postmoderni, sexualitatea este reprezentativă atunci când este deviantă, deoarece se crede că normalul și convenționalul sunt de partea puterii represive politice sau corporatiste. Acesta este motivul pentru care cuvinte precum „normal” și „natural” sunt în prezent puse în ghilimele.ⁱ Postmoderniștii sărbătoresc marginalul și tot ce este deviere de la normal. După cum scria Terry Eagleton într-un eseu recent,ⁱⁱ teoria postmodernă afirmă că adevărul este mai degrabă construit decât descoperit, că eul este o ficțiune și că lumea nu este un mod anume de existență. Realismul cuiva este ficțiunea altcuiva. Postmodernismul are menirea de a ne obliga să realizăm că realitatea în sine este ficțiune, o imagine virtuală, cu personalități fabricate, evenimente inventate, și cel ce imaginează, el însuși personaj al spectacolului știe că în loc ca arta să reflecte viața, viața s-a aliniat cu arta.ⁱⁱⁱ În fond, în altă eră de civilizație, sloganul postmodernist că realitatea este ficțiune repetă sloganul baroc că viața este vis al lui Calderón de la Barca de la 1650.

Trilogia Orbitor centralizează obsesia sexuală în diferitele ei variante ca materie a uneltelor prozei postmoderne aducând o imagerie desprinsă parcă din caietele cu notații ale pacienților invitați de doctorii psihanaliști să le umple pentru a-și calma febra mentală. Logica, lizibilul sunt puse între paranteze, în locul lor avem alunecarea permanentă în delir ce poate fi liric, pseudofilozofic, eseistic etc. Se poate descifra un algoritm replicat la infinit. Inteligența, în acest caz, elaborează un program care fac talentul, plăcerea estetică, aș zice simțirea total inutile și demodate. Spațiul anglofon este plin cu acest fel de texte nihiliste post moderne.

Mircea Cărtărescu și-a avertizat cititorii în repetate rânduri că este un prozator ultramodern. Din spaima de a nu fi descalificați, de a nu fi în pas cu moda, criticii români trăind complexul provincialismului s-au întrecut în a scrie despre texte pe care poate doar le-au răsfoit, fără să le citească în intregime. În cele câteva mii de pagini, mă refer la Nostalgia, trilogia Orbitor, Selenoid, materia visului, rememorării, sau a autoanalizei se reciclează neobosit de la un text la altul. Avem în realitate jucat jocul unui singur personaj, al unui autor care nu știe sau nu poate să construiască prezențe epice diferite, servindu-ne același personaj identificat cu el în similare deraieri halucinatorii sau super lucide considerații teoretice. Autorul sau naratorul sau personajul care se scrie pe el însuși apare dedublat, triplat etc. în altele, cu voci și vise, refugii identice în trecut sau o altă dimensiune a universului. Aluviunea de fraze ce acoperă spațiul tipărit cu litere, imagerii repetitive, fraze ce se vor profetice, cunoștințe anatomice, fizice, cuantice, citate celebre, maxime celebre etc provoacă un vârtej în care victimele postmoderne ale cititului cad precum muștele în pânza păianjenului. Dar ce se află dincolo de acest iureș de cuvinte, fraze întinse de pagini întregi cu descrieri fără sens puse cap la cap unde se joacă la infinit oglindirea în trecut a lui Mircea autorul în infantilismul jucat al lui Mircică cel cu codițe blonde de la unu, sau trei ani, sau zece, care ar vrea să nu fie băiat, dar este, un Mircică la persoana întâi care se va analiza și la persoana a treia, ca și Mircica fetița, reluând deci la persoana a treia ceea ce ne spusese autorul /narator/povestitor la persoana întâia ca Mircea, Mircică și Mircica?

Unii critici au vorbit de universul fabulos al copilăriei, alții de realism magic. Dar nu poți așeza aceste texte cu sex sălbatic, cruzime incestuoasă, viol etc., într-un univers dulce al copilăriei. Pe de altă parte, Asturias, întemeietorul realismului magic ca și discipolii lui de la Cortazar la Llosa și Marquez au tratat narațiunea diferit. Visul și deraierea în halucinație nu produc automat realism magic. Povestirea, narațiunea, personajele, conflictul există la autorii realismului magic. Mircea Cărtărescu, autor probabil neeliberat interior de Revoluția anticomunistă din 1989, perpetuează ascunderea în cuvinte, discursul aluvionar al prozei din timpul comunismului când totul trebuia bine ambalat pentru a trece de cenzură. Camuflarea în aluviuni verbale lirice nu are în vedere aici fundalul politic ci o explorare a ființei ce încalcă toate tabuurile, de la cele literare la cele ale familiei, sexualității și religiei.

Mircea Cărtărescu readuce în actualitate prin Orbitor dicteul automat al suprarealiștilor și dadaiștilor susținut de satanismul magic a ceea ce aș numi the voodoo rhetoric — vrajitorie, necromanție, magie, transă în comunicarea cu strămoșii, sau cei morți, și apoi the zombie presence — trupuri fără suflet, morți care trăiesc–, animale sau zburătoare sacrificate pentru a chema și hrăni spiritele, etc. Blestemele avertizează despre puterea psihică a celui ce narează, vrăjitorul – autorul absolut înzestrat cu telepatie, vizionarism, călătoria în timp. Ținta acestui voodoo este cititorul. Repetarea descrierilor interminabile, autoexplorărilor delirante, incantațiilor senzoriale pe pagini de imagini repetitive, senzații, blesteme, incursiuni carnale, biologice, antropologice, disecții de animale, coleoptere, organe, etc., presărate cu citate celebre aduc în frazele ce curg pe 3-5 pagini personaje infantile cu simțurile dereglate.

Arta, scrisul se bazează pe reguli care izvorăsc din modul în care noi cei concreți, reali, normali – mea culpa – suntem făcuți. Modalitățile de creare estetică respectă organele umane de receptare. Nu poți crea o muzică ce nu poate fi percepută de nervul auditiv. Sau picturi care nu pot fi văzute. Muzica sub 30 sau peste 140 decibeli nu va putea fi auzită. Spectatorii fie nu o vor percepe fie vor părăsi sala de concert. Transferând aceasta în domeniul narațiunii sau al epicului arhitecturat pe care l-am numit romanul nostru inventat de civilizația vestică în două mii de ani de căutări, găsim și aici tabuuri similare. Zecile, sutele, miile de pagini de delir imagistic, considerații livrești, teorii ale romanului, halucinații, vise, imagini șocante, descrieri necorelate nu pot fi prezentate drept pagini de roman doar pentru că sunt corecte gramatical.

Ca să mă înscriu în linia imaginarului aluvionar din aceste mii de pagini de neobosite fantezii ritualice, macabre, schizofrenice, pornografice, eseistice, aș putea afirma că Orbitor, prin cele trei volume, și Solenoid au materializat o tarantulă, prin cuvintele limbii române, care se hrănește cu mentalul cititorilor ei. Așa cum autorul face disecția în imens de multe variante a coropișnițelor, rădascelor, omizilor, fluturilor etc, trebuie făcut același lucru cu materia de față despre care s-a scris că îmbină mitul, imaginația fantastică, amintirea personală și cunoștințele enciclopedice despre arhitectura modernă, istoria naturală, anatomia umană într-o autoficțiune când minimalistă când maximalistă care subminează și transformă manierismele postmoderne, auto-referențialitatea și conștientizarea metaliterară, într-o viață alternativă a autorului, etc., etc. În final, înaintea noastră va rămâne carcasa coropișniței dezintegrate.

Gloria lui Mircea Cărtărescu a fost creată pe valul postmodernismului și noii agende globaliste din ultimii 30 de ani. Tradusă în Franța unde a fost imediat propusă pentru un premiu, Visul (Ruletisul, Mendebilul, Gemenii, REM, Arhitectul) a satisfăcut o populație încă ascunsă în subteranele curentului de trans sexuali. Coperta interioara a ediției din 1993 îl prezintă pe autor drept un expert al terorii triumfale (Alain Bosquet), sau mai modest drept autor de proze fantastice (Crohmălniceanu). Autorul își explică însă piesele drept amintiri, reverii autobiografice, dictate „de parcă cineva exterior mie ar fi cunoscut planul cărții”. Personajul în Visul este un baiat care nu se simte băiat în corpul lui și vrea să devină fată. Îmbrăcat ca atare – paginile transcriu transformarea băiatului în fată cu minuție sexuală / transsexuală – el va fi internat în spitalul de boli nervoase într-un salon de fete unde continuă explorările trans sexuale lesbianice din moment ce băiatul se consideră fată. O altă trăsătura este promovarea unei agende la zi în cercurile super liberale din America și Europa. Scenele homosexuale sau lesbiene într-un roman postmodern nu mai surprind pe nimeni, dar repetiția lor trădeaza un program. Gender fluidity, gender identity, transvestiții, lgbtq+ , violuri, incesturi, scene de sex în grup sunt rulate constant în Orbitor laolaltă cu o preferință care nu are nimic de-a face cu explorarea sexualității unui copil, ci cu satisfacerea unui public pedofil pentru care se joacă cartea infantilismului. Mircea este pe rând Mircica iar Herman este bărbat și femeie ca și hipnotizatorul Hindus Shiva Vanaprastha care hipnotizează pe Mircea/Mircica/ Mircișor la circ.

Cititorul american vrea să citească texte scrise în propoziții scurte care se învârtesc în general în teritoriul a ceea ce a fost adevărat, căci lui nu îi place ficțiunea și ceea ce nu cunoaște geografic; Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Faulkner, Melville, etc., sunt citiți chiar de studenții universitari în versiuni prescurtate. De aceea mă îndoiesc de un succes de public cu Solenoid sau Orbitor dar poate fi vorba de unul asociat grupului restrâns de elite universitare ultra liberale interesate de favoruri reciproce de genul eu te comentez tu mă comentezi. Bănuiesc că în curând editura din Texas va publica pentru spațiul anglofon o versiune prescurtată și bine explicată a scenelor de sex sălbatec, sex în grup, lesbianism (mama este lesbiană), incest – mama este posedată cu lux de amănunte de fiul ei Vasili care în final își retează sexul ca și alt călugăr ce se credea sfânt pe vremea Țarului Rusiei–, inițiere sexuală satanică scabroasă ca a Ceciliei, transgresare de la un sex la altul, desecrare religioasă (undeva un pretins sfânt se auto castrează cu lux de amănunte iar în altă parte un băiat este prins masturbându-se în fața icoanei Sfintei Maria în biserică etc pentru că mantuirea e o ejaculare de fluturi levitând într-o spermă de aur). Descifrând ce se poate descifra din paginile de auto analiză/psihanaliză ale adolescentului onanist din Orbitor care stă pe caloriferul de la fereastră și își explorează mintea, transcriind-o într-un jurnal care nu se va termina niciodată afirm că nu avem de-a face cu un roman super modern ci cu texte de sorgintea Emanuelle sau Pitigrilli ambalate în notații eseistice, cultural infantile, psihiatrice, imagerie sordidă, strategii textualiste, ideologie postmodernă, eseistică de encilopedia online.

Solenoid se reîntoarce parțial la tehnica din proza scurtă Arhitectul, scrisă în genul comicăriilor cosmice ale lui Italo Calvino — Le cosmicomiche – și duce teoretizarea REM-ului la absurd. REM este somnul paradoxal sau somnul cu vise. În proza REM publicată la începuturi, realul pare o copie, totul trăiește în perechi gemene, fiecare intră în visul celuilalt, totul devine apocaliptic, malefic, orgiastic, pervers, sexele sunt fluide, toată lumea scrie pentru a scăpa de real prin grafomanie. În fine tehnica este suportabilă pe o sută de pagini. Orbitor centralizează obsesia sexuală în diferitele ei variante ca materie a uneltelor prozei postmoderne aducând o imagerie desprinsă din caietele cu notații aparținând pacienților invitați de doctorii psihanaliști să le umple pentru a-și calma febra mentală. Logica, lizibilul sunt puse între paranteze, în locul lor avem alunecarea permanentă în delir ce poate fi liric. Se poate descifra un algoritm replicat la infinit. Inteligența este siluită să elaboreze programe care fac talentul, plăcerea estetică, aș zice simțirea, în general, total inutile și demodate. Spațiul anglofon este plin cu acest fel de texte nihiliste post moderne.

Autorul decide să intre cu Solenoid în așa numitul roman fluviu. Pe lângă aspectul livresc ultra prezent, mai trebuie menționată fascinația perpetuă pentru Metamorfoza lui Kafka. Aici voi face o confesiune. Am sperat cu sufletul la gura că autorul/narator/personaj se va abține să se metamorfozeze ori de câte ori a examinat un păduche, coropișniță, ploșniță etc. Am sperat până la ultimele două sute de pagini ale Solenoidului când cel ce se scrie nu a mai putut răbda și a oferit pe câteva zeci de pagini metamorfozarea sa – pentru extazul prozei românești!– într-un acarian — un parazit microscopic din clasa arahnidelor înrudit cu căpușele. Ar fi fost mai interesantă o coropișniță, dar nu a fost sa fie!

Eul narator/ autorul/ personajul principal din Solenoid este fosta prezență din Orbitor, dar acum profesor de română, scriitor ratat care vrea prin textul ce se scrie fără încetare să facă din literatura lumii pur și simplu cenușă, să se răzbune pe ea înlocuind-o cu produsul propriu din caietele transcrise, recitite, reîmpachetate etc. Tot ce citisem în Orbitor reapare reciclat. Câteva prezențe palide de profesori din școala unde predă profesorul ar vrea să contracareze singurătatea celui ce se scrie fără istov. Noutatea ar fi că acum ni se comunică existența reală a fratelui geamăn, Victor, mort timpuriu, ceea ce readuce în text obsesia gemenilor și a oglindirii inverse în celălalt împreună cu tot ce ni se spuse anterior despre nașterea, locuința, părinții celui ce scrie, cu toată istoria lor, ca și a locurilor unde locuiseră. Geografia se va schimba un pic prin casa cumpărată de eul ce își transcrie reacțiile, mișcările etc de pe strada Maica Domnului, adică Sfânta Maria pe a cărei icoană copiii scuipă în mod organizat în școală în orele de ateism, scenă provenită din fantezia macabră a autorului. Casa are în subsol un solenoid, aparat care manipulează câmpul gravitațional terestru și mintea celor din apropierea lui. De aici levitații erotice, sex spațial, viziuni, catastrofe cataclismice cum e cea finală în care orașul București se înalță la cer grație solenoizilor lăsând să se vadă groapa infernală pe care fusese construit.

Este demn de amintit ce a reținut recenzentul din ziarul din Los Angeles din tradusul Solenoid în engleza. Probabil doar cu un rezumat la îndemână oferit de traducător, cum se face în aceste cazuri de cronici comandate, el parcurge totuși primul paragraf cu păduchi descriși și își exprimă uluirea estetică^iv. Nu este întâmplător pentru un ziar dintr-un oraș asaltat de homeless și drug addicts, care trăiește azi invazia păduchilor…La fel ca recenzentul din NYT^v care în afară de uluire, groază, oroare retranscrie ceea ce i se recomandase dinainte.

Teoria romanului. Autorul este un livresc împachetat în delir liric, erotic, teoretic, programatic. Cel ce se autodeclară genial vrea să producă literatură în afara literaturii (Solenoid, ediția a 3a, 2017, p. 50 ș.u.) Se simte fericit izgonit din literatură (S,280) și ca atare atacă literatura și romanul. Romanul nu e bun, ambiguizează, și cel ce se transcrie vrea să îl înlocuiască complet cu autodescrierea anomaliilor și psihozelor fie epileptice, fie schizofrenice, fie paranoice trăite în acest lagăr de exterminare care este viața (S, 196). Simțindu-se un ales, un geniu absolut, intră în altă dimensiune populată cu fluturi, crisalide, coleoptere sau gângănii urmate de labirinturi variate, canale de scurgere, tuneluri infestate, cimitire, hale dezafectate, mahalale sordide, monștri, scaune dentare, spitale, etc. Cataclismul care a declanșat scrierea miilor de pagini ale Orbitor și Solenoid a fost provocat de respingerea poemului fluviu Cădere (deplânsă în infinite variante) la Cenaclul de luni condus de Nicolae Manolescu (care pentru a ispăși eroarea îl va propulsa pe autorul aspirant la dimensiuni negândite nici de el însuși). În pagini de eseu semifilozofic aflăm în fine care ar fi textul care vrea să se scrie, anti-literatura – ceva pe care nu îl putem percepe pentru că nu face parte din dimensiunea noastră—romanul hipercubic:

„… hipercubul, e dâra lăsată de-un cub ce se mişcă într-a patra dimensiune, perpendicular pe lumea noastră, aşa cum glisarea unui pătrat într-a treia dimensiune generează cubul. E o figură geometrică total abstractă şi neintuitivă, un cub cu şaisprezece colţuri, treizeci şi două de laturi, douăzeci şi patru de feţe şi un hipervolum limitat de opt volume. Nu putem vizualiza un astfel de

obiect prin simpla putere a simţurilor şi-a raţiunii, căci ele sunt instrumente create de o lume tridimensională pentru ca un amalgam de organe moi să poată supravieţui în ea. (…) Am citit mii de cărţi, dar n-am găsit vreuna care să fie un peisaj, şi nu o hartă. Fiecare pagină a lor e plată, aşa cum nu e viaţa însăşi. De ce m-aş ghida eu, fiinţă-n trei dimensiuni, după cele două dimensiuni ale oricărui text? ( ?!) Unde voi găsi pagina cubică în care să fie sculptată realitatea? Unde e cartea hiper- cubică între coperţile căreia să fie adunate sutele de cuburi ale filelor ei? Abia atunci, prin tunelul de cuburi, s-ar putea evada din sufocanta celulă, sau măcar s-ar putea respira aerul unei alte lumi. Dac-aş putea respira norii şi străzile şi tramvaiele, arborii şi femeile, ca pe aerul pur al unei lumi mult mai dense…” (S,p. 283)

Contemplându-se fără saț, narcisul scriitor își definește și descrie uneltele, temele, obsesiile, producând și amenințarea cu paginile mii încă nescrise ce așteaptă să fie scrise și firește publicate:

„De-atunci au trecut trei ierni, şi tot atâta timp de când scriu aici, în caietele manuscrisului meu. Le-am aşezat pe masa de scris şi mă uit la ele cum stau cuminţi şi tăcute, în lumina marea-a zăpezii ce-mi pătrunde pe fereastră. Primul e-mbrăcat în pânză pe care se-ntinde un model floral, în alb şi albastru. L-am recitit de-atâtea ori, că-l ştiu aproape pe de rost. Păduchi, frică, matricole, vise. Ochiul care-nchis afară înăuntru se deşteaptă. Fabrica părăsită, cu utilajele ei bizare. Irina.

Despre romanul care nu există: Proza lui Mircea Cărtărescu

Al doilea caiet e mai masiv, cu spirală metalică şi coperţi roşii, strălucitoare. Încă privindu-i muchiile poţi zări, ca nişte intestine ale unor fiinţe strivite-ntre-pagini, dârele de pix, traiectul lor psihic, freamătul cuantic al paginii albe, care pe toate le naşte. Morga, visele, pichetiştii, ghiulul, dintele smuls, icoana scuipată la cercul de ateism. Teseractul. Voila. Şi ultimul caiet, pe trei sferturi plin şi el, cu coperta neagră şi albastră, singurul care mai are încă pagini imaculate, enigmatice ca nişte zei fără feţe. Am ştiut mereu că scrisul e palimpsest, e răzuire-a unei foi ce deja cuprinde totul, e dezvelire a semnelor şi buclelor, scoase prima oară la lumină, cum răsturnam pietre mari în copilărie ca să privesc, în adâncitura udă lăsată-n pământ, panica furnicilor deranjate, fuga lor cu larvele albicioase-n mandibule, desrăsucirea leneşă a câte unui miriapod tare ca sârma, evadarea bezmetică a vreunui păianjen străveziu. Rumoarea subterană a foilor albe, disponibilitatea lor avidă pentru toate poveştile, toată gloria şi toată ruşinea şi toată gândirea şi tot infernul de pe pământ. Am încheiat ieri, scriind „contactul se produsese (fără să ştiu ce-nseamnă asta şi fără să-mi pese că nu ştiu, mulţumit doar de senzaţia că exact aşa trebuia să-nchei povestea chinuitoare a căsătoriei mele), pagina din stânga, ridicată mult deasupra celei cu care stă faţă în faţă, căci suta şi mai bine de pagini deja scrise, pe deasupra afânate de presiunea vârfului de pix şi-ngreunate de pasta albastră, mirosind periculos şi ameţitor, copleşeşte teancul modest al filelor albe, netede, rămase-n partea dreaptă, ce se vor umple-n viitor, deocamdată nu ştiu nici când, nici cu ce, mergând paralel cu viaţa de pe care se desfăşoară.” (S, pp 648-649)

Sursele clasice de la care a învățat ar fi proza erotică a lui Appolinaire și Monsieur Teste sau anti-romanul lui Paul Valery care explorează fenomenul minții detașate de sensibilitate, o forma de autobiografie intelectuală căci Valery a adorat gândirea umană dar în special pe a lui însuși. Ca și la Teste, textele de față vor să fie o istorie a conștiinței de sine și a efortului ei de a o impinge în prim planul scenei, anulând ființa. Dar este oare posibil pentru o ființă să fie numai minte? Gândire?  

Teoria romanului se face în mod extins, ca și definirea obsesivă a literaturii. Ce este jurnalul, ce este literatura, ce este scrisul, ce este scriitorul, ce este visul – totul sfârșește într-o definiție. Visul celui ce se scrie este în final de a realiza o anti-carte, el fiind un anti-scriitor (S, p 657). Ceea ce cred ca reușește în fumul sintactic produs de ceea ce practic nu cred că se va sfârși vreodată. Aici începe problema literaturii române. Cum va rezolva acest paradox? Narcis vrea să scrie la infinit pagini tridimensionale la care nu are acces nimeni dar care se vor publicate, fie ce o fi, în nenorocita noastră bideminsionalitate.

Ce rămâne în loc de concluzii. Sunt oaze de lirism și proză poetică, câteva povești fantastice care pot fi decupate din cele câteva mii de pagini. Una este povestea Victoriei, fetița care descoperă petecul magic de flori cu obiecte venite dintr-o altă dimensiune, alta a bibliotecarului Palamar (în turcă, greacă, latină înseamnă funie de acostat vaporul) sau deținătorul manuscrisului misterios Voynich – care nu știu de ce îmi amintește de biblioteca și bibliotecarul Bibliotecii interzise din Viața pe fugă…. Împreuna cu Arhitectul ele ar putea oricând fi publicate separat ca proze fantastice. Ce mi-a reținut apoi atenția pe alocuri a fost umorul, parodia, satira împinsă ca deobicei la absurd din unele scene din Solenoid. Nebunia colectării de maculatura, sticle, dopuri, ghindă de școli si elevii devine pamflet și satiră grotescă.

Dar în ansamblu, reluarea la nesfîrșit a acelorași teme, vise, halucinații rescrise fără saț, îmi amintește de romanul lui Albert Camus, Ciuma, unde Joseph Grand, dornic să scrie un roman, este agățat de o singură propoziție, chiar prima propoziție a cărții sale, despre o doamnă care își călărește calul, frază reluată la infinit. Cam asta se petrece cu reciclarea temelor, întâmplărilor, viselor, halucinațiilor, eseurilor semifilozofice din aceste mii de pagini.

De regulă, o regulă care nu se mai prea respectă, scriitorii propuși pentru Nobel sunt exemplari pentru cultura și etosul poporului pe care îl reprezintă. Mă îndoiesc că Mircea Cărtărescu reprezintă etosul românesc regăsit în proza lui Slavici, Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Nicolae Breban, Ion Bănulescu, basmele populare și literatura folclorului românesc. Uneori amintește de delirul metaforic al Princepelui lui Eugen Barbu. Alteori de Thalassa lui Macedonski sau Întîmplări din irealitatea imediată a lui Blecher. Priza lui Cărtărescu în America Latină se datorează apropierilor vagi de realismul magic propriu mentalului acelei lumi. Să fie acesta și mentalul poporului român?

Cărtărescu, cadorisit din bani publici cu (mult peste) 375.000 …

Problematizând continuu în catastrophic mode, autorul introduce în camera lui de lucru împreună cu blestemele mentale și biologice ale căznirii de a scrie aruncând spre noi întrebări fără răspuns pe care le știm cu toții—de ce omul trăiește, ce e lumea, ce e viața, etc. Cârjele verbale ale reamintirii – exerciții de memorie – sunt perpetuate în toate lumile inventate. Formule știute despre spațiul fluid și forma lui, posibilitatea de a fi în acum dar numai provizoriu, perplexitatea matematică, fizică, astronomică, etc., pentru că personajul transcrierii de sine tot timpul perplex suferă până și de panica cerului înstelat sunt note de lectura ale copilului, adolescentului, profesorului de română retranscrise ad libitum. Cunoașterea fragmentară de care se tot vorbește în aceste mii de pagini de eseu jurnalier urmând narațiunea ilogică a mirării neîntrerupte îmi amintește de remarca lui Francis Bacon care explica la 1605 contemporanilor lui că mirarea înaintea creației lui Dumnezeu ar trebui să ne ajute să ajungem la o cunoaștere a creației lui și că nu trebuie sa trăim paralizați de mirare, o stare a minții care nu este decât ‘broken knowledge’^vi. Și cum personajul/autor/ scriitor care își rescrie sau transcrie mirările în jurnalul fără istov sau mai precis se scrie la infinit pe sine este de neoprit din producerea paginilor telescopice pe care editurile i le publică, nu mă pot gândi decât cu jale la spațiul atât de tolerant al literaturii române. Poate va apare, spre mântuirea romanului românesc, un alt Călinescu? Lovinescu? Maiorescu?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.